Revelaţia FIOR: Ştefi & Vlad & Cătălin

Pe tânăra cantautoare ieşeancă Ştefi M. Ganea am ascultat-o cântând, împreună cu Mihnea Blidariu şi cu Andi Drăguşanul, în urmă cu vreo lună, atunci când ne adunaserăm noi, la Cluj-Napoca, ca să chibzuim cum am putea face un echivalent acustic pentru “Bucovina Rock Castle”, la Vatra Dornei, începând cu iunie 2017. Mihnea a propus drept titulatură “Bucovina Acustic Parc”, în vreme ce eu, din respect pentru creaţia literară a muzicienilor rock şi folk, am propus, în cadrul îndătinatului festival “Naţiunea Poeţilor”, o antologie de poezie, “Poezia care cântă”, în care să antologăm textele create şi cântate de muzicienii trupelor “Byron”, Travka”, “Luna Amară”, “Coma”, “Toy Machines” şi “Natif”, plus cele ale cantautorilor folk, trupe şi cantautori cu care am putea face, doar cu bugetul festivalui “Naţiunea Poeţilor”, un festival acustic de excepţie. Prieteniile noastre ajută, pentru că muzicienii de valoare sunt gata să ne fie alături, fără condiţionări financiare normale, la orice manifestare pe care noi o premedităm. Cum şi preşedintele Gheorghe Flutur pare entuziasmat de ideea poeziei care cântă, trebuie să ne apucăm şi mai intens de treabă.

Pe când, în toiul dezbaterilor, ajunseserăm noi la un impas, Mihnea Blidariu a rugat-o pe Ştefi M. Ganea să ia chitara lui Andi şi să ne cânte ceva. V-am mai povestit: eu, care îmi probam vocaţia de bucătar, pentru că ne aflam toţi în bucătăria lui Andi, unde aromea îmbietor (nu mă întrece nimeni la bucătărit!), am împietrit, cu polonicul în mână, atunci când Ştefi a început să cânte. Dar abia acum, după festivalul “Chira Chiralina” de la Brăila, am căutat amănunte desptre trupa “Fior” a ieşenilor Ştefi M. Ganea & Vlad Gabriel Lazăr & Cătălin Tarhon şi, când am găsit filmuleţe, le-am redistribuit imediat (le puteţi viziona, accesând postările de mai jos). Ştiam că Ştefi pregăteşte un album cu creaţiile ei, dar nu o văzusem, nici măcar în filme improvizate, cântând împreună cu trupa ei folk. Pe atunci, nici măcar că Ştefi este prietena lui Andi nu ştiam. O plăcusem doar pentru calităţile ei de muzician şi de autor de poezie care cântă.

Căutând în grabă pe net, am aflat că “Fior” a câştigat, în acest an, Trofeul “Baladele Dunării” şi că, în Iaşi, trupa înseamnă un reper cultural important. Aşa că mâine, când plec iar la Cluj-Napoca, din motive medicale (că doar nu o să mă sinucid la “Sfântul Ioan cel Nou” din Suceava: Sunt condiţii minunate / în spital, căci creştineşte / Sfântul iartă de păcate, / iar dom’ doctor… mântuieşte”), voi avea şi o discuţie “acustic fest” cu Ştefi. Bineînţeles că abia după ce o voi felicita, cu tot sufletul, pentru noul succes, mai ales că, dimineaţă, la “Radio România Actualităţi”, l-am auzit pe Dinu Olăraşu spunând că, din punctul lui de vedere “trupa ieşeană a fost marea revelaţie a festivalului de la Brăila”, iar postul naţional de radio a difuzat, impecabil înregistrată, piesa cântată de Ştefi, de Vlăduţ şi de Cătălin la Festivalul “Cira Chiralina”.

Dincolo de relaţiile şi prieteniile lui Andi, care mă interesează doar din postura de tată care poate da un sfat şi care trăieşte pentru fericirea copiilor săi, şi “Fior” a intrat, odată cu multe grupări muzicale din ţară şi din lume, cu domenii diferite de afirmare, în marea familie a sufletului meu. Şi acolo o să rămână.

Cronici sentimentale, Rubrica lui Andi No Comments Nov 19

Vernisajul expoziţiei lui Radu Bercea

Ieri, la Gura Humorului, se vernisa prima expoziţie integral de lucrări în ulei pe pânză a lui Radu Bercea, aşa că un comando al Centrului Cultural “Bucovina”, singurul care obişnuieşte să se transforme şi în spectatori ai marilor manifestări culturale din judeţ, s-a deplasat în urbea primarului primar Marius Ursaciuc. Gabriela Teişanu, Tiberiu Cosovan, Cornel Boicu şi sub(ne)semnatul ne-am dus să facem concurenţă afectivă comandoului dornean al Violetei Codorean, directorul Casei de Cultură din urbea de sub Ouşor. Lume peste lume, tablouri reţinute ad-hoc, atmosferă aristocratică în care elitele Humorului, cu rare excepţii, obişnuiesc să-şi lumineze viaţa.

Despre Radu Bercea şi opera lui a vorbit, în deschidere, Mihai Camilar – discurs complet, excelent documentat, apoi, cu amărăciune poetică, dar şi cu o bună cunoaştere a fenomenului plastic bucovinean, s-a pronunţat poetul sucevean Mihai Sultana Vicol – splendidă prezentare a unei opere inconfundabile. Pentru că sunt complicele lui Radu Bercea de o fărâmă de timp (în curând se va face doar o jumătate de veac), mi s-a dat şi mie cuvântul, dar, după ce am înspăimântat publicul cu un teanc de foi, scos din buzunar, rugându-l să plece, să ia cina şi să revină după vreo două ceasuri, când voi termina eu discursul şi va vorbi Radu Bercea, am spus cele cinci epigrame, scrise şi publicate ieri, cu “ţinte” alese dintre prietenii mei humoreni: Marius Ursaciuc, doamna doctor Angela – care a sponsorizat pânzele şi ramele, veşnic tânăra Vera Romaniuc, savurosul Constantin Logigan şi, desigur, Radu Bercea. În teancul de foi, aveam, de fapt, copii ale setului de epigrame, pe care le-am dăruit celor cinci prieteni “ţintă”, dar şi ziariştilor Dorin Moldovan şi Tiberiu Cosovan.

Radu Bercea, cu setul de epigrame în mână şi scufundat într-o emoţie copleşitoare, a folosit doar câteva propoziţii pentru a le mulţumi celor care-i sunt, ca întotdeauna, alături, iar primarul Marius Ursaciuc, şi el economicos la vorbă, dar risipitor de afectivitate, a spus că dacă economia românească ar funcţiona precum penelul lui Radu Bercea, America şi China ar privi, de undeva, de jos, spre mândrii urmaşi ai daco-geţilor.

Atmosferă caldă, luminoasă, confortabilă pentru suflet, şi un eveniment cultural, închinat zilei Unirii Bucovinei cu Ţara, cinstit şi curat. Un eveniment cu adevărat închinat.

Cronici sentimentale, Jurnalism No Comments Nov 19

Expoziţia dedicată de Radu Bercea Unirii Bucovinei

Radu Bercea, victimă a decăderii României Mari în România comunistă, cu stagii interminabile prin închisorile şi lagărele de muncă forţată ale patriei, pentru că, licean fiind la “Octav Băncilă”, liceu de arte plastice din Iaşi, încerca să adune provizii pentru luptătorii din munţii Bucovinei, care se ridicaseră împotriva ocupaţiei bolşevice, iată că este primul artist care se închină cu evlavie, printr-o expoziţie de lucrări în ulei pe pânză, şi Bucovinei, şi întregirii sale. Prin lucrările lui Radu Bercea, aşa cum sublinia poetul Mihai Sultana Vicol, Bucovina se rosteşte, vibrează, cântă şi devine, fără voia noastră, un etalon al îndumnezeirii acestui biet neam românesc, printr-un interesant dialog al expresivităţii cu lumea largă. Tocmai de asta am să reproduc, fotografiate în înghesuiala vernisajului (nici un pictor bucovinean nu va aduna, vreodată, atâţia oameni şi niciunuia dintre ei nu i se vor reţine, încă de la vernisaj, atâtea opere!), lucrările din expoziţie, mai puţin una, pe care nu am putut-o salva. Dar nu-i bai, în 31 ianuarie 2017, la Gura Humorului, se va sărbători Ziua Artelor Plastice Bucovinene, sărbătoare a memoriei care nu-l va premia şi pe Radu Bercea, dar în cadrul căreia va fi lansat albumul “Confesiuni cromatice”, care va cuprinde şi lucrările din actuala expoziţie.

Cronici sentimentale, Jurnalism No Comments Nov 19

L-am reîntâlnit pe George Gavrilean!

Plecase. Habar nu aveam unde şi de ce plecase – poate că zugrăvea încă o biserică sau poate că îşi vernisa o nouă expoziţie de caricatură sau de pictură, pentru că era un artist desăvârşit şi în plastică, şi în poezie. Îi rămăseseră doar poemele, frumos stivuite, volum cu volum, pe masă, de parcă ar fi uitat să le încredinţeze memoriei, şi atunci le-am luat şi le-am aşternut în paginile unei antologii de autor, pe care o am şi eu în bibliotecă şi pe care o mai răsfoiesc uneori, mai ales atunci când mi se face dor de prietenul tinereţii mele, împreună cu care desfăceam în dinţi nişte vodci glazurate, în vreme ce scriam, umăr lângă umăr, poeme care să şi vizualizeze, să şi cânte.

Plecase, dar iată că, astăzi, l-am reîntâlnit în Gura Humorului şi tare m-am mai bucurat. Ne-am salutat discret, sânge cu sânge, scrâşnet cu scrâşnet, şi ne-am bucurat de revedere:

Cronici sentimentale, Jurnalism No Comments Nov 18

Dacă tot vă interesează colindele…

Dacă tot am văzut că vă interesează originea colindelor, haideți să apelăm la antecesori și să ne dumirim împreună. Iată, de pildă, ce spunea George Coșbuc, la 1903, în prima parte a studiului „Colindele noastre”, înșelându-se doar asupra anotimpurilor (se cântau în prima parte a lunii mai – de unde și denumirea de „malakă” pentru alaiul cu măști – în decembrie fiind omagiat Timpul, Cernunos sau „Cerul Îndepărtat”, prin ritualurile „Cerbului”) și asupra nașterii lui Iisus, care s-a petrecut în aprilie, dar a fost mutată, din interese bisericești, nicidecum religioase, în decembrie, pe Deva-Yana (Calea Zeilor), deci în cadrul misterelor solstițiale de iarnă:

Colindele au fost cântece solare, fragmente şi rămăşiţe din cântările liturgice ale cultului naturii. Unele dintre ele, probabil minoritatea lor, în aparenţă sunt imnuri religioase creştineşti, tratând legende creştine şi cântând naşterea şi moartea lui Iisus. Ele însă sunt cu mult mai vechi decât creştinismul şi numai unei coincidenţe calendaristice i se datorează faptul că vechile cântece solare poartă, deşi foarte superficial, o urmă de creştinism. Cântările pe care le aveau popoarele indo-germanice, poate din timpuri preistorice, ca părţi integrante ale cultului lor, preamăreau în versuri elementele şi lupta lor în natură, fenomenele naturii şi corpurile cereşti. Îndeosebi soarele stă în centrul acestui cult: biruinţa lui asupra întunericului nopţii, a iernii şi a furtunii, fäceau dintr-însul un erou; căldura lui şi lumina, pe urma cărora creşteau plantele, făceau din el un binefăcător al lumii.

Ca erou şi binefăcător, soarele era şi este central miturilor solare, şi este şi astăzi centrul basmelor noastre. Apunerea sa, seara, dar mai ales depărtarea lui de pământ, începând de la solstiţiul de vară, erau privite ca o călătorie a lui printr-altă lume, chiar ca o moarte a lui – pe urma lui murea lumina, venea frigul şi despuierea naturii – iar oamenii îi dădeau poveţe cum să se lupte cu duşmanii săi, pe unde să meargă, ca să nu rătăcească, cum să se poarte printr-altă lume. Ca drumeţ înstrăinat, el era plâns în cântece, şi este plâns şi astăzi în bocetele noastre. Iar de la solstiţiul de iarnă, când începea să se apropie de pământ, el era eroul biruitor, care se întorcea din luptă, i se aduceau jertfe, i se cântau cântece de bucurie şi de biruinţă. Venirea lui era privită ca o naştere, căci cu el renăşteau lumina zilelor şi viata naturii. Iar la echinocţiul de primăvară, era sărbătorit îndeosebi ca erou întors din luptă, „ca unul înviat din morţi, dăruind viaţă lumii”. Ca erou ce se naşte, a fost cântat de popoare în toate timpurile, cu urări reciproce de fericire, cu alegorizări şi simbolizări, şi este cântat, şi astăzi, în colindele noastre, şi este sărbătorit de datinile noastre.

Colindele erau şi sunt cântece la adresa soarelui, ce renaşte la solstiţiul de iarnă, prin Decembrie. Printr-o coincidenţă calendaristică, naşterea lui Christos, în cultul creştin, cade tot pe vremea solstiţiului de iarnă. Poporul nostru, sărbătorind, deodată, naşterea eroului păgân cu a Dumnezeului creştin, a substituit numirile cântecului păgân. În loc de Soare a zis Christos, în loc de Lună, Cer sau Lumină, a zis Sfânta Maria, în loc de Jupiter a zis Sfântul Ilie etc. Faptele, însă, au rămas neatinse, cântecul e păgân. Nu numai fondul cântecului e întreg, dar însăşi forma este a cultului solar. Bineînţeles, acest fapt nu e general. Nu, pentru că schimbarea nu s-a putut întâmpla decât în unele cazuri: când cântecul cânta naşterea soarelui, ori, printr-o atracţie, moartea lui. Deci, colindele care cântă naşterea şi moartea lui Christos au substituit numirile păgâne; rar, însă, sau mai niciodată, acelea care cântă fapte prea păgâneşti de-ale soarelui, nepotrivite cu fapte de-ale lui Christos. Acestea au rămas, neatinse întru nimic, cântece păgâne.

Jurnalism No Comments Nov 18