S-a născut… astăzi: Ion Grămadă

*

Fiul lui Costan al lui Nicuţă Grămadă s-a născut la Zahareşti, în 22 decembrie / 3 ianuarie 1886. A fost gimnazist la Suceava, până în 1906, student la Cernăuţi şi Viena, unde, în 16 iulie 1913, şi-a luat doctoratul în litere şi filosofie.

*

În 1904, a debutat în literatură, publicând în „Junimea literară“, în cadrul concursului literar organizat de gazeta lui Iancu Nistor, povestirile „De Înviere“ (nr. 4) şi „Mihalache Trăsnea“ (nr. 7 şi 8), „Mihalache Trăsnea“ apărând şi în „Convorbiri literare“ (nr.5/1904, pp. 161-164), dar cu titlul „Reîntoarcerea“ (ca şi în revista Liceului Naţional din Iaşi, „Spre lumină“, care publică povestirea în 1906). În acelaşi an 1904, în 15 octombrie, i se publică în „Luceafărul“ din Budapesta povestirea „În ajunul despărţirii“, cu care participase la concursul din vară al revistei.

*

Până în 1914, când îşi va asuma destinul neamului, Ion Grămadă va arde intens în publicistică („Junimea literară“, „Apărarea naţională“, „Deşteptarea“, „Tribuna“, „Românul“, „Viaţa românească“, gazeta vieneză „Deutsches Volksblatt“), conturând, între timp, o operă literară şi una ştiinţifică, deşi, în domeniul istoriei, prefera „răspândirea conştiinţei istorice în cercuri cât mai largi“, după modelul lui Gustav Freytag şi ale sale „Bilder aus der deutschen Vergangenheit“ (Ion Andrieşescu, Însemnări şi amintiri, pg. 65).

*

Povestirile lui Ion Grămadă, „Din război“ (1905), „In Abbiategrasso“ (1905), „De ajun“ (1906), „Grota din Adelsberg“ (1909), „Studenţii“ (1909), „Hagigadar“ sau „O noapte de groază“ (1911), anunţau un prozator de mare forţă, dar care n-a mai răzbit, pentru că a ales să moară pentru neam şi ţară, convins fiind, ca şi Alecu Hurmuzachi, odinioară, că „atât rămâne după fiecare pe lumea asta: binele ce l-ai făcut altora. Încolo, totul e praf şi cenuşă şi le spulberă vântul“.

*

Ion Grămadă ar fi putut fi, ar fi putut însemna mult pentru literatura română, iar proba geniului său literar trebuie căutată şi în fragmentele târzii, precum cel publicat de „Junimea literară“ nr. 1-3/1923, sub titlul „Vremuri de bejenie (1914)“. Textul acesta, temelie a unei plănuite „cărţi a sângelui“ depăşeşte prin măiestrie aproape tot ce s-a scris până atunci în literatura română; nu cred să existe o metaforă a destinului amar al neamului nostru mai sugestivă decât scena intrării bieţilor ţărani în Catedrala din Cernăuţi, pentru a se închina, înainte de a pleca la oaste, sfântului rămas disponibil, deci unor rămăşiţe de dumnezeire, unor cioburi de sacru aidoma ruinelor de pe câmpurile de bătaie:

*

* 

Vremuri de bejenie

*

Cele dintâi ciocniri între Muscali şi Austrieci se dădură la hotarul de miază-noapte al Bucovinei, cam pe la Noua-Suliţă şi pe la Gogolina. Erau mici hărţuieli între patrulele de graniţă, în jurul unui dâmb, numit „Movilele“, dar pentru Cernăuţeni, care zi de zi aşteptau cu înfrigurare năvala Muscalilor, ele erau adevărate lupte, pe care le comentau cu aprindere pe străzi, prin cafenele, prin redacţiile ziarelor.

*

Din pricina fricii ce-i stăpânea pe toţi, cea mai mică întâmplare lua proporţii uriaşe în mintea bieţilor orăşeni, care se agitau ca biciuiţi de furtună. La hotare nu era deloc oaste, doar câţiva glotaşi de prin satele de la marginea ţării, încolo nimic; la Muscali, asemenea.

În sfârşit, se dăduse poruncă unor companii din Regimentul 22 de „Landwehr“ să treacă graniţa în Basarabia şi să scotocească ţinuturile din judeţul Hotinului. Erau toţi Români cătanele trimise. În Basarabia, trecură printre lanuri de secară şi de grâu, tot prin sate moldoveneşti părăsite şi pustii.

*

Numai câinii rămăseseră să urle a jale şi a pustiu pe cele prispe părăsite.

Locuitorii fugiseră care-încotro.

Au trecut şi dincolo de satele Mămăliga şi Larga. Într-un sat, casele erau părăsite, pustii. Uşile închise şi, la fiecare casă, câte o sapă sau câte o mătură răzimată de uşă, semn că stăpânul nu-i acasă.

Străbătură satul Mămăliga şi, la marginea lui, într-o râpă, ce să le vadă ochii: bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni, claie peste grămadă. Se ascunseseră de groaza războiului.

*

– Da‘ voi ce faceţi pe aici?

– Ce să facem? Ia te miri ce şi mai nimic! Am fugit, dă! Să nu ne omorâţi! Că ne-au spus că voi prădaţi şi omorâţi…

– Îrrra! Hai înapoi, bre, că doar noi nu ne batem decât cu ostaşii! Nu vă fie frică!…

– Da, dacă ziceţi Dumneavoastră… noi ce ştim!?…

Şi, încetişor, la început mai cu neîncredere, se întoarseră în sat cu copii, cu muieri şi cu ce bruma putuseră lua în grabă.

*

În Larga, acelaşi lucru: nici un suflet de om nu rămăsese în sat. Fugiseră toţi, numai la o casă, o bătrână, neputând fugi, se aşezase pe prispă, afară şi torcea, aşteptându-şi resemnată soarta.

– Bună ziua, mătuşă!, zise ofiţerul, de fel profesor român din Rădăuţi.

– Mulţămesc, Domnitale, dragul mătuşii!

– Ceva Muscali sunt pe aici?

– Nu, încă n-au dat prin satul nostru.

– Dar norodul unde-i?

– S-a tot dus, ca să n-aibă sminteală…

*

Şi bătrâna rămase foarte mirată de „Nemţii“ care vorbeau moldoveneşte şi se purtau cu atâta omenie. Şi, cum feciorii noştri erau foarte fripţi de sete, căci era o zi caldă de August, scoaseră apă din fântână cu ciutura, băură cu poftă şi-şi răcoriră feţele arse de soare şi pline de praf. Apoi, aşezară puştile în piramidă şi se lăsaseră pe marginea şanţului. Ofiţerul zări, în grădiniţa bătrânei, nişte straturi cu o minune de busuioc şi măghiran verde, mare şi cu crengile stufoase.

*

– Mătuşă, ne dai voie să luăm câte o crenguţă de măghiran şi busuioc?

– Cum să nu! Poftim, poftim, luaţi cât vă trebuie, că, slavă Domnului, este el destul magheran!…

Şi feciorii îşi împodobiră chipiile cu verdeaţă, mulţumiră bătrânii pentru apa rece şi pentru florile de pe strat, şi o porniră la drum.

Spre seară, intrară în Cernăuţi, negri de praf, dar veseli şi cu măghiran de Basarabia la chipie…

*

Nopţile, însă, patrulele de Cazaci, pe cai iuţi ca vântul, străbăteau, de-a lungul, ţarinile Basarabiei şi se furişau în Bucovina, unde omorau patrulele nemţeşti, dădeau foc la conacurile boiereşti, băgând groaza în locuitori. În fiecare noapte, cerul se roşea de vâlvoarea focului ca de nişte uriaşe torţe ce te umpleau de fiori.

Erau semnele războiului.

*

Oastea de la Cernăuţi însă nu se mişca. Trenurile soseau zilnic, cu ţărani de-ai noştri trişti, amărâţi şi întunecaţi la faţă. Unii rămâneau la Cernăuţi, alţii erau trimişi în Galiţia.

Dar, într-o zi de lucru, li se dădu ordin la vreo două companii din Regimentul 41 ca să meargă la biserică, la Catedrală, să se roage şi să-şi grijească de suflet.

În altar, preotul se pregătea să-şi ia odăjdiile. În strană, doi-trei cântăreţi, încolo – doar câteva băbuţe, care se închinau cu adâncă smerenie.

*

Deodată, biserica prinse a răsuna de tropot de cizme şi cătanele începură a roi în cuprinsul lăcaşului de închinare. Erau foarte gravi, foarte tăcuţi, pătrunşi de sfinţenia locului şi a clipei ce-i aştepta: aveau să se cuminece cu Sfânta Euharistie, pregătindu-şi sufletele pentru moarte!

Ofiţerii le dădură, îndată, toată libertatea, să facă ce vor vrea.

Preotul slujea în altar, în strane murmurau cântăreţii.

La început, soldaţii îşi făcură, cu multă smerenie, cruce, închinându-se şi sărutând crucea şi icoana de pe tetrapod, apoi, încet, îşi scoase fiecare, de sub bluza cenuşie, câte o lumânare de ceară albă.

*

Tăceau, buzele le ţineau strânse, cu câte o brazdă adâncă şi întunecată printre sprâncene. Rând pe rând, aprinseră lumânările, luând foc de la cele din sfeşnice, apoi, călcând pe vârful picioarelor, cu mare băgare de seamă, se îndreptă fiecare, cu lumânarea în mână, spre câte o icoană ca să se roage.

Fiecare îşi alesese câte o icoană, câte un sfânt căruia să-şi destăinuiască sufletul. Îngenunchiaţi şi cu lumânările de ceară albă în stânga, începură să se roage încet, pe şoptite numai.

Prin biserică, rugăciunile lor trecuseră ca un zvon de ape îndepărtate. Preotul îşi scoborî şi el glasul, cântăreţii din strană asemenea, ca să nu-i tulbure pe cei ce-şi pregăteau sufletele pentru eterna cale fără de întoarcere…

*

Stăteam cu sufletul rănit şi cu ochii scăldaţi în lacrimi, privind cu nespusă durere la aceste tinere vlăstare ce mergeau să moară în ţări străine, fără să ştie pentru ce, apărând pajurile împăratului…

Ei, însă, nu priveau la noi. Erau aşa de cufundaţi în simplele lor rugăciuni de ţărani nevinovaţi ca nişte miei duşi la junghiere, se simţeau aşa de aproape de Dumnezeu, cu care stăteau de vorbă în clipele acelea sfinte, încât altă lume nu mai fiinţa pentru ei.

Toţi erau îngenunchiaţi, băteau mătănii, lipindu-şi frunţile de lespedea rece, şi plângeau amar, cu şiroaie de lacrimi pe obraji. Printre rugăciunile lor abia şoptite, se ridicau suspine grele şi izbucniră hohote de plâns înăbuşit. Unii nu ştiau decât „Tatăl nostru“ şi „Crezul“, pe care mereu le repetau, iarăşi şi iarăşi, de la început. Îl rugau pe Dumnezeu, îi rugau şi pe sfinţii dinaintea cărora îngenunchiaseră ca să-i apere.

*

De pe lespezile de piatră, pe care le sărutau cu frenezie, de sub icoanele şi crucile afumate, se ridica spre bolta bisericii, împreună cu fumul lumânărilor de ceară, un sfâşietor murmur de suspine, de rugăciuni şoptite cu buzele tremurânde, de oftări îndurerate, de plânsete înăbuşite.

Şi de nicăieri nu venea nici o uşurare, nici un pic de mângâiere.

*

La urmă, primiră sfintele taine cu sufletul plin de atâta resemnare, dar cu ochii strălucitori încă de durerea ce-şi înfipse ghiarele în sărmanele lor inimi de ţărani neştiutori; îşi mai făcură vreo câteva cruci, luară iarăşi icoanele pe rând, bătând mătănii înaintea fiecăreia, îşi ascunseră, din nou şi cu frică parcă, lumânările de deară în bluzele lor cenuşii, şi ieşiră afară.

Erau parcă mai împăcaţi, mai uşuraţi la suflet; se împreunaseră cu Dumnezeu, Ziditorul lumii, Cel în veci A-tot-bun!…

*

Peste câteva zile, trebuiră să plece!

La hotare se arătaseră numeroase trupe ruseşti.

Din cer cădea o bură subţire, încât abia îi mai puteai distinge în lumina becurilor electrice. Erau împodobiţi cu garoafe roşii şi cu verdeaţă la chipiuri.

Lumea de pe trotuare le făcea ovaţii…

Iar neştiutorii de ei cântau la comandă:

*

– Hai cu Domnul sfântul,

Haidem peste Prut,

Să luăm pământul

Care l-am avut!…“ (Junimea literară, nr. 1-3/1923).

S-a născut… ieri: Mircea Streinul

Mircea Streinul – desen de Radu Bercea

*

A fost scriitorul exponenţial al Bucovinei, singurul care a provocat naşterea unei mişcări culturale, nu doar literare, bucovinene. Iar Bucovina, pururi recunoscătoare, l-a uitat. Îl ignoră. Cu excepţia carierieriştilor, care au nevoie de reperul operei lui pentru a parveni pe “scara spre ceruri” a ierarhiilor universitare. Cândva, când punea temeliile mişcării “Iconar”, stârnind admiraţia şi sprijinul lui Ion I. Nistor, el scria despre sine:

*

„Mircea Streinul. S-a născut la 2 Ianuarie 1910 în comuna Cuciurul-Mare (jud. Cernăuţi). A luat bacalaureatul la liceul „Aron Pumnul“ (Cernăuţi). Studiază teologia la Universitatea din Cernăuţi. Şi-a făcut debutul în revista „Junimea literară“. A colaborat cu versuri, proză şi dări de seamă (recenzii – n.r.) la „Tribuna“, „Spectatorul“, „Munca intelectuală“ (toate în Cernăuţi), „Îndrumarea“ (Rădăuţi), „Cronica românească la Cernăuţi“, „Răboj“ (Bucureşti). I-a apărut „Balada spunerii de moarte“ în revista „Floarea de foc“ (Bucureşti).

*

I s-au publicat fragmente de roman, povestiri, schiţe, versuri, dări de seamă şi polemică în foiletonul ziarului „Glasul Bucovinei“. Are în manuscris romanul „Zenobia Magheru“ şi un ciclu de poeme, „Spuneri de moarte“. Acuma lucrează la romanul „Sanatoriul viselor“. Adună material pentru o carte asupra marelui poet bucovinean Constantin Berariu. A tradus versuri de Uhland, Platen şi Richard Dehmel. A publicat în Calendarul „Glasul Bucovinei“.

Are în manuscris un ciclu de novele, dintre care unele în colaborare cu Ion Roşca şi George Antonovici“ (Junimea literară, nr. 1-6/1932, pg. 201).

*

În numai doisprezece ani de trudă literară, Mircea Streinul a înzestrat uituca Bucovină cu „Carte de iconar” (versuri, Cernăuţi, 1933), „Itinerariu cu anexe în vis“ (premiul naţional de poezie pe anul 1934 al Societăţii Scriitorilor Români; Cernăuţi, 1934), „Tarot sau călătoria omului“ (cu cinci gravuri de Rudolf Rybiczka; Cernăuţi, 1935), „Divertisment“ (Cernăuţi, 1936), „Zece cuvinte ale fericitului Francisc din Assisi“ (Cernăuţi, 1936), „Comentarii lirice la poeme într-un vers de Ion Pillat“ (Cernăuţi, 1936), „Legionarii urcau spre cer“ (roman, Cernăuţi), „Poeţii tineri bucovineni“ (antologie, cu 14 portrete de Rudolf Rybiczka; Cernăuţi, 1938), „Aventura Domnişoarei Zenobia Magheru“ (Bucureşti, 1938), „Ion Aluion“, (Cernăuţi, 1938), „Viaţa în pădure“ (Bucureşti, 1939), „Mircea Streinul – Opera lirica / 1929-1939 Vol. I (Cernăuţi, 1939), „Guzli sau Tsui-Tsui, romanul unui băiat de stradă“ (1940), „Drama casei Timotei“ (Bucureşti, 1941), „Prăvălia Diavolului, Vol. I-II“ (Bucureşti, 1942, despre ororile stalinismului după ocuparea Bucovinei în 1940 de către Rusia bolşevică), „Soarele răsare noaptea“ (Bucureşti, 1943). „Băieţi de fată“ (Bucureşti, 1944).

*

Cărţile lui rodiseră, fuseseră doar încredinţate neamlui, cu convingerea că „exită un destin al creaţiei, care nu poate fi forţat nici în bine, nici în rău“ (Revista Iconar, nr. 5/1936). Îşi pusese întrebări şi intuise, sau poate chiar aflase, cum se poate „preface gândul în munţi de tăcere, în veşnicie incremenită, în luceafăr, în soare, în inimă“. Şi nu-i mai păsa dacă bursa traficului de valori literare îl va descoperi înrudit cu Rilke sau Trakl, pentru că se ştia înrudit, încă din viaţa cosmică, doar cu „iconarii“ bucovineni, pe care, unul după altul, îi aşeza mai presus de sine, îi răsădea în inima lui ca să atingă cu crengile cerul.

*

*

Tarot

*

În cărţi sunt cavalerul pic,

iar dama, coeur, e vis-a-vis;

sub semnul lui Tarot indic

viaţa cum mi-o voi privi.

*

În zodiac veghează Capricornul;

regentul anului, defavorabil.

Aici, oraşul – şi acest decor nul

schiţează-n van destinul execrabil.

*

La miezul nopţii, fur din constelaţii

argintul viu al stelelor, să-l am

cerneală liricelor divagaţii –

ca toţi ce-s din poeticescul neam.

 *

            Îmi spun aşa, cernit,

            domn înnebunit:

            iată ce oglindă

            nemernic te perindă.

Măi haiduc de stea măruntă,

tare-ţi place muieretul fără nuntă;

ştii că-n ele cerul cel mai dulce

soare negru, fără nici un aur, au să culce.

*

În mine putrezesc păduri cu ploi

ce ţin pământul lângă dumnezeu;

în suflet am o ladă de gunoi,

ca fiecare, şi azurul meu,

puţin, se spurcă fără semn,

în lada scârnavă de lemn.

*

S-a sfărâmat o stea de geam.

Nu mă tem,

nu gem:

în palmă linia vieţii spune că mai am

un an sau doi

pân‘ la ziua de apoi.

 *

În lume se ştie

atâta culoare,

atâta poezie

şi-atâta alb de soare.

 *

            În suflet mai sânt

            cer şi pământ.

 *

Atunci, la ce hârtie şi creion?

Ce otravă e asta?

De ce scriu?

Ce câmp trebuie arat?

Ce copaci aşteaptă securea?

 *

şi cum vor putea să-mi ploaie nourii deasupra mormântului, când de-atâtea ori, am fost deasupra lor, eu, învăţând cea mai minunată geografie celestă, cu litoral de argint îngheţat?

*

Când spui „poezie“, parcă vorbeşti

urât şi, totuşi, lucru frumos eşti.

De fapt: cenuşă de lume,

lucru spus pe nume,

cu literă neagră, care,

când o citeşti, te doare

*

În sânge înfloresc stele albastre.

Moartea a început să se-mplinească şi mă văd crescând în piatră.

Pot face orice nebunie.

Mi-am prins o stea la pălărie

şi fac repetiţii pentru moarte.

*

O să fie cam aşa:

se va sfârşi o noapte;

e mai uşor să mori dimineaţa;

lampa se va stinge-n lumină*)

şi voi spune să-mi cheme

musafirul din grădină.

*

Vă aduc iz de spaţii interstelare

şi va fi emoţie mare

printre vecini.

*

Moartea, întâi, o să mă întrebe cum îmi merge.

Apoi va aduce coasa şi tradiţionala cucuvea.

Am să deschid ochii şi moartea se va uita să vadă

                                               stelele dinnăuntru.

*

Cu poezie, ori fără, – fie cât de frumoase, poeziile sunt plictisitoare, nu? – tot o să mor.

În definitiv, au murit oameni mai deştepţi decât mine. Atunci, la ce atâta disperare.

*

Acesta-i semnul zis Tarot, atât de – ostil.

Înfăşurat orgolios în azureele melancolii,

Îmi pastişez aici destinul şi schiţez atât de inutil

Elogiul superbei mele nebunii.

 *

*) Aţi văzut cum intră lumina în lampă şi crepusculul în sate?

Atunci, să-ţi lipeşti urechea de pământ, ca să-l auzi cum cântă.

(Viaţa Bucovinei, nr. 3/1934, pp. 249, 250)