Un fel de "magazin" cu de toate și cu nimic | Dragusanul.ro

Un fel de „magazin” cu de toate și cu nimic

Racoce copertă

*

Abia în decembrie 1819 apărea, în Bucovina, prima scriere românească, mult trâmbițatul „Crestomaticul românesc sau adunarea a tot felul de istorii și alte făptuiri, scoase din autori de pe osebite limbi, pe anul 1820 / Partea întâi / S-au tălmăci de către Teodor Racoce, / K. X. Tălmaci a Guverniei de Galiția /  Cernăuți / S-a tipărit și se află la Petru Ekart / Tipograf Craieului Bucovinei”. Istoricii români, ca dovadă că nu au văzut niciodată tipăritura cu pricina și nici nu au citit exegeza publicată de Teodor Bala, în „Codrii Cosminului” din 1929, au conturat un personaj fabulos, care se bătea cu austriecii cotropitori pentru drepturile noastre identitare, deși, în realitate, Racoce, adjunctul „concepistului Budai-Deleanu în guveernământul Galiției, a primit finanțare, de la austrieci, imediat ce a solicitat-o, pentru întemeierea unui ziar românesc, pe care ocupanții și-l dorea încă din 1805, dar nu l-au putut finanța, pentru că solicitantul, învățătorul Bilevici, era mai necesar ca dascăl, decât ca jurnalist, iar un alt solicitant nu se găsea. Tot austriecii și, mai ales, presa ardelenească l-au ajutat pe Racoce să adune bani de abonamente, numai că ziarul promis tot nu mai apărea, Racoce, bucovinean inteligent și cu vocație literară, avea și cusururile oamenilor talentați și a cheltuit pe distracții majoritatea banilor. În cele din urmă, presat de fiscul austriac și ca să nu riște pușcăria, Racoce a scris tot felul de povestioare, bazate pe ce-și mai amintea din lecturările presei germane, și le-a publicat drept „crestomatic”, un fel de „magazin” cu de toate și cu nimic.

Teodor Racoce

Teodor Racoce

*

Teodor Balan analiza temeinic „cărticica” lui Teodor Racoce, „singura pe care au avut-o românii până la 1848”, prefăcându-se că nu observă că proaspătul șleahtic (cel mai mic rang boieresc, pe care îl obținuse Racoce, odată cu finanțarea) ignora orice reper al identității naționale românești, inclusiv mărturisirea Bucovinei vremii sale. „Crestomaticul românesc” nu însemna nici măcar o tălmăcire, ci o repovestire în românește a unor povestiri care înveseleau budoarele europene ale vremii. Tocma de asta, în depozitul memoriei, această „cărțulie” nu înseamnă nimic, în comparație cu tipăriturile fruntașilor Școlii Ardelene, tipărituri care se procurau lesne în Bucovina, deși Bucovina, și atunci, ca și acum, nu prea avea cititori, nu prea avea însetați de identitate națională, și nici măcar bundițe cu dihor nu avea. Dar fudulie, berechet!

*

Răsfoind cu nesaț paginile cărțuliei din 1819, am dat de titluri precum „Zuma sau descoperirea scorțișoarei vindecătoare de friguri, adică a hinei” (pp. 1-53), „Sofronim: Greaca nouă / s-a tălmăcit de pe grecie de către Dumnealui Iordachie Slătineanul, vel-paharnic în București /  Istorie” (pp. 54-74), „Socrate mai omenos” (pp. 74-95), „Povești din elini / Cum a omorât Socrate trufia ucenicului său Alcibiad” (p. 96) etc.

 

Pentru a vă face o idee asupra „crestomaticului”, am să reproduc anecdota din urmă, așa cum a repovestit-o Teodor Racoce:

*

Racoce Socrate și Alcibiad

„Cum văzu Socrate că Alcibiad se înfla de mândrie și trufie pentru bogăție și multe moșii, îl duse la acel loc unde sta o tablă, pe care era zugrăvit Pământul, și îi porunci ca să caute pe dânsa Atica. După ce află el aceasta, îi porunci ca să caute și moșiile sale. După ce răspunse Alcibiad, învățătorului său, cum că nu le află nicăieri să fie zugrăvite pe tablă, atunci îi zice acesta: „Și tu ești sumeț pentru lucruri ca acele, care încă nu fac o parte a pământului?”.

 *

Alte anecdote cu conținut moralizator, precum „Filosoful Antistenes și ucenicul Diogenes” (pp. 96, 97) sau „Liniștea filosofului Anazagoras, la moartea fiilor săi” (pp. 97), pe care o reproduc mai jos, probează justețea trimiterii la literatura europeană de budoar, pe care am făcut-o mai sus:

*Racoce Anazagoras

„Când se grăbi Anazagoras ca să meargă la prietenul său, intră unul și îi zice cum că au murit amândoi fiii lui, măcar că nu avu pe alții. El răspunse, fără nici o întristare: „Eu știu că am făcut oamenii muritori”. Și tot așa, și la fel de inutil, cale de 195 de pagini, până la „sfârșitul mănunchiului întâi” și ultimul, dar fără nici o mărturie despre Bucovina vremii lui Teodor Racoce, deși autorul menționa, la final, că „istoriile ce în lucrare vin în tomul următor”. Și n-au mai venit.

*

Fără îndoială, Teodor Racoce înseamnă un intelectual de tip „noi, românii austrieci”, de care trebuie să ținem seamă. Dar fără legendări patriotarde caraghioase și fără a insinua rădăcini ale identității naționale românești în textele lui, îndemânatec scrise, dar total străine spiritului românesc, încă ignorat în 1819, încă bășcălizat de agresivitatea inculturii, în 2016, spre 2017.