Recuperarea Colindelor, recuperarea strămoșilor | Dragusanul.ro

Recuperarea Colindelor, recuperarea strămoșilor

Partestii de Jos 7

*

Colindele sunt cântecele ancestrale ale omenirii, percepute ca atare până la sfârșitul secolului al XIX, când bisericile izbuteau să înlocuiască, în spiritualitatea românească, ultima care mai păstra aceste moșteniri inițiatice ale omenirii, „cântecele diavolești” ale religiei naturale primordiale cu „vifleimurile”, cum erau numite de către cărturarii vremii contrafacerile, vehiculate, initial, prin „Irozi”, în spectacole stradale, menționate și descrise, pe la 1640, de către Paul de Alep. Colindele, ca Datină, însemnau un reper important pentru originea vlahilor (flacilor), reper care, după cum o probează și valaskim (dreptul valah), însemnau o descendență spirituală subconștientă din pelasgi (Titanii mitologiei grecești, după cum se va vedea), deci din primii inițiatori ai omenirii. Doar că, în secolul al XIX-lea, când Școala Ardeleană izbutea să ne ofere, totuși, o nobilă identitate, retezându-se rădăcinile și mai profunde, raportările s-au tot făcut la mitologia romană, care valorifica, la vremea ei, și modernismul pragmatic al grecilor, dar și relicve ale civilizației polare, din care descindeau etruscii (toți zeii romanilor erau, prin urmare, blonzi). Dar dincolo de aparent pripita raportare (încă nu se știa nimic despre pelasgi), protestele cărturarilor secolului al XIX-lea față de eforturile bisericești de asasinare definitivă a memoriei strămoșilor nostri înseamnă, la rândul lor, un reper important pentru înțelegerea cinicei mistificări a identității noastre de neam, prin falsificarea colindelor ancestrale și prin transformarea lor în „colinde creștine”.

*

Iată, de pildă, cum protesta, în 1861, împotriva acestui sacrilegiu la adresa identității neamului, cărturarul ardelean Teodor Roșu: „Poporul român, în simplitatea sa, nu s-a despărţit de legendele păstrate din vechime, nici de mitologia cea filosofică a străbunilor săi. Nici barbaria veacurilor trecute, nici năzuinţa cuceritorilor nu i le-a putut şterge din inimă, n-a putut să le încurce, să le încuscreze cu cele moderne, şi nici creştinismul n-a fost în stare să dezrădăcineze reminiscenţa ce a păstrat-o românul pentru zeii mitologiei romane. În deşert au stăruit mulţi, sub diverse pretexte, să şteargă din imaginea cea vie a românului ţăran aducerea aminte a lui Joe, Mercur, Venere, şi de alţi zei antici, care-şi au adoraţi şi adoratoare mai ales în casele românaşilor şi ale româncelor, şi credinţa în zeii cei vechi nu o poţi dezrădăcina cu uşurinţă, şi cred că nici nu e de lipsă a o stârpi, când aceea nu e stricăcioasă. Aşadar, mitologia vechilor şi mai vârtos a străbunilor noştri, care însă e încopciată cu cea a mai multor popoare, are pentru noi mai mult interes decât pentru orişicare popor european, fiindcă noi posedăm o mulţime însemnată de rămăşiţe din ea. Este sfântă datoria de a căuta acele rămăşiţe şi de a le feri de noianul timpurilor şi al uitării”[1].

*

Mult mai tranșant, Dr. Grigore Silaș (în grafie etimologistă: Gregoriu Silasi) scria: „Creştinismul, neputând înlătura şi extermina din uzul poporului nici calendele, precum nici cele mai multe uzanţe păgâneşti, se sili măcar a le transfera la idei creştine. Ci silinţa, măcar că foarte sinceră, a avut succes numai pe jumătate: calendele, adică colindele noastre, păstrară numeroase răsunete mitologice străvechi”[2]. „Răsunetele mitologice străvechi” s-au făcut auzite, de-a lungul mileniilor, prin melos și prin versuri (luga suryannya, adică limbajul iluminării), iar eu înclin să cred că nu melodiile ancestrale au fost falsificate prin „transferarea la idei creștine”, ci doar părți ale textelor sacre străvechi, în care Iisus, Soarele Dreptății – cum îl numea Augustin se substituie Soarelui („cultul soarelui a fost, probabil cel mai vechi dintre toate superstiţiile”[3]), „Natura, iscusita mamă, zămislitoarea lumii întregi”[4], se transformă în Maica cu pruncul, muntele, ca altar al Soarelui („În mitologiile stelare, polul, ca loc central al Soarelui, cu opt linii radiante, înscrise în cerc, reprezentau şi Muntele Cerului (Sfânt), şi Steaua Polară a Nordului, şi Stăpânul cu Coroană Roşie (Soarele), în circuitul lui rotund”[5]), a devenit mănăstire, arborele vieții, în dimensiunile sale solare (mărul) și lunare (părul) nu mai înseamnă o cosmogonie primitivă („Una dintre noţiunile de cosmogonie ariană primitivă a fost aceea a unui copac cosmic, care umbrit întreaga lume”[6]), ci o trimitere directă la miturile biblice, iar brambureala de inserții biblice și de strămoși ai evreilor, în locul celor îmbrânciți din memorie, și care erau și sunt ai nostri, au condus la o gravă falsificare, una care, din păcate, merge și mai departe, cântecele noastre naționale, pe care unii le numesc folclor, lunecând într-un fals devastator, „priceasna”, pe care o promovează, în dauna cântului străbun, cu infinit bigotism tot mai mulți guriști ai manelismului folcloric exhaustiv. Și e păcat, pentru cu nu prin falsuri evlavioase putem proba credința în Dumnezeu, ci prin adevăr, inclusiv prin adevărul spiritual identitar. Dumnezeu e Unu și unic, același dintotdeauna și pentru totdeauna.

*

Judecând după mărturiile antice, colindele sunt, la origine, „cântecele prescrise de legi”[7], pentru că „puzderia de legi o cântă, glorifică înţeleptele datini, / cinstite de nemuritorii slăviţi, cu minunatele glasuri”[8]. Pe când „anul se împlinea la răsăritul Pleiadelor, căci astfel se socotea, pe atunci, timpul”[9], deci în prima decadă a lunii mai, „cereasca lege planetară, însemnul sigur al dreptăţii şi temelie a naturii”[10], era omagiată, prin cântec, de „nouă fete la fel de glasnice şi atrase / de cântec doar”[11], care simbolizau dominanta constelație Lebăda, colindele, numite de greci „paiane”, fiind considerate „Imnul Titanilor, şi, pentru că acesta imită plânsul peanului, şi Titanii s-au numit Pelagani”[12]. Titanii sau pelasgii („capetele negre” ale inițiatorului Anu), care au inventat colindele, au reprezentat, în plan spiritual, „obârşia şi începutul ancestralei omeniri”[13] („numai voi sunteţi părinţii oricăror neamuri de pe lume”[14]), iar păstrarea colindelor doar de către români înseamnă, dacă le-am curăța, pe cât posibil, de contrafaceri și am relua ritualurile din mai (Maia sau Maya, ca nume al primăverii, există în toate mitologiile lumii, dar numai românii mai păstrează, denaturate – ce-i drept, „malăncile”), am recupera o mitologie universală, în care toate neamurile și-ar putea regăsi rădăcinile. Dar, ca să împlinim această datorie, trebuie să începem cu recuperarea orchestrală a melodiilor colindelor și ale „colindelor creștine”, ca să putem înțelege, în baza temelor de incantație, care anume dintre ele vin din ancestral. Ca reper putem folosi și melodiile dansurilor cu măști, deci ale malăncilor, care descind din aceeași străveche moștenire. Dacă o vom face, probabil că ne va surâde „ochiul deschis mereu asupra vieţii”[15], dar și „Divina Glie, bună mamă de zei şi oameni muritori”[16].

*

Cine știe, poate că odată și odată, „cu bucurie ţi-or da, / la primăvară, popoarele tale prinosuri de seamă, / toate s-or prinde-n ospăţ, lirele le-or desfăta. / Hore în zvonul paianului, strigăt în jur de altare”[17], pentru a birui Timpul, „vlăstarul odrăslit de Glie şi cerul năpădit de astre”[18].

*


[1] Teodor Roşu, Mitologia sau cunoştinţa despre zeităţile celor vechi, în Amiculu Şcoalei, nr. 4 din 28 ianuarie 1861, p. 32

[2] Dr. Gregoriu Silasi, Transilvania, Anul VIII, nr. 5 din 1 martie 1875, p. 51

[3] Murray-Aynsley, Harriet, G. M., Symbolism of the East and West, London, 1900. p. 14

[4] Orfeu, Naturii, în Antologia poeziei greceşti, p. 191

[5] Churchward, Albert, The Signs and Symbols of Primordial Man, London, 1913, pp. 56, 57

[6] Murray-Aynsley, Harriet, G. M., Symbolism of the East and West, London, 1900, p. 110

[7] Strabon, Geografia, II, X, 20, p. 454

[8] Hesiod, Teogonia, p. 5

[9] Polybios, Istorii, III, 54, p. 373

[10] Orfeu, Legii, în Antologia poeziei greceşti, p. 218

[11] Hesiod, Teogonia, p. 5

[12] Strabon, Geografia, II, VII, 40, p. 220

[13] Orfeu, Către Titani, în Antologia poeziei greceşti, p. 207

[14] Orfeu, Către Titani, în Antologia poeziei greceşti, p. 207

[15] Orfeu, Soarelui, în Antologia poeziei greceşti, p. 190

[16] Orfeu, Zeiţei pământului, în Antologia poeziei greceşti, p. 201

[17] Theognis, Către Apollo, în Antologia poeziei greceşti, p. 44

[18] Orfeu, Către zeul timpului, în Antologia poeziei greceşti, p. 194