Mărturii despre muzica naţională a românilor

În numărul 30, din 25 iulie 1821, în prestigiosul „ziar muzical general” din Leipzig, „Allgemeine musikalische Zeitung”, se publica un studiu succint despre „Muzica din ţara Moldovei” – „Zustand der Musik in der Moldau” (paginile 523 şi 524), ilustrat cu cinci partituri: un cântec de nuntă, fără cuvinte, două cântece, un dans şi un cântec grecesc, la modă, pe atunci, în Moldova. Şi în anul următor, 1822, s-au mai publicat câteva partituri cu melos moldovenesc, partituri care, alăturate doar celor culese de Franz Josef Sulzer, înainte de anul 1781 şi publicate în 1792, deja se constituie nu doar într-o mărturie amplă şi complexă, ci şi într-un patrimoniu de nepreţuit. În fond, vorbim de vreo douăzeci de melodii naţionale româneşti, care, puse faţă în faţă cu irmoasele lui Anton Pann sau cu pricesnele guriştilor folclorici de astăzi, ne dumiresc asupra identităţii noastre spirituale reale, faţă de care avem datoria de a o apăra şi de a o încredinţa nefalsificată urmaşilor.

În studiul german, care însoţeşte partiturile publicate în 1821, pe care l-am tradus greu şi aproximativ, mai ales din coloana a doua, pentru că multe cuvinte sunt ilizibile, datorită calităţii slabe a tiparului şi a hârtiei, este luat ca model un taraf ţigănesc ieşean (dar şi cel al suceveanului Vasile Pletosu avea, încă din 1802, şi clarinet, ba chiar şi corn, în locul fluierului ieşean), iar melodiile, scurte, simple şi expresive, aveau strălucire proprie, fără influenţe turceşti sau greceşti, în ciuda faptului că de sub ferestrele palatului domnesc încă răsunau muzici orientale şi greceşti. Criticul muzical de la gazeta muzicală din Leipzig, deşi nu era un Carl Engel, îşi desfăşoară decent şi inspirat ideile, pornind de la starea socială şi culturală a Moldovei, care făcuse, deja, paşi mari în literatură şi dădea primele semne ale unei previzibile maturităţi naţionale şi politice.

Partiturile, notate simplu, lesne de descifrat şi de interpretat, s-au reauzit, după aproape două veacuri de tăcere, la Suceava, în spectacolele din 30 martie şi 13 aprilie 2015, atunci când „Zicălaşii”, proaspăt constituiţi într-o echipă recuperatoare de memorie şi de spiritualitate, erau la fel de uimiţi ca şi auditorii de frumuseţea cântecelor de odinioară, parcă mai limpezi, mai proaspete şi mai tămăduitoare decât cele de astăzi, dar durate din aceeaşi stâncă a discretei noastre columne spre cer. Erau uimiţi prietenii mei zicălaşi, adunaţi în altarul identităţii noastre naţionale de către profesorul Petru Oloieru, să constate că există zeci de cântece româneşti vechi (pe atunci, nu aveam decât 96 de partituri), pe care le-au ignorat toate somităţile etno-folclorice ale generaţiilor noastre. Răzvan Mitoceanu, Narcis Rotaru, Gabriel Hurjui, Ionuţ Chitic, Adrian Pulpă şi Constantin Irimia începeau să înţeleagă, odată cu mine, că mitologicul nostru Anton Pann nu este decât un compozitor de muzică religioasă şi de cânticele şubrede şi nicidecum un culegător de folclor românesc, fie el, acest folclor, chiar şi de mahala bucureşteană.

Făcând click pe fotografii, intraţi direct în filmul concertelor.

Cântecul nostru dăinuia aidoma memoriei Eroului Necunoscut, făcând faţă indolenţei noastre îndătinate, numai că nu-l căuta nimeni. Strica rosturile şi şubrezea gomoşenia ageamiilor cu înalte diplome, a trântorilor spiritualităţii naţionale, care o fac pe savanţii prin juriile de doi bani ale unor festivaluri penibile. Ca să putem fonoteca, „Zicălaşii” repetau şi concertau în timpul nostru liber, în ciuda faptului că, exceptându-l pe naistul Gabriel Hurjui, care e licean, toţi ceilalţi suntem slujitori în sistemul culturii. Iar când ni s-au pus piedici şi mai mari, ne întâlneam discret Petrică Oloieru, Răzvan Mitoceanu, Dănuţ Lungu şi eu, ca să fonotecăm audio 300 de cântece bucovinene din anii 1900.

E atât de greu să trezeşti din letargie, pe cât e de uşor să găseşti relicve ale spiritualităţii naţionale româneşti prin sertarele scrinurilor germanilor, ungurilor, englezilor, evreilor, polonilor şi, uneori, prin ale francezilor. Numai în scrinurile noastre nu putem găsi nimic. Nimic. Absolut nimic.

În „Allgemeine musikalische Zeitung” din 25 iulie 1821, scrie (ştiutorii de germană sunt rugaţi să-mi trimită corecturile după textele pe care le public în faximile):

Nu se poate face o idee corectă a stării de muzică în Moldova, fără a fi făcut, în prealabil, o privire asupra face o privire asupra culturii din această ţară. Moldovenii sunt, în general, ospitalieri, altruişti şi plini de viaţă, şi, deşi sub presiunea stăpânirii turceşti, relaţiile lor civile sunt foarte restrânse, ei merg cu paşi vioi pe calea economică şi a educaţiei generale, Europa constatând o maturizare. Literatura, cu speciile ei, a câştigat mii de ani lumină pe calea spre acest ţel: ea se afla, de asemenea, în Moldova, în adormire; pot fi găsiţi aici oameni care sunt familiarizaţi cu speciile literare şi au cunoştinţe bogate, şi, deoarece boierii îşi dau copiilor lor, în fiecare an, la o educaţie mai fină, germinează lumina care conservă artele.

Deci, muzica nu este neglijabilă, deoarece: clavirul se găseşte aproape în toate casele de mijloc; la chitară şi la harpă se cântă mai puţin. Dar se aud, uneori, frumoase sonate, cântate la instrumente sau cu glasul de către moldovence. Bineînţeles că nu au calificări muzicale, nici nu ştiu scrieri despre muzica oamenilor de rând băştinaşi sau străini. Străinii au jocurile şi muzica lor în Iaşi, din care se întrevede arta europeană. Există, aici, în această societate mai multă lumină. S-au format mici orchestre muzicale. Aici, omul este în căutarea muzicii naţionale moldoveneşti.

Aici, oamenii de rând nu găsesc decât bandele ţigăneşti de lăutari, care redau anumite melodii, dar cu siguranţă nu şi un cor muzical, ci doar ceva care seamănă cu o orchestră, cum încă se mai vedeau prin Europa medievală. De obicei, instrumentele lor sunt viorile, clarinetul, naiul, fluierul mic şi o cobză, iar melodiile sunt comune printre oameni.

Fiecare popor, chiar şi cele mai lipsite de fantezie, are muzica lui, prin care se exprimă caracterul său naţional. Acum, din moment ce acesta este locul valorii specifice a fiecărui popor, trebuie să fie caracterul muzicii moldoveneşti unul datorat influenţelor, un amestec de ecouri populare. Romanii antici au trăit, în principal, sub Traian drept coloni în Moldova; mai târziu, a venit aici stăpânirea turcească; muzica lor ciudată, auzită zi de zi, sub ferestrele prinţilor de la Iaşi; în cele din urmă au venit şi grecii, care s-au răspândit în această ţară pentru o lungă perioadă de timp, fără nimic naţional în melodiile lor pentru caracterul interpretativ volatil al muzicii moldoveneşti. Aceasta are melodii de mici dimensiuni, interpretate curajos, sunt aproape întotdeauna într-o cheie minoră, limitate la cântece şi dansuri, cu excepţia unor cântece de nuntă sau ale datinilor de sărbători, când timbrul acestor instrumente impune o stare de spirit liniştită şi serioasă.

Prin această strălucită muzică nu răzbate nici sunetul produsului vechi grec, al cărui domeniu de aplicare a rămas în Arhonţilor, mai mult sau mai puţin în întinderea unei octave.

Poate că cititorii vor fi interesaţi de muzica moldovenească, căreia îi urăm bun venit în paginile noastre.

1. Moldauische Hochzeit-Musik, ohne Worte (Muzică de nuntă din Moldova, fără cuvinte)

2. Moldauisches Lied (Cântec din Moldova)

3. Moldauisches Lied (Cântec din Moldova)

4. Moldauischer Tanz

5. Griechisches Lied, welches in der Moldau gesungen wird (Cântec grecesc, care este cântat în Moldova).

ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI No Comments Mar 30

Asaltul pricesnelor asupra folclorului românesc

Ioan Damaschin, tocmind canoane și tropare (pricesne)

În 1742, când apărea, la Râmnic, „Octoihul ce cuprinde în sine slujba Văscreseanelor a opt glasuri şi ceale 11 Evanghelii şi Obştea, cu troparele, şi condacele, şi bogorodicinele, la toţi sfinţii de obşte”, Biserica din țările românești și nicidecum românească (apelurile ieromonahului sârb Macarie de revendicare a folosirii limbii românești în ceremoniile religioase au rămas celebre, dar și de izbeliște) își stabilea dogmatic și, deci, fără admitere de abateri, în privința melodiilor și a stihurilor, cântările ei, toate importate de la greci, ulterior și de la ruși, care și ei traduseseră scrierile grecești, și, prin urmare, nicidecum românești, ci doar religioase, „Octoihul” fiind creația Sfântului Ioan Damaschin – autor de cărți religioase eline, importate de întreaga lume ortodoxă est-europeană.

În „Predoslovie adică cuvânt înainte”, adresat „tuturor celor ce se află în țara aceasta, cucernicilor și înțelepților preoți, și altor pravoslavnici și altor mădulare ale Sfintei Biserici”, se precizează cum că sfânta carte, „ce se cheamă slavonește osmoglasnikă (?), iară rumâneaște opt Glasuri, facerea Fericitului părintelui nostru Ioan Damaschin, întru care să cuprinde tot feliul de laudă Dumnezeiască și de mare cinste, și podoabă iată Sfintei Biserici, și mare folos aduce la tot sufletul creștinesc, la calea pocăinței îndreptează, spre lauda lui Dumnezeu” etc.

Definiția din DEX pentru tropar, tropare, „scurtă cântare bisericească de laudă în cinstea unui sfânt sau a unui eveniment religios”, cu rădăcină în slavonul „troparĩ”, conduce spre definiția „pricesnelor”, care erau niște tropare, care se cântau, în bisericile ortodoxe, la slujba liturghiei, în timp ce se împărtășea preotul. Ulterior, și mulțimea credincioșilor.

Ca tradiții culte bisericești, troparele, inclusiv pricesnele, în ciuda grecismului sau rusismului de proveniență, își au locul lor de cinste, bine reglementat de canoane, și în ceremoniile bisericii ortodoxe de astăzi din România, unde vocile bune ale dreptcredincioșilor Cristian Pomohaci, Valeria Peter Predescu, Teodora Păunescu Tuca, Maria Pintea, Florin și Florina Mariș-Hinsu, Cornelia Goția, Maria Tanasă și așa mai departe ar răsuna serafic, pentru că doar acolo, în spiritualitatea ortodoxiei, e locul priceasnei, și nicidecum în folclorul românesc.

Nu prea mă împac eu nici cu retezarea și limitarea brutală de spiritualități pe care le presupune termenul „folclor”, dar cum în folclor încă mai supraviețuiesc vagi ecouri ale cântecului național românesc, nu aș vrea să-l văd călcat în picioare de evlavioșii cântăcioși de mai sus. În fond, Pomohaci et Co pot să se fălească pios îngenunchind pe coji de nucă, nu pe cioburile bietei noastre spiritualități naționale. Pot cânta, oriunde, catavasii, irmoase, tropare, preceasne, dar fără a induce impresia că ar cânta folclor. Cântecele bisericești sunt creații culte bisericești. Sunt ca și icoanele, reglementate de canoane severe și ne-admise oricui a le face. Numai că ierarhii actuali încurajează devastarea folclorului românesc prin pricesne. Pe la anii 1900, ne-au spulberat colindele, înlocuindu-le cu cântece de stea și vifleimuri compuse de mari compozitori români. Acum, e rândul folclorului, atât și cum ne-a mai rămas, drept folclor, cântecul identitar al națiunii noastre. Și vor izbuti. Eu deja întrezăresc sunetul glasurilor cântăcioaselor folclorice, dogite de trascăurile nuntatice, înviitorindu-ne evlavios și cu multă pioșenie: „Haida-dâr, taică părinte, / Haida, dâra, dâr, dâr, da, / Născocește-ne cuvinte, / Haida, dâra, dâr, dâr, da, / Că-nainte la plăcinte, / Haida, dâra, dâr, dâr, da, / Da năvală, fără minte, / Haida, dâra, dâr, dâr, da, / Una de prin Botoșani, / Haida, dâra, dâr, dâr, da, / Ce ne jecmănea de bani, / Haida, dâra, dâr, dâr, da, / Și de ploscuța cu vin, / Haida, dâra, dâr, dâr, da, / Hai, dâr, dâr și hai Amin!”.

Nu râdeți și nu fiți sceptici. Deja s-au găsit casapi ai spiritualității naționale românești, care susțin că „pricesnele au un conţinut tematic variat, centrat în special pe comportamentul moral creştin, rugăciune de iertare şi mulţumire şi laudă la adresa lui Dumnezeu,a Preacuratei Fecioara Maria și a sfinților. Sunt cântate cu precădere în bisericile parohiale de către credincioşi, iar în ultimul timp, au devenit parte a repertoriului multor artişti populari consacraţi, care au depus eforturi considerabile pentru culegerea, adaptarea şi păstrarea lor”.

Ca să vezi. Nu există liturgher, catavasier, tropar, octoih etc., care să nu fi păstrat, intacte și nealterate, cântările bisericești ortodoxe, de-a lungul veacurilor, și, acum, Pomohaci et Co depun „eforturi considerabile pentru culegerea, adaptarea şi păstrarea lor”, în locul melosului ancestral, păstrat de străbunii noștri dintotdeauna, din respect față de identitatea lor națională, singura pe care o apreciază și bunul Dumnezeu la un neam omenesc.

ANTIROMÂNISMUL ORTODOX, Jurnalism, RELIGIA FURATĂ No Comments Mar 30

1904: Praznic uriaș al insolenței românești

Nu m-aș fi așteptat ca „Albina”, care își deschidea edițiile cu câte un poem de George Coșbuc, să intre în acord cu vremurile și să dănțuiască slugarnic, în 1904, la picioarele mărimilor bucovinene ale vremii. Biserica mănăstirii Putna, reconstruită de arhitectul vienez Karl Adolf Romstorfer, arăta minunat, ca și falsul mormânt al lui Ștefan cel Mare, pe care îl amenajase dibaci, dar tot ca incredibilă farsă națională, același Romstorfer, care era de față, dar fără ca să-l ia în seamă cineva. Cinstea o cupă de vin, împreună cu prietenul lui Franz Ritter Des Loges, primarul Sucevei moderne, undeva, la uriașul praznic al insolenței românești. Ștefan în sus, Ștefan în jos, dar Ștefan nu mai era nicăieri. Erau, în schimb, acolo, guvernatorul Bucovinei, „prințul Hohenloe e o personalitate cât se poate de simpatică”, și mitropolitul care avea să îngroape generațiile de tineri bucovineni, care vor muri, peste un deceniu și în anii care au urmat, pentru „Maiestatea Sa Imperială și Regală Franz Iosef”, de Repta, bătrânul pururi „voios și vesel”. „Buciumașii, veniți de la Suceava, sunau voioși din instrumentele lor antice”, pentru că nu era o comemorare, ci un „banchet” al „serbărilor”, „cu nesfârșite aplauze” și cu câte „o caldă patriotică cuvântare”, prin care i se aduceau „omagii de recunoștință și devotament” Împăratului Austriei. Ștefan cel Mare nu mai exista decât ca pretext pentru lustruirile de sine ale zilei, care năclăise peste Putna, în 2 iulie 1904.

Praznic uriaș al insolenței românești, „priveliștea meselor țărănești, în jurul cărora erau înșirați peste 3.000 de țărani, era încântătoare”, „în pavilionul din curtea mănăstirii, se desfășura banchetul oficial, într-un alt pavilion, împodobit cu verdeață și drapele române și austriece, se ospătau sutele de studenți și de delegați”. Și se țineau discursuri. Pietrificare în timp, din care, după cum o arată semnele, nu se va ieși niciodată.

Podul lui Ștefan cel Mare de la Borzești, în 1904

Pe când, în pavilionul din curtea mănăstirii, se desfășura banchetul oficial, într-un alt pavilion, împodobit cu verdeață și drapele române și austriece, se ospătau sutele de studenți și de delegați, în jurul meselor. Animația era mare. Aci s-au ținut cuvântări entuziate, de către domnii Tufan, din partea comitetului de organizare a serbărilor; Popovici, șeful delegației de la Viena; Covată, din partea studențimii macedo-române; Pogonatu, din partea studențimii din București; N. S. Ionescu, din partea studenților în litere de la facultatea din București; Rusu, din partea academiei ortodoxe din Cernăuți etc. Toate cuvântările erau primite cu nesfârșite aplauze. Domnului prof. Gr. Tocilescu, care a ținut, de asemenea, o caldă patriotică cuvântare, i s-au făcut cele mai călduroase ovațiuni.

Priveliștea meselor țărănești, în jurul cărora erau înșirați peste 3.000 de țărani, era încântătoare. Mesele au luat sfârșit pe la orele șase. Străzile înguste și întortochiate ale Putnei deveniseră impracticabile, din cauza mulțimii ce se îmbulzea în toate părțile, spre a merge la stație. La sfârșitul banchetului, I. P. S. S. Mitropolitul de Cernăuți a expediat M. S. împăratului Franz Iosef o telegramă, prin care îi aduce omagii de recunoștință și devotament pentru înalta solicitudine arătată de M. S. românilor bucovineni și instituțiilor lor.

Suveranul Austro-Ungariei a răspuns, prin următoarea telegramă, expediată, din Ischl, de către mareșalul Curții imperiale.

„Eminenței Sale, Mitropolitului de Repta.

Maiestatea Sa Imperială și Regală cu o deosebită satisfacție a binevoit să ia cunoștință de expresia nestrămutatei credințe ce i s-a exprimat, cu ocazia serbării centenarului al patrulea de la moartea principelui Moldovei, Ștefan cel Mare.

Majestatea Sa mulțumește Eminenței Voastre, precum și tuturor oaspeților adunați pentru manifestația făcută și cu această ocaziune”.

Tânăr viguros, prințul Hohenloe e o personalitate cât se poate de simpatică. Din marea familie Hohenloe, guvernatorul Bucovinei se înrudește cu fostul cancelar al Germaniei și cu mai multe familii domnitoare din Europa. E un nobil în toată puterea cuvântului și noblețea sa se vede din toate actele sale. E un bun prieten al românilor, pe care îi iubește și-i respectă. Cu ocazia șederii lor în Putna, românii sosiți din țară au fost obiectul unei deosebite atenții din partea Alteței Sale. În urma cererii prințului, domnul Cogălniceanu, consulul nostru la Cernăuți, i-a prezentat pe toate persoanele marcante din București, cu care Alteța Sa s-a întreținut îndelung, cu cea mai mare afabilitate și prietenie. Toastul, ce l-a ținut la banchet, a entuziasmat pe toți românii, mișcându-i adânc.

Domnul Nicu Filipescu a avut dreptate, zicând că centenarul lui Ștefan cel Mare a depășit marginile unei simple serbări pioase, transformându-se, astfel, într-un eveniment politic, acela al cimentării prieteniei ce leagă ambele națiuni vecine.

Eminenta Sa Mitropolitul de Repta e de o amabilitate nețărmurită. Cu toate că e înaintat în vârstă, e voios și vesel. În cursul banchetului, părăsindu-și, câteva momente, locul, s-a întreținut cu o parte din comeseni. Reprezentanții presei bucureștene, care luaseră parte la banchetul oficial, au fost obiectul unei atențiuni deosebite din partea Eminenței Sale, care le-a mulțumit pentru că veniseră la Putna, să ia parte la serbările centenarului. Eminența Sa ne-a vorbit cu multă laudă de Majestatea Sa împăratul Franz Iosef, pentru înalta solicitudine ce o are pentru români.

Baronul Hurmuzachi e unul din cei mai mari fruntași bucovineni și șef al partidului naționalist. Era impozantă manifestația ce au făcut-o miile de țărani, după terminarea banchetului. După ce au intonat, în cor, imnul „Deșteaptă-te Române”, dânșii au defilat pe dinaintea pavilionului, pe când buciumașii, veniți de la Suceava, sunau voioși din instrumentele lor antice. Defilarea a durat mai bine de un ceas, așa erau de numeroși țăranii care luaseră parte la ea. / Mestugean (Albina, anul VII, nr. 40-41, 4-11 iulie 1904, pp. 992, 993).

ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI No Comments Mar 30

Antiromânismul bigotelor irmoase sau pricesne

Probabil că mulţi români s-au simţit revoltaţi, citind, într-un studiu publicat de George Baiulescu, în 1877, în „Albina Carpaţilor”[1] şi republicat pe acest site, că „la noi, biserica a împiedicat dezvoltarea muzicii, abătându-se de la drumul ce duce spre progres şi oprindu-se pe un teren neproductiv. Este cunoscut că toate cântările, ce se cântă prin bisericile noastre, sunt împrumutate de la biserica grecească. Este, asemenea, ştiut că, pe la anul 1710, în bisericile noastre chiar şi serviciul divin se săvârşea în limba grecească şi slavonă. Arhipăstorii bisericii, de pe timpurile acelea, în îngrijirea lor „de a cânta lui Dumnezeu alcătuiri de cântări pline de toată duhovniceasca evlavie şi cu duh umilit, iar nu tacsimuri şi cântece turceşti”, a chemat dascăli învăţaţi greceşti în ţară, „pentru ca şi în bisericile noastre să se cânte ca în marile biserici din Ţarigrad şi din Sfântul Munte, pentru ca şi Românii să se iniţieze în frumosa artă a psaltichiei şi papadichiei greceşti”. Un roi de psalţi şi protopsalţi, dascăli din Ţarigrad, părinţi sfetagoreţi se revărsară peste România şi aflară primire pe la mitropolie, pe la mănăstiri şi chiar la curţile domneşti. Astfel, ajunserăm, curând, la dorita tentă, ca şi „în ţările noastre să se cânte cu multă evlavia, la slujbe şi privechiuri matimi din Ikimatariu şi din Matimatariu; şi era o cântare primită şi plăcută”.

Influenţa ce avu această muzică asupra muzicii naţionale se poate compara cu funesta influenţă ce au avut, în biserică, limbile grecească şi slavonă asupra celei române. Precum „blagosloveniile” şi „eleisoanele” ne-au deformat dulcele şi frumosul grai străbun, tot astfel ne-au corupt şi gorgoanele şi îngânăturile greceşti gustul muzicii”.

În 1877, astfel de afirmaţii nu au revoltat pe nimeni, pentru că se ştia că sunt pline de adevăr. Astăzi, însă, când încă se confundă muzica veche naţională românească cu irmoasele promovate de Anton Pann şi când ultima modă în muzica populară o reprezintă aceleaşi irmoase, dar de provenienţă muzicală slavă, numite „pricesne”, deşi, odinioară astfel de „legăminte” se numeau, în limba rusă, „piasne”, muzica naţională românească, barbar contaminată cu „şlăgărisme” pentru nunţi şi cumătrii, se află în pericol mai mare decât oricând.

Anton Pann nu este un reper al melosului nostru naţional. Anterior lui sau odată cu el, au publicat cântece naţionale româneşti, în reviste muzicale germane, în calendare sau în broşuri, Franz Josef Sulzer, E. Murgu, medelnicerul Ioan Cartu, Franz Rouschitzki, Johan Andreas Wachmann, C. F. Weitzmann, Anatole de Demidoff, C. Grenville Murray, C. Hubert, Hans Huber, Otto Heilig, Alexandru Berdescu, Eugene Kompanski etc. Melodiile naţionale româneşti, culese de cei numiţi mai sus – ca să nu mai vorbesc de cele şi mai vechi, din Wittenberger Gesangbuch, Codex Victoris şi Kajoni Kodex, au şi tehnici componistice şi interpretative comune (alternanţa secundei mărite cu două secunde micşorate), dar şi un lirism unic, specific românesc şi rezistând ca atare de-a lungul veacurilor. Nici un cântec din sutele de melodii pe care ni le-au păstrat alţii nu are nici cel mai vag ecou de „Irmoasă” tip Anton Pann. Am ascultat cântecele acelea vechi româneşti, încredinţate memoriei de străini, datorită proiectului „Zicălaşii”, şi am avut senzaţia unei călătorii în timp pe acelaşi teritoriu românesc, pentru că aidoma răsunau cântecele culese din Ardeal, din Moldova sau din Muntenia şi pentru că, în ciuda locului din care au fost luate, ele făceau parte dintr-un patrimoniu naţional indivizibil şi nezonificat, chiar dacă difereau, uneori, instrumentele şi tehnicile lăutăreşti.

Melosul românesc, încă păstrat nealterat în colindele vechi şi în vechile oraţii de nuntă – „Zicălaşii” le-au încercat şi mi-au întărit convingerile, au avut şi încă au de făcut faţă unei agresivi bisericeşti sau măcar bigote, cea mai iresponsabilă fiind cea a „priceasnelor”, prin care se înlocuiesc nu doar cuvintele şi sentimentele laice, „curveşti şi diavoleşti”, cum le numeau ierarhii, dar şi structurile melodice strămoşeşti. Iar dacă despre falsurile folclorice ale lui Anton Pann nu prea ştiu mulţi şi le adoră când le ascultă, faţă de „priceasnele” care buruienesc masiv în Bucovina şi în Ardeal ar trebui luată atitudine. Să se cânte în biserici şi la ceremonii religioase, dar să nu fie impuse drept „folclor românesc”. Pentru că nu sunt nici măcar „folclor”, ci depersonalizări şi înstrăinări iresponsabile ale spiritualităţii naţionale.

Asalturile ierarhilor ortodocşi asupra spiritualităţii româneşti sunt identificabile încă din timpul domniei lui Dimitrie Cantemir, când antiromânismul ortodox începu să se manifeste şi într-o limbă română rudimentară.

În „Catavasierul” tipărit la Târgovişte, în 1713, de Gheorghe Radovici, după omagierea mitropolitului, există o prefaţă, reluată, ulterior, de toate catavasierele şi în care se spune că, „de vreme ce firea omenească către cântări şi către versuri are aşa priinţă, precum se vede şi la copiii cei mici şi plângători, şi cu cântecele sunt adormiţi; ci şi muierile cele ţesătoare, şi călătorii, şi corăbierii osteneala care le vine din lucruri cu cântecele o mângâie, de vreme ce sufletul toate cele cu supărare şi cu osteneală poate să le sufere lesne când a auzi cântări şi cântece, pentru aceasta şi eu am vrut să tipăresc această cărticică a catavasiilor, pentru ca cei ce vor vrea să cânte să nu cânte cântecele curveşti şi drăceşti, ci să cânte Catavasii şi Irmoasele acestea, ce (le) cuprinde această cărticică. Carele sfinţii Bisericii noastre de la Duhul Sfânt fiind îndemnaţi, le-au alcătuit spre folosul şi al celor ce cântă, şi al celor ce ascultă: care cărticică ca ceea ce este bisericească întru care Catavasii este începerea şi versul a toate canoanele sărbătorilor celor stăpâneşti şi ale maicii lui Dumnezeu, ale Bisericii noastre (urmează alte omagieri a mitropolitului, ca şi în primele rânduri – n. n.).

Urmau troparele, pentru fiecare sfântă sărbătoare, începând cu cea a Naşterii Domnului, apoi câte o Piasnă sau Irmoasă (în rusă şi, respectiv, în greacă însemnând legământ, închinare), cu „glas”, apoi „altă Irmoasă”, apoi altă „piasnă e. irmoasă”, deci texte bisericeşti vag imnice, dar în proză, care se cântau monoton, şi tot aşa mai departe, de-a lungul întregului veac al lui Dimitrie Cantemir, dar nici una în limba română.

Catavasierelel din 1750 şi 1784, tipărit la Râmnic, al lui Laurentie iermonah, şi Catavasierul lui George Popovici „Tipograful”, închinat mitropolitului Ungrovlahiei Antim, cu o prefaţă în româneşte, dar ambele cu textele cântărilor bisericeşti exclusiv în limba greacă, reiau, practic, prefaţa din 1713: „Pentru ca cei ce vor voi să cânte să nu cânte cântece curveşti şi drăceşti, ci să cânte Catavasii şi Irmoasele acestea, ce cuprinde această cărticică. Carele sfinţii Bisericii noastre, de la Duhul Sfânt fiind îndemnaţi, le-au alcătuit spre folosul şi al celor ce cântă, şi al celor ce ascultă” .

În 1768, apărea, la Râmnic, „Catavasiariu cu toate ceale trebuincioase cântări ce să cântă preste tot anul, catavasii rumâneşti şi greceşti”, cu aceeaşi prefaţă anti-românească, anti-muzicală şi anti-culturală, cu piasne sau iromoase şi cu numeroase condacuri ale praznicelor.

În 1778, apărea,la Iaşi, cu monograma bicoloră a mitropolitului Gavriil, un catavasier care începe cu un „cuvânt către cuvântul Domnului Dumnezeului nostru Isus Hristos”, o rugăciune ciudată, închinată voievodului, mitropolitului şi boierilor ţării Moldovei, dar continua, desigur, în limba greacă.

[1] Baiulescu, G., Musica la Români, în Albina Carpaţilor, anul I, nr. 7, 29 septembrie 1877, pp.79-82; nr. 8, 5 octombrie 1877, pp. 93, 94

ANTIROMÂNISMUL ORTODOX, Jurnalism No Comments Mar 29

La Suceava, a început reconversia boschetarilor

La opt ani după Gura Humorului, Suceava își defrișează boscheții și seamănă gazon englezesc. Fain! Deja simți lumina mângâietoare a primăverii alergând dezlănțuită, de parcă ar dori să grăbească firul gazonului. Însă, implacabil, se naște și o chestiune de lingvistică urbană, că de civilizație nu poate fi vorba: problema boschetarilor, care, în absența boscheților, nu mai pot purta această etichetă socială, din responsabilitatea societății ivită.

Sper că, în înțelepciunea lui tradițională, consiliul municipal Suceava, eventual și cu consultarea expertizei exhaustivului Ovidiu Donțu, nu ne va lăsa în impas și că va decide o adevărată reconversie etichețională a boschetarilor, care, grație noilor condiții de viață și de confort, asigurate de primărie, ar trebui recunoscuți, eventual și cu diplome, drept gazonari. Eventual și de onoare, căci cetățenilor fie că le prisosește, fie că nici n-au avut-o vreodată.

Jurnalism No Comments Mar 29