Zicălaşii, de la Barbu Lăutarul, la Mihai Hrincescu

Cel mai bun spectacol muzical pe care l-am văzut vreodată, în ciuda improvizării peste noapte, datorită mulţimii de spectacole în care sunt angrenaţi muzicienii Centrului Cultural “Bucovina”, valorifica un repertoriu amplu, care cuprindea 5 cântece autentice ale lui Barbu Lăutaru, o parte dintre horele contemporanului lui Barbu, Neculai Picu, dar şi întreg repertoriul de creaţii ale lui Grigori Vindereu, precum şi cântecele pe nedrept pierdutului Ionică Batalan din Călugăriţa, inclusiv o “Hora lui Traian” (Bidirel), pe care Batalan o învăţase, în Suceava, de la “micuţul Ciprian Porumbescu”. Şi nu greşesc deloc, dacă recurg la titlul acestui material, incluzându-l pe tânărul muzician Mihai Hrincescu, din Arbore, între zicălaşii de după Barbu Lăutarul şi Neculai Picu.

Ca formulă de bandă de lăutari, a fost nevoie de o redistribuire de atribuţiuni, datorită unui eveniment personal, care ni l-a scos din echipă pe Narcis Rotaru, pentru noaptea de 7 iulie. În aceste condiţii, Răzvan Mitoceanu, dirijorul Ansamblului “Ciprian Porumbescu”, a trecut viorist, lângă Adrian Pulpă, iar simţul formidabil al mesajului frazării muzicale, pe care îl are Răzvan a determinat o succesiune de alternanţe primaş-secund, Adrian contaminându-se de la maestrul său şi contribuind la dumnezeiasca zburătăcire de armonii. Dincolo, la ritmic, Petrică Oloierul, profesor şi dirijor al Ansamblului “Bucovina” al Şcolii de Arte “Ion Irimescu” din Suceava, bracistul de conjuctură, prietenul nostru Viorel Kirilov, de la “Rapsozii Botoşanilor”, care ne-a fost alături şi la al doilea concert, fonotecat în 13 aprilie 2015, şi gordunistul Ionuţ Chitic au dimensionat în reverberaţii ceremoniale totemice (nicidecum “arhaice” şi, cu atât mai puţin, “arhetipale” – termeni improprii, care disimulează totala lipsă de cultură a buzincuriştilor “oameni de ştiinţe etnografice şi folclorice”), conturând un veac al XIX-lea al melosului românesc din Moldova de o tulburătoare frumuseţe, un veac în care cântecul nostru naţional a atins perfecţiunea. S-au reauzit, după cel puţin 137 de ani de uitare, acolo unde au răsunat, pentru ultima dată, adică la Vatra Dornei, şi horele şi sârbele (unele cu text), pe care Grigori Vindereu le-a născocit pentru omagierea Sucevei, Rădăuţilor şi, în două formule diferite, ţinutului dornenilor.

Cântecul “Barbu Lăutarul”, în varianta necunoscută, pe care o folosea autorul lui, nu în cea a lui Alexandru Flechtenmacher, a fost adusă dincoace de veacuri de Constantin Irimia, care aminteşte de “şotiosul” descris de Homer, în “Iliada”, din mijlocul horelor ancestrale. Apogeul dezlănţuirii de haz l-a atins Constantin Irimia cu “Brâul popilor”, pe care îl mai cântase, la cetate, în varianta asemănătoare a lui Gavriil Muzicescu, numită “Numai popă să tot fii!”. Revenit între “Zicălaşi”, Constantin Irimia dă savoarea concertelor, el fiind un personaj în sine, desprins din întâmplările minunate ale spiritualităţii neamului.

Şi Mihai Hrincescu a cântat două inedite Barbu Lăutarul, “Arde-ar rochiţa pe tine” şi “De te-ar prinde neica-n crâng” (neica, reminiscenţă lingvistică de la NEYK-OI, formulă sacră cu care fenicienii au împodobit stâncile Mediteranei, s-a folosit şi în Moldova, şi încă într-o variantă semantică inspirată, nu doar în Muntenia), câteva piese de Grigori Vindereu şi, în primul rând, “Câte flori pe Dorna-n sus” – o capodoperă a creaţiei muzicale lăutăreşti bucovinene, şi ca text, şi ca abordare melodică (strofa, ca o doină, iar refrenul, viu, dinamic, plin de ritmicitate – caracteristică a melosului bucovinean de după Neculai Picu, în care trăirile individuale erau bine şi vioi delimitate de trăirile comunitare). Mihai Hrincescu s-a născut pentru aceste cântece, născocite de Picu, de Vindereu, de Batalan etc., chiar dacă, pe cont propriu, a adunat, până acum, răsfoind munţii şi bibliotecile universitare, zeci de piese interesante, autentice şi care i se potrivesc de minune. Datorită vestiţilor ei lăutari de odinioară, Bucovina s-ar putea mândri, dacă ar conştientiza asta, şi cu un patrimoniu propriu, cu care a contribuit la sfânta spiritualitate românească. Aşa cum s-ar putea mândri şi cu Mihai Hrincescu – voce unică prin timbrare, inteligent aşternută peste melosul îndătinat; erudiţie, bunsimţ înăscut şi educat (cinste părinţilor care l-au crescut!), stil propriu inspirat elaborat şi afirmat. Toate acestea îi transformă viitorul într-o certitudine. Bucovina nu-l va merita niciodată, pentru că nu şi l-a asumat şi nu l-a sprijinit vreodată.

După concertul de la Vatra Dornei, PRO TV ne-a solicitat să participăm la “Românii au talent”, ceea ce nu se poate, pentru că “Zicălaşii” sunt muzicieni profesionişti, care săvârşesc un act de arheologie spirituală. În cele din urmă, pentru că producătoarele PRO TV ţineau prea mult la colaborarea “Zicălaşilor”, Răzvan Mitoceanu a găsit o formulă de compromis: concurează Mihai Hrincescu, iar “Zicălaşii” doar îl acompaniază. Astăzi, am aflat, de la Mihăiţă, şi cu ce cântec va concura în prima fază, dar nu spun, pentru că nu am dreptul să vă prejudiciez de o revelaţie.

BUCOVINA ACOUSTIC PARK 2017 No Comments Jul 12

Secretele muzicii şi ale dansurilor valahe

Două dintre cântele moldoveneşti ale lui Dimitrie Cantemir, păstrate şi readuse în memorie de către turci, în cadrul unui concert susţinut de muzicieni turci şi europeni, întru cinsirea vie şi demnă a „prinţului cărturarilor, cărturar al prinţilor”, cum îl numea Nicolae Iorga, m-au contrariat şi m-au obligat să înţeleg că doar acolo, la răscrucea anilor 1700, trebuie căutată şi răscrucea Datinii, deci a datului primordial. Cele două cântece, pe care Cantemir le-a notat drept „syrba din Moldova” (şi nu sârba, termen pe care îl cunoştea, pentru că „syrba” însemna, în araba veche, „la brâu” sau „de-a brâu”[1], cum se numeau horele ritmate româneşti) şi „gioc de nuntă din Moldova”, care încă se mai păstrează prin Bucovina, sub numele de „Ciobănaşul”, par, la prima vedere, folclor, deşi sunt hore ale ceremoniilor ritualice totemice, deci ale datului primordial. Ambele melodii vizualizează, îţi obligă imaginaţia să stabilească anumite contururi, din perspectiva epocii noastre, şi nu din cea a vremii lor, care perspectivă târzie este, după spusa lui Lucian Blaga, greşită şi falsificatoare. Dacă ascultaţi „syrba” lui Cantemir, fără voie veţi vizualiza, din perspectiva timpului nostru, o străveche petrecere românească, întreruptă, în bătăile acelerate ale inimii, de sunetul de alarmă al buciumului, iar după încetarea alarmei, petrecerea este dusă până la capăt. Ascultaţi:

Sarba 4

Trebuie să precizez că, datorită „Zicălaşilor”, am mai auzit melodia aceasta, anterioară anului 1700, dar încredinţată nouă, în 1852, de Karol Mikuli, în două hore distincte: prima, menţionată des de Alecsandri, care vedea în ea un ceva ancestral, „Hora Buciumul”, iar a doua (partea de început a cântecului lui Cantemir, reluată la final), sub titlul „Soarele, în vârf de munte”. Făcând analogia, am început să înţeleg, dar ca să nu pară că mă pripesc în supoziţii, am citit, din nou, dar cu mai multă atenţie studiul unuia dintre primii autori ai muzicii universale, Edward Jones, care, până în 1804, când îşi publica studiul[2], adunase numeroase mărturii eline, începând cu Cadmus, anterior naşterii lui Hristos cu 1519 ani, şi terminând cu Timotheus, anterior doar cu 357 de ani, lista mărturisitorilor incluzându-i pe Orpheus, Epumolpus, Museus, Hesiod, Homer, Tyrteus, Terpander, Susarion, Thespis, Alceus şi Simonides.

Jones, folosindu-se de o cartea, publicată în 1714 de Domnul de Guys (Sentimental Journey through Greece), din care preia şi partiturile pentru trei dansuri valahe, încredinţează vremii descrierea horei, pe care de Guys o considera ca fiind un „dans mai puţin variat, atât în figuri, cât şi în pas, decât dansul precedent (unul grecesc – n. n.), cu care se aseamănă puţin. Mişcarea este lentă şi executată cu multă precizie. Dansatorii se ţin de mâini, iar partea cea mai importantă a lor este consacrarea timpului cu cadenţa picioarelor, în rotire, iar la întoarcerea spre dreapta băteau cadenţa cu piciorul stâng, pe când la întoarcerea spre stânga, cu piciorul drept. Mai întâi băteu o dată, apoi de două ori, dublând, şi, desprinzând mâinile, bat din palme; după care, mişcarea este mai rapidă, dansatorii bătând timpii de trei ori, atât cu picioarele, cât şi cu mâinile” (Edward Jones, în Introduction, p. 2, The Wallachian Dance).

Din alte mărturii vechi şi, mai ales, din studiul lui Carl Engels, se pot identifica mici confuzii în textul lui de Guys: bătutul cadenţei, „o dată, apoi de două ori” ţine de specificul horei, care începe cu flexarea genunchiului (cu corespondenţa unei secunde mărite), urmată de doi paşi (cu corespondenţa celor două secunde micşorate), un specific al horei care se regăseşte în dansurilor celor mai multe dintre popoarele europene, ba chiar şi la turci, arabi şi evrei; tot aşa, cele trei bătăi, care anunţau/comandau accelerarea ritmului horei erau consecinţa frazelor melodice scurte, care se reluau, ca melodie de horă de sine stătătoare, mai repede, în fiecare nouă reluare.

Chestiunile acestea, deşi importante, sunt trecute în planul doi de o altă observaţie a lui de Guys, şi anume aceea care susţine că „dansurile candiene şi valahe sunt foarte vechi, în ţările din care numele lor sunt împrumutate”, Edward Jones concluzionând, pe fondul unei ample analize a mitologiei greceşti, că „muzica este adevărata limbă a naturii (Pytagora spunea că muzica e limbajul stelelor de pe cer – n. n.). De aici rezultă acea constanţă, de-a lungul veacurilor, în utilizarea aceluiaşi tip de dans, adoptat de fiecare naţiune într-o asemenea măsură, încât, în cele din urmă, dansurile îşi primesc numele naţiunii care le practică. În fiecare dintre aceste dansuri, vom găsi infailibil mişcările fizice care corespund cu silabele lungi şi scurte şi cu picioarele metrice; este suficient să le respectăm şi să le folosim, ceea ce nu este o problemă dificilă” (p. 19). Conştient că „grecii au fost iniţiaţi în primele elemente ale înţelepciunii şi ştiinţei de către egipteni şi fenicieni”, preluând de la aceştia şi „cultul strămoşilor”, Jones vorbeşte şi despre unica preluare, cea a celor „doisprezece zei, ale căror nume le atribuie celor douăsprezece luni” (p. 19), dar omite uriaşul fond spiritual pelasg[3] din Balcani[4], care, după cum o spune şi Herodot, i-a consolidat ca mare popor, dar şi ca iniţiaţi în astral (în fond, şi egipteni, ca felahi care îşi cinsteau cei 246 de piromis, străbuni pelasgi, plecaţi din capitala Hyperoreei, Piroboridava, ale cărei ruine se mai zăresc pe lângă Tecuci), în ciuda faptului că ei, vechii elini, au vulgarizat religia astrală, trasformând în personaje „Roata Cerului” înstelat (Ur-Anu, în Uranus), Cerul Apropiat al zilei (Deaus, în Zeus) şi Cerul Îndepărtat şi întunecat, Cerul Timp (Cernunos, în Cronos), dar nu şi ceremoniile totemice, pe care le-au transformat în „mistere”, cele mai apropiate de Datină fiind Misterele Eleusine.

Am recurs la această scurtă argumentare a relaţiei dintre viaţa pământească şi viaţa cerească, prin ceremonii totemice („logodna cosmică” este, în fond, relaţionarea dintre efemer şi etern, dintre particular şi universal, dintre viaţă şi moarte, precum în „Mioriţa”, cum sesiza, primul, Jules Michelet), pentru a vă atrage atenţia asupra faptului că în toate istoriile muzicale europene din veacurile XVIII şi XIX, muzica şi dansul nu însemnau nişte banale producţii folclorice, ci moşteniri ceremoniale, în care „dansul este un semn de limbă şi este folosit şi realizat, ca un mister sacru, în diferite moduri, prin care gândul sau dorinţa sunt exprimate în loc de (sau pe lângă) cuvinte, pe care omul încă nu le posedă… În aceste dansuri, cunoaşterea a acţionat, ritualul a fost expus şi păstrat în memorie, tot mai viu, prin repetiţie, iar misterele, religioase sau de altă natură, au fost fondate pe baza de acţiune”[5], simt nevoia să re-ascult din această perspectivă „syrba” (brâul) lui Cantemir, drept ceremonial închinat exclusiv Muntelui Soarelui („adorarea universală a globului solar”, „cultul soarelui a fost, probabil, cel mai vechi dintre toate superstiţiile”[6]), într-un superb dialog al pământenilor cu dumnezeirea.

Buciumul, pe care toţi îl considerăm vestitor de primejdii, şi nu se folosea buciumul pentru alarmare, ci fumurile, „sfara în ţară”, este, de fapt, nu doar un instrument muntenesc, ci şi o invocaţie a muntelui către ceruri, o adevărată identitate montană, o identitate a „muntelui Cerului şi al Pământului”[7], a Muntelui Sfânt Araraum („Ar Ra, Ar Aum” – „Crezi în Soare, Crezi în Dumnezeu”)[8], cu reminiscenţe lingvistice în toponimele Ararat şi Rarău, muntele fiind, conform celei mai vechi scrieri omeneşti, mitul hurrian „Cântecul lui Ullikummi”, îndreptăţirea cosmică a Soarelui de a transforma muntele în templul în care să-şi aşeze „scaunele şi masa lui” [9]. „În mitologiile stelare, polul, ca loc central al Soarelui, cu opt linii radiante, înscrise în cerc, reprezentau şi Muntele Cerului (Sfânt), şi Steaua Polară a Nordului, şi Stăpânul cu Coroană Roşie (Soarele), în circuitul lui rotund”[10].

Muntele Lumii este identificat de Mircea Eliade cu arborele lumii: „Simbolismul Arborelui Lumii este complementar cu cel al Muntelui Central. Uneori, cele două simboluri coincid; de obicei, se completează reciproc. Dar ambele sunt formulările mitice mai dezvoltate ale Axei Cosmice (Stâlpul Pământului)”[11], pentru că „în culturi din întreaga lume, templele au fost frecvent concepute după modelul Muntelui Lumii”[12], iar„templul (casa) este un munte mare, care ajunge până la cer”[13].

Re-ascultând „syrba” (brâul) lui Cantemir din aceste perspective „înţelesuale”, cum se zicea în secolul al XIX-lea, nu pot să nu remarc „brâul” (cercul ceremonial al lumii date), care încadrează glasul muntelui (buciumul, cu reverberaţii de tunet ceresc), prin care se rosteşte, în fond, însuşi Dumnezeu. O astfel de interpretare dezveleşte rădăcinile melodiei în solul mănos al culturii primordiale, în care a fost răsădit ca iluminare („lugga surryannya”) a datului iniţiatic, păstrat numai în limba noastră drept identitate patrimonială străveche, adică Datină. Re-ascultaţi şi dumneavoastră „syrba” moldovenească, ştiind, deja toate acestea, şi imaginaţi-vă după propria descheiere a sufletului şi a minţii, pentru că eu nu caut aprobări ale desluşirilor mele, ci doar mă strădui să înţeleg.

Sarba 4

„Gioc de nuntă din Moldova” face parte din aceeaşi întâietate primordială, iar degenerescenţa iniţiatică „Ciobănaşul”, care se mai cântă şi astăzi prin Bucovina, cu refrenul pierdut, nu alterează, totuşi, caracterul de ceremonie totemică dedicată iniţiatorului. Pentru că, de la „Mioriţa”, până la toate variantele de „Ciobănaş”, nu despre un stăpânitor de oi, care „face brânza bună” şi pupă de le bagă în călduri pe guristele folclorice de azi, este vorba, ci despre iniţiatorul pe care noi îl ştim drept Iisus, care este Marele Păstor. Mitul Marelui Păstor este mult mai vechi. Primul mare iniţiat iniţiat, care a primit „Legile” (Vendîdâd), aducând fericire Pământului, a fost, conform răspunsului Sfântului Cer (Ahura Mazda) la întrebarea lui Spitama Zarathustra, „Marele Păstor” (Yima, care a trăit „300 de ierni şi a murit”)[14]. Numai că Yima, ca şi Enlil al Muntelui, cum e numit Fiul Muntelui şi, apoi, al Cerului, Marele Păstor din „Upanishade”, înseamnă „fiu”, dubla descendenţă din munte şi din ceruri, simbolizată de romb, adică de „Sfântul Graal” – inima marelui iniţiat, inima lui Iisus pentru contemporaneitatea noastră, stabilind o identitate în egală măsură pământească şi cerească, deci o sacralitate care ne asigură accesul spre statutul de fii ai Tatălui nostru care este în ceruri. În egală măsură Spirit Universal şi Strămoş Iniţial – dacă vreţi, Adam, deşi cultura boreală îl numea Odin, cea egipteană – Osiris, iar mitologia românească – Ostrea Novac Jidovul.

În aparenţă, „giocul” moldovenesc „Ciobănaşul”, deşi plin de farmec, n-ar părea să vină din ceremoniile totemice primordiale; în aparenţă, pentru că în religia naturală (astrală) care a urmat şi pe care a predicat-o şi Iisus Hristos („Soarele Dreptăţii”, după Augustin), presupunea iluminări, adică bucurii aduse până la extaz, pentru că făpturile pământeşti „convieţuiau în armonie”[15], fie şi datorită faptului că „neputincioasa bătrâneţe / N-o cunoşteau”[16]. E un miracol că acest cântec al ceremoniilor iniţiatice a supravieţuit până astăzi şi că, datorită turcilor care l-au mărturisit pe Kantemir-zoglu, primim pleaşcă o fărâmă de identitate spirituală, pe care noi, românii, tocmai ne pregăteam să o aruncăm la gunoiul ignoranţei şi nepăsării:

Joc de nuta 2

[1] „Există, de asemenea, jocul numit brâu, tot atât de viu şi rapid, pe cât este hora de lentă şi monotonă. Dansatorii se ţin toţi, cu mâna stângă, de brâu, iar mâna dreaptă se sprijină pe umărul vecinului lor; ei încep, mai întâi, încet şi, puţin câte puţin, cresc măsura la o iuţime de neînchipuit” – Ubicini, Jean Henri Abdolonyme, în Călători străini despre ţările române în secolul al XIX-lea, Serie nouă, vol. V – 1847-1851, Bucureşti 2009, pp. 282-285

[2] Edward Jones, Lyric Airs: consisting of Specimens of Greek, Albanian, Walachian, Turkish, Arabian, Persian, Chinese, and Moorish National Songs and Melodies; (being the first selection of the kind ever yet offered to the public:) to which are added Basses for the Harp, or Piano-Forte. Likewise are subjoined a few explanatory notes on the figures and movements of the Modern Greek Dance; with a short dissertation on the Origin of the Ancient Greek Music, Printed for the Author, London, n. d. [1805]

[3] „Parcurgeţi baladele culese de Alecsandri şi vă veţi găsi în plină mitologie. Soarele vă va apare, ca pe vremea lui Ovidiu, sub aspectul unui tânăr cu cosiţe aurii, purtat într-un car tras de nouă bidivii iuţi. Pan nu a încetat să alerge după fete în pădure. Recunoaşteţi, de asemenea, zeii din legendă, canonizaţi sau feminizaţi de creştinism; Sfânta Joi (Jupiter), Sfânta Miercuri (Mercur), Sfânta Vineri. Dacă Naiadele au fugit de pe solul României, poezia populară le personifică prin calitatea apelor lor” – Ubicini, ibidem

[4] „pelasgii au ocupat peninsula şi insulele greceşti, au trecut, apoi, în diverse perioade, în Italia şi s-au răspândit prin Asia Mică, sub nume obscure, precum Khatti, Hethei, Chitim, Hitiţi” – Edwards, I.E.S.; Gadd, C.J.; Hammond, N.G.L., Sollberger, E., History of the Middle East Aegean Region, c. 1800-1380 BC, II, Cambridge, 1973, p. 33

[5] Churchward, Albert, The Origin and Evolution of Primitive Man, London, 1912, pp. 29, 30

[6] Murray-Aynsley, Harriet, G. M., Symbolism of the East and West, London, 1900. pp. 14, 15

[7] Finkel, I.; Geller, M., Sumerian Gods and Their Representation, Groningen, 1997, p. 13

[8] „Muntele Lumii sau Axa Universului a devenit obiect pentru o deosebită veneraţie” – D’Alviella,Goblet, The Migration of Symbols, London, 1894, p. 156

[9] Guterbock, Hans Gustav, The Song of Ullikummi Revised Text of the Hittite Version of a Hurrian Myth, Chicago, 2009, p. 161

[10] Churchward, Albert, The Signs and Symbols of Primordial Man, London, 1913, pp. 56, 57

[11] Eliade, Mircea, Myths, Rites, and Symbols, New York, 1975, p. 380

[12] Ebeling, E., Reallexikon der Assyriologie, Vol. 3, Berlin, 1957, p. 177

[13] Werr, L., Studies in the Chronology and Regional Style of Old Babylonian Cylinder Seals, Malibu, 1988, p. 38

[14] Zend-Avesta, Vendîdâd, Traducere: James Darmesteter, Oxford, 1880, pp. 11, 12

[15] Hesiod, Munci şi zile, p. 43

[16] Hesiod, Munci şi zile, p. 43

ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI No Comments Jul 12

Vatra Dornei: Concertul Mihnea Blidariu et Co

Ideea de a lansa antologia “Poezia care cântă” prin concerte de autor i-a aparţinut lui Mihnea Blidariu. Şi tot Mihnea a stabilit interzicerea oricărui microfon, optând pentru concerte cu adevărat acustice, care să consolideze o legătură trainică între tinerii dorneni şi “vocile” unor trupe remarcabile, precum Vali Rauca, de la “Grimus”, şi Eugen Nuţescu-Oigăn, de la o mulţime de trupe de după “Kumm”, încoace. Mihnea îşi dorea integrarea tinerilor în familia cântecului, concertele de autor fiind premeditate drept descheieri ale sufletelor şi ale minţilor spre propriile lor iniţieri.

Ideea lui Mihnea Blidariu s-a dovedit a fi inspirată, pentru că o sută de tineri dorneni s-au adăugat altor sute de câmpulungeni, fălticeneni, suceveni sau humoreni care fac parte, de mai multă vreme, din familia cântecului viu, cel al poeziei care cântă. Se ştie despre rock doar faptul că ar însemna un protest (în engleză, termenul desemnează stânca, deci rezistenţa, iar în ebraică înseamnă scuipat, deci protest plin de dispreţ), dar rockul este mai mult decât atât, este o revoltă a îngerilor, a sufletelor şi a minţilor neprihănite împotriva acestei lumi cu susul în jos – cum remarca un poet ardelean (Fabian), încă de prin 1826. Revolta îngerilor nu se îndreaptă împotriva instituţiilor represive (statalitate, biserici, jandarmi), ci împotriva temerilor şi credulităţilor din noi, iar ca rostire, această revoltă ia forma lirismului direct, precum în ciclul de admirabile poeme ale lui Nick Făgădar şi în cele ale lui Andi, aşa cum se încheagă şi ca satire desăvârşite, precum cele ale lui Octavian Horvath (mai ales “Ograda” şi “Ghetoul de Aur”) şi ale lui Mihnea Blidariu, acest mihnit artistic de nedreptăţi. Mai există, desigur, şi o poezie care tinde spre axiomatic, precum cea semnată de Doru Trăscău, Vali Rauca, Oigăn, Andrei Crecan, Laura Andreea Mihăilă, Ştefi Ganea sau Adrian Ardelean, de la care am preluat sintagma “poet de nevoie”, în scrierea prefeţei.

În prima zi de lansare a “Poeziei care cântă”, prin concerte de autor, au cântat, după deschiderea festivalului de către Violeta Codorean şi de către primarul Ilie Boncheş (ne-a fost alături, clipă de clipă, până la ultimul “gong”, alăturându-se, astfel, minunatei primăriţe a Berchişeştilor, Violeta Ţăran, şi şugubăţului primar de Gura Humorului, Marius Ursaciuc – ceilalţi, fudui, nu-i poţi atinge nici cu un cântec), Mihnea Blidariu, Ştefi Ganea şi Andi Drăguşanul, într-o formulă de spectacol pe care o practică, în mod curent, la Cluj-Napoca. Eu i-am numit, după locurile naşterii lor, trio BIS (Bacău – Mihnea, Iaşi – Ştefi, iar Andi – Suceava), clujeancă veritabilă fiind doar Maria-Sofia, prinţesa lui Mihnea şi a Norei (o veţi vedea pe Nora, cu Bianca Bodnar şi cu urecheatul Martin al lui Andi), care a animat şi a dat atâta intimitate manifestării, cu şotiile ei, de m-a înduioşat până la lacrimi. Maria-Sofia (numele ei, în traducere, înseamnă “Fântâna Înţelepciunii”) a conturat şi consolidat, involuntar, ideea de unitate a normalităţii trăirilor întru frumos, întru sacralitatea artei. Când vom publica filmele concertelor “Bucovina Acoustic Park”, şi dumneavoastră, cei care nu aţi putut participa la festival, vă veţi putea primeni sufletele cu firescul prin care arta nu se trufeşte, ci ajută făpturile dumnezeieşti să identifice propria lor sacralitate. Un om (OM, scris AUM, a fost primul nume al lui Dumnezeu – de aici povestea cu “chipul şi asemănarea” noastră cu OM) poartă în inimă dumnezeirea şi propria-i identitate într-o armonie de lumină şi umbră, cum zic primele cărţi sfinte ale umanităţii. Un om, nu o uniformă, deşi sub uniforme de călugări sau de jandami am întâlnit şi multe identităţi umane demne de toată admiraţia.

Continuu cu o cronică foto, realizată de mine, deşi seturile de imagini vehiculate de operatorul Centrului Cultural “Bucovina”, colegul meu Lucian Căluşeriu, făcute cu profesionalism şi distribuite în timpul festivalului, sunt mult mai convingătoare.

BUCOVINA ACOUSTIC PARK 2017 No Comments Jul 11

Hingherii jandarmeriei împotriva culturii

Jandarmii din Vatra Dornei habar nu au de obligaţiile care le revin în cadrul unei manifestări culturale. Sunt lipsiţi de orice fărâmă de profesionalism, iar mulţi dintre ei şi de responsabilitate. Dovezi: 1). Au refuzat să monteze “obiective” (garduri de protecţie) în faţa scenei, iar când Mihnea Blidariu le-a atras atenţia că, în cazul unui eventual “pogo” (dansul în care tinerii se încontrează umăr în umăr), vreun tânăr ar putea să cadă cu tâmpla într-un cui al stâlpilor scenei şi să-şi piardă viaţa, hingherii i-au replicat: “Bă, e responsabilitatea noastră! Nu ne dai tu nouă ordine…”; 2) Au blocat cu “obiective” spaţiul de aşteptare, destinat artiştilor, iar dacă vreunul dintre artişti punea mâna pe gard, din ţara nimănui, hingherii iute îl puneau la punct: “Băă, ia laba de pe obiectiv!”.

Jandarmii din Vatra Dornei, pe lângă faptul că nu au habar şi refuză să ia măsuri normale de prevenţie, sunt răi, brutali ca nişte forţe de ocupaţie intergalactică. Sau poate că nu răutatea îi defineşte, ci obedienţa faţă de şef, un cetăţean nedemn de uniforma pe care o poartă, oricât de compromisă în timp ar fi această uniformă. Pentru că jandarmeria, ca organ veşnic represiv, nu are o tradiţie de luptă glorioasă: ei i-au ucis şi mutilat pe eroii de la Plevna, Griviţa, Smârdan etc., şi încă în două rânduri, 1878-1888 şi, respectiv, 1907. Ei au devastat românismul din sufletele românilor basarabeni, în perioada interbelică. Ei ne-au vânat şi decimat intelectualitatea, sub “gloriosul” titlu de “trupe de securitate”, în perioada comunistă. Nici în deceniile postdecembriste, de când funcţionează sub opresiva lege iliesciană a caftirii populaţiei, jandarmii nu sunt mai breji: comit abuzuri, jignesc oamenii, îi ameninţă, îi provoacă, apoi îi amendează sau îi reţin. Mai ales la Vatra Dornei, paşalâc jandarmeresc al unui individ fără nume, pentru că nu şi-l declină, dar care terorizează urbea de ani buni. Auzisem, dar nu mă interesa. “Cei ce poartă jugul şi-a trăi mai vor / Merită să-l poarte, spre ruşinea lor”, spunea Bolintineanu.

Sâmbătă seara, pe la orele 23, când “Implant Pentru Refuz” terminaseră montarea şi se pregăteau să cânte, am văzut, la fereala tufelor, un cetăţean în civil, stropşindu-se şi înjurându-l pe primarul oraşului, domnul Ilie Boncheş. Apropiindu-mă, l-am auzit pe civil ordonând: “Opriţi, imediat, spectacolul! Opriţi spectacolul, că vă amendez şi vă arestez!”. M-am prezentat, în calitatea de fondator şi de coordonator al festivalului, fără să ştiu că Mihnea Blidariu, primul co-organizator care a primit ordinul “Stop, festivalul! La noi, niema cultura!”, deja fusese pus să-şi arate buletinul, pe care un pervers în uniformă, fără caschetă, bruneţel şi şmecher l-a fotografiat. Bun, deci Mihnea Blidariu, artistul Mihnea Blidariu, lider al celei mai tari trupe rock din România, va fi amendat, fără să fi comis nici cea mai măruntă încălcare a legii, că aşa vor muşchii nedemnului chiar şi de uniforma compromisă a jandarmeriei. A urmat primarul Ilie Boncheş, căruia îi gâjâia în ureche şeful hingherilor din paşalâcul dornean: “Băă, te amendez, te bag la puşcărie, te distrug, băăă!”. Or fi fost şi vorbe mai grele, dar nu am apucat să le aud.

Cum individul în civil, pe care l-am crezut pe cuvânt că e şeful hingherilor (se cunoştea după vocabular), ţinea morţiş să întrerup spectacolul şi să trimit “Implant Pentru Refuz” acasă, la Timişoara, am făcut ceea ce nu am mai făcut vreodată, adică am urcat pe scena unui festival rock, am luat un microfon din stativ, am cerut sunet, apoi m-am adresat celor vreo 800 de oameni care aşteptau concertul, comuncându-le că jandarmeria mă ameninţă cu amendă, dacă nu întrerup spectacolul. Toată lumea a cerut în cor continuarea spectacolului, şi-atunci am hotărât să continuăm, fără să-mi pese de “tradiţiile de luptă” numai împotriva propriului popor ale ălora, care se substituie şi poliţiei locale, ba chiar şi ANAF-ului, în viaţa dorneană de zi cu zi. Pe scenă, ca întemeietor al festivalului, îmi exercitasem un drept constituţional: cel al libertăţii de expresie.

Când am coborât de pe scenă, vietatea tufişurilor mă filma. “Aaa, deci ne pozăm unul pe altul!”, am zis eu, scoţând aparatul din buzunar. Fotografia nu mi-a reuşit, pentru că mâna individului mi-a îmbrâncit umărul stâng, modificând cadrul, în favoarea mânii băloase care m-a lovit:

Alex Tipa, voluntar la Bucovina Rock Castle, prezent şi la Bucovina Acoustic Park, a vrut să-i strige: “Nu ţi-i ruşine, domnule? Nu vezi că ţi-ar putea fi tată?”, dar nu a mai apucat, pentru că asupra mea s-au năpustit patru jandarmi, înconjurându-mă, dar fără să mă atingă. Gealatul în civil îmi ceru buletinul, care era la hotel. Pentru ce? “Pentru ce ai spus pe scenă! Las’ că te învăţ eu minte! Să vezi ce amendă îţi dau!”. I-am promis că în cinci minute aduc buletinul, dar că amendă nu o să-mi dea, pentru că s-a filmat şi ce am spus eu pe scenă, atunci când am consultat publicul. Şi chiar dacă aş fi spus şi ceva dur, e dreptul meu constituţional de a mă exprima liber. “Te învăţ eu constituţia!” – nu am reţinut şi înjurătura, apoi doi jandarmi m-au flancat, ca să mă “conducă” la hotel. Unul dintre ei, realizând penibilul situaţiei, şi-a găsit altă treabă, iar celălalt, un fost sportiv de performanţă, născut la Fălticeni, cu soţie militar şi cu un băiat care nu are unde face sport de performanţă în Vatra Dornei, tânjeşte după Suceava. Băiatul ăsta merită respect, şi prin cariera lui de caiacist la “Steaua”, şi prin sufletul încă uman şi tânjitor. Mi-a notat datele, apoi, tot sub escortă, m-a dus la scenă. Nimeni nu a întocmit un proces verbal şi nici nu era pentru ce. Aşa că am prins şi eu ultimele cântece ale trupei “Implant Pentru Refuz”, pe care o ador. Desigur că şi ea, trupa, pe mine.

Îi vedeţi? Sute de tineri au îngenunchiat în faţa unui cântec al lui Octavian Horvath. Din scenă, până hăt, în brazi, numai cuminţenie şi dumnezeire. Splendid tineret are Vatra Dornei. Îşi merită pe deplin un “Bucovina Acoustic Park” cu care să crească generaţie, după generaţie. O sută de tineri voluntari a avut festivalul lor, iar bucuria tinerilor dorneni m-a făcut să refuz tricoul “Bucovina Acoustic Park”: “Violeta – i-am zis celei care a premeditat şi visat acest festival, directorul Casei de Cultură, Violeta Codorean – te rog să-l dai altui tânăr din oraş! Pentru că vreau să ştie fiecare dintre ei că, de câte ori îşi vor pune tricoul, vor îmbrăca şi sufletul meu”. Apoi m-am corectat: “Al nostru. Sufletul nostru, al celor care am izbutit această primă ediţie exemplară.

A doua zi, tot programul a fost dat peste cap. Am început spectacolele cu o oră mai devreme, suprapunând primul concert peste cel al lui Oigăn, din Salonul Alb. Numai şi numai ca să-i facem pe plac omului tufişurilor, căruia nu am putut să-i zăresc nici o clipă faţa. Vietate prădătoare de vizuină, care evită lumina şi, mai arţăgos decât pe toate, lumina… iluminării prin cultură. Am ascultat două cântece ale fantasticului chitarist Oigăn, am schimbat, din fugă, două vorbe cu Nick Făgădar despre poemele lui din antologia “Poezia care cântă”, care sunt poezie poezie, şi-am dat fuga să o ascult pe Laura, cu Gray Matters. M-am aşezat, ca în fiecare seară, pe paletul pe care era amplasată camera de filmat a Centrului Cultural “Bucovina”, ridicându-mă doar pentru a face poze.

Când Gray Matters a încheiat concertul şi urma Toy Machines, am simţit o mână pe umăr. Întorcând privirile, văd un vlăjgan de jandarm, care se prezintă regulamentar, comunicându-mi că are ordin să mă conducă “la domnul comandant”, în hăţişuri, în întuneric. Urma concertul fiului meu (şi ce fericit m-au făcut băieţii de la Toy Machines cu muzica lor acustică!), iar vlăjganul obedienţei faţă de şef insista să mă pun sub escortă. Calm, m-am ridicat şi, întinzând mâinile, i-am zis: “Doar cu cătuşe, domnule! Pentru că eu nu am de ce socializa cu un astfel de terorist al culturii”. Purtătorul de uniformă cu tristă şi condamnabilă tradiţie în istoria noastră m-a privit disperat: “Şi eu ce fac? Ce raportez!”. Am strâns din umeri, şi m-am concentrat pe scenă.

Nu ştiam că mi se va mai ivi un prilej de a urca, încă o dată, aproape de microfon. Urma concertul “Luna Amară” şi, cum e şi normal, mă aflam prin preajma scenei, când mi-am auzit numele repetat a strigare. Dornenii, în frunte cu primarul lor, voiau să-mi ofere o plachetă a festivalului, aşa că mi s-a pus şi microfonul în mână. Am spus, în două-trei propoziţii, că jandarmeria a încercat să mă pună sub escortă a doua oară, că aşa vor muşchii ascunsului prin umbre şi prin boscheţi. Mă aşteptam, desigur, şi la o a treia punere sub escortă, dar chestia asta nu s-a mai întâmplat. Omul tenebrelor i s-a ivit în cale doar primarului şi l-a ameninţat: “Să vezi ce amendă îţi dau ţie şi ăluia, care a urcat pe scenă”.

Ce să-i ceri unui cetăţean care înţelege ca fiind eveniment nu un act autentic de cultură, ci ocazia de a mai cafti nişte civili şi de a-i ameniţa cu amenzi? Cum ce? Demisia.

BUCOVINA ACOUSTIC PARK 2017 No Comments Jul 10

Pregătiri dornene pentru Bucovina Acoustic Park

Puține întâmplări mă mai pot uimi pe lumea asta. Printre ele, umplându-mă de duioşie, pregătirile tinerilor dorneni pentru întâmpinarea Festivalului “Bucovina Acoustic Park”, un festival care le aparţine şi de care sunt vrednici în totalitate.

Asta îmi şi place mie, în mod deosebit, atunci când lucrez cu tineri: implicarea entuziastă. O implicare care presupune trăiri, năzuinţe şi o responsabilă atenţie faţă de propriul suflet. Mâine, când îi voi întâlni şi când le voi încredinţa tinerilor din Vatra Dornei “Bucovina Acoustic Park”, voi fi fericit. Ca după o altă despovărare. În fond, voi lăsa celor vrednici un ceva care li se cuvine şi pe care l-au aşteptat prea mult.

BUCOVINA ACOUSTIC PARK 2017 No Comments Jul 6