mulţămirea că-ţi faci toată datoria, suprema datorie

*

Aş fi putut face mai multe pentru memoria lui, dar nu am ştiut ce anume ar trebui să fac. I-am adunat scrierile literare, într-o carte cu titlul de el premeditat; doar cu scrierile gazetăreşti şi umoristice, în bună parte culese, nu am izbutit să mă descurc în a le încredinţa rafturilor bibliotecilor. I-am făcut şi un bust, aşezat la drumul mare, în Stroieşti, rugându-l pe sculptorul Cezar Popescu să combine două fotografii, una de pe vremea studenţiei, la Viena, cealaltă, din vremea războiului Întregirii Neamului, când tifosul, de care suferise, îl lăsase numai piele şi os.

*

Mă impresionase, până la ţipăt şi lacrimă, cu scrisoarea din dimineaţa zilei de 27 august 1917, când îşi prevestea moartea. O făcuse şi cu mulţi ani înainte, într-una dintre povestirile sale, în care eroul murea, lovit de gloanţe, întâi în piept, apoi în braţul drept, cu care îndemna trupele la asaltul victorios. Iar eu am făcut atât de puţine pentru memoria lui. Nu o să mă scuz niciodată cu argumentul că alţii nu au făcut nimic. Scria Ion Grămadă, în ultimele lui clipe de dragoste:

*

*

„Adesea îmi fac bilanţul vieţii mele şi mă întreb ce bine am făcut eu pe pământ. Şi, totdeauna, regret că n-am putut lucra mai mult spre a aduce mai multă fericire altora. Căci atât rămâne după fiecare pe lumea asta: Binele ce l-a făcut altora. Încolo, totul e praf şi cenuşă, pe care le spulberă vântul.

*

Constatarea aceasta nu rezultă din gândurile negre ce poate m-ar preocupa. Nu. Mă gândesc foarte puţin la moarte şi nu mă tem deloc de ea. Sunt pregătit s-o înfrunt. Nu mă sperie nici mulţimea păcatelor ce le-am comis, căci aşa de sfântă şi de dreaptă înaintea lui Dumnezeu este cauza pentru care atâta tineret s-a îmbrăcat cu cămaşa morţii, încât pe toţi ne aşteaptă viaţa de veci. De asta sunt sigur. Războiul nostru este sfânt.

*

Cum v-am spus, regret numai că nu mi-am legat numele de o faptă nepieritoare, care să aducă folos altora. Dar sper că, în lupta ce mă aşteaptă în curând, îmi va ajuta Dumnezeu să îndeplinesc o faptă care să mă treacă la nemurire (Dumnezeu ştie, însă, dacă nu păcătuiesc şi acum cu orgoliul meu).

*

Mă mir numai că sunt atâţia oameni rămaşi la vetre, care nu înţeleg câtă frumuseţe sublimă cuprinde jertfa de sine, jertfirea făcută de bună voie. Sunt momente când simţi parcă însăşi suflarea lui Dumnezeu cum îţi atinge fruntea ca o adiere binefăcătoare. Şi, atunci, uiţi tot ce ai iubit în viaţă, tot ce-i călător ca nisipul pustiului şi nu regreţi deloc lumea ce ai lăsat-o în urmă. Înainte, tot mai departe, spre un miraj de strălucire necunoscută, laşilor!… Dacă-l ajungi, te aşteaptă răsplata de veci.

*

Necunoscutul acesta spre care mergi, mulţămirea că-ţi faci toată datoria, suprema datorie, intensitatea cu care trăieşti viaţa ce ţi-a dăruit-o Dumnezeu constituie un farmec de care vibrează toată fiinţa ta…

*

Doamne, ajută-mi să fiu tare, să fiu vrednic şi neînfricat, spre a putea răzbuna lacrimile ce le-au vărsat ai mei vreme de o sută cincizeci de ani de robie!” (Calendarul Glasul Bucovinei, 1920; scrisoarea adresată unei doamne, în 27 august 1917, scrisă cu doar câteva ceasuri înainte de moartea Eroului şi neexpediată vreodată).

Steagul lui Ștefan cel Mare, la Paris

L’étendard d’Etienne le Grand avant la cérémonie à la Sorbonne, 28 juillet 1917

*

Am mai spus-o și o repet: în uriașul depozit de memorie europeană, pe care îl reprezintă Biblioteca Națională a Franței „Gallica” zac, ignorate și neștiute, o puzderie de informații despre trecutul nostru, al românilor. Există, tot acolo, și mărturii iconografice și ar cam fi de datoria noastră să ni le asumăm, dacă ne-am cam obișnuit să citim numai… poze!