de-o vreme a rămas doar steaua mea

*

că-i poezia numai o osândă

o ştiu din veci şi-ncerc despovărări,

dar stelele în ceruri stau la pândă

şi au miros de cântece în nări,

e universul pus pe hărţuire,

însă îi zvârl ciozvârte şi-o să scap,

poemele cu pulsul lor subţire

se zbat discret prin trunchiuri de copac

*

când uşurat de-ntreaga lor povară

mă pregătesc în taină pentru fugă,

din ceruri lacomi ochii de fiară

pândesc poemul zămislit drept rugă,

dar o s-aprind în jurul meu văpaie

şi o să zvârl cu torţe primprejur,

din somnul tău un vis precum o ploaie

mă apără şi mă gândesc să-l fur,

*

să-l pun oblon, să-mi stăvilească cerul

ca să-mi trăiesc poemul pe-ndelete

cât mă veghează încă efemerul

somn efemer al nu ştiu cărei fete,

căci n-am putut să mă cunosc pe mine

şi-atunci de unde să o ştiu pe ea?,

în cerurile calme şi senine

de-o vreme a rămas doar steaua mea

căci evadez din lume ca din beznă

*

n-am să-mi mai pun cuvintele pe masă

în jocul morii marelui destin,

în mine zace tot mai furioasă

nevoia să-ngenunchi şi să mă-nchin,

dar cui anume şi de ce să-i cer

când ştiu că n-are ce să-mi mai ofere,

când rana ispăşirii în mister

a desluşit doar cosmică tăcere

*

de parcă nici un verb nu mai contează

şi-l presură nisipul în muţenii,

deasupra lumii încă germinează

aceleaşi paradigme şi vedenii

în care eu nu pot să mai încap

fiindcă-mi străpunge lanţul până-n sânge

şi mă revolt când marele satrap

îmi suflă-n suflet bezne şi mi-l stânge

*

încât lumina ce-a rămas pe masă

ca să vegheze jocul până-n zori

se face doar o lespede şi-apasă,

şi casele scrâşnesc din căpriori

fără să fie ochi să le audă

sau vreo ureche care să le vadă,

iar prin cămară fructele asudă

întoarcerile sacre în livadă

*

şi-mi iau toiagul vremii şi mă duc

în timp ce-mi plâng atâtea răni pe gleznă

şi nu prea ştiu pe unde s-o apuc

căci evadez din lume ca din beznă

şi nimeni n-o să-l mai reteze

*

îmi amintesc de lumea nouă

în care-am fost atât de sferici

încât ne-au sfârtecat în două

ca să ne-atârne prin biserici,

apoi, când părăsiră calea,

şi-n jumătăţi au sfârtecat,

iar buciumul aduse jalea

în curmeziş şi în păcat

*

încât n-am mai ştiut de mine

şi fără veste m-am pierdut

abandonând pe veci în tine

ce-o să-mi rămână neştiut

precum lumina de pe prispe

tinzând spre linişti ancestrale

învăluite în eclipse

de năzuire şi de jale

*

ca să mă fac o alternanţă

de început şi de sfârşit

în timp ce-n tine o speranţă

mult prea târziu m-a desluşit

drept jumătatea lumii care

după atâtea sfârtecări

s-a prăbuşit într-o uitare

să sufle calm în lumânări,

*

dar să nu-ţi pese, ia-ţi cămaşa

de pelerin predestinat

şi-apoi păşeşte-n uriaşa

întoarcere din scăpătat

spre sfera altei întregiri,

pe care nimeni n-o despică,

pe prispa casei dorm doi miri,

două priviri care ridică

*

luminile pe căpriori

numai aşa, ca să dureze

întregul unui apriori

şi nimeni n-o să-l mai reteze