Ghiceşte-ţi singur norocul, neamule!

*

Palma omului, cu liniile şi deluşoarele ei de carne, are o anumită geografie. Palma are şapte coline, care primesc fiecare câte un nume de la cele şapte elemente din sistemul solar. Deci: Venus, Luna, Marte, Mercur, Soarele, Saturn şi Jupiter.  Afară de coline, palma are încă o mulţime de linii şi arcurele, care dau fiecărei mâini un desen particular. Pot să fie mai multe, dar atâtea se iau în considerare. Din geografia acestor coline şi linii se alcătuieşte Tabela celor şapte adevăruri. Această tabelă e oglinda posesorului palmei. Te uiţi în palmă şi te uiţi în tabelă – unde îţi vezi chipul şi norocul.

*

Cele şapte adevăruri

*

(I) Jupiter. Dacă acest deluşor de carne e deosebit de mare, mai ridicat decât celelalte planete, arată caracter distins, ambiţie de fier. Dacă liniile care pleacă de la Jupiter, linia cea mare a vieţii (Viaţa mare) şi cea mică sunt bine dezvoltate, atunci caracterul şi ambiţia se vor manifesta în domeniul artelor. În caz contrar, în altă direcţie.

*

(II) Saturn. Saturn dezvoltat arată o natură linguşitoare, o minte ageră. Dacă liniile descendente, Împăciuitorul şi Calea Laptelui cea mare, sunt adânci şi dezvoltate, atât linguşirea, cât şi mintea ageră a individului, se îndreaptă pe căi greşite.

*

(III) Soarele. Dacă această colină e deosebit de ridicată – lucru rar – atunci e un mincinos, om cu două feţe. Dacă liniile Calea laptelui mică şi Calea pierdută sunt bine pronunţate, atunci, la însuşirile de mai sus, se adaugă şi o cutezanţă oarbă, gata de orice. Dimpotrivă, laşitate.

*

(IV) Mercur. Mercur dezvoltat indică o natură ambiţioasă, brutalitate şi tiranie. Dacă Arcul Satanei şi cei trei Copcii ale Satanei sunt pronunţate, atunci individul aparţine unei clase sociale înalte. Dacă însă nu se defineşte bine decât Arcul Satanei, atunci aceasta arată măsura în care individul are calităţile înşirate la începutul planetei.

*

(V) Marte. Marte pronunţat arată dispoziţie bună, natură paşnică, inimă deschisă, uşor de înmuiat. Când sunt bine pronunţate şi liniile dependente, Îndrumătorul şi Însoţitorul, individul e preot sau se va face preot. Dimpotrivă, un om şters, fără voinţă.

*

(VI) Luna. Această planetă bine dezvoltată e semn de grele gânduri materiale şi dovedeşte o natură nervoasă. Dacă se adaugă liniile Rază de lună şi 3 Fire de lună pronunţate, va urma sau e în curgere o boală grea. În caz contrar, boala va fi trecătoare, iar grijile uşor de purtat.

*

(VII) Venus. Această planetă, dacă e cărnoasă şi pronunţată, atunci e semn de dragoste pasională. Individul are o natură sentimentală, romantică. Dacă liniile dependente, a Rozelor şi Bobocului, sunt adânci şi bine pronunţate, atunci e semn de bogăţie şi îndestulare. Noroc la dragoste. Dacă, afară de acestea, în jurul planetei mai sunt şi alte linii creţe, atunci se semn de mare sărăcie. Dacă în jurul planetei pielea e netedă, semn de noroc la jocul de cărţi.

Aşa spun cei care cred în chiromanţie (Almanah “Sfetea” 1916, pp. 12, 13).

Cercul, simbol de egalitate

Constelaţia Hora, aşa cum şi-o închipuiau românii

*

Ştiam, din cele mai vechi cărţi religioase ale omenirii, că s-ar simboliza prin cerc orizontul lumii date, al lumii cunoscute, ceea ce înseamnă că explicaţia lui Renée Guenon, care vedea în cerc soarele şi, prin extensie, orizontul zilei (Deaus), are logică, pentru că, atunci când se desenau două cercuri de circumferinţă, se introducea şi orizontul astral al nopţii (Ur Anu, pe care grecii l-au transformat în Uranus). În „Almanacul Milcovului / cuprinzând Calendarul / pe anul 1861 / cu toate cele atingătoare de el, precum şi diferite materii de ştiinţe, literatură şi poezie”, Focşani, Imprimeria Comisiunii Centrale, găsesc o explicaţie supravieţuitoare în timp, cu extensii interesante:

„Cercul, care e simbolul eternităţii (ca expresie a luminii – n. n.), este uneori şi simbolul egalităţii. Cei vechi, spre a nu da preferinţă nimănui, nici zeilor, nici amicilor lor, le scriau numele pe un cerc (aşa se întâmpla şi cu constelaţiile zodiacale – n. n.); astfel încât, nedându-le nici un rang, nu se putea spune cine era cel dintâi (şi sfatul bătrânilor, „strigacii crainici”, cum îi numea Homer, tot 12, la număr, ca şi zodiile, în cerc se adunau la sfat şi decizii – n. n.), nici cel de-al doilea, nici cel din urmă în stima lor. Totul era egal, şi onoarea egal împărţită.

1882, James Samuelson: The HORA National dance of Roumania

Grecii scriau numele celor şapte înţelepţi pe un cerc, nevrând a determina care era mai înţelept din cei şapte. Romanii scriau pe un cerc numele sclavilor lor, ca să nu se cunoască pe cine iubeau mai mult şi cui voiesc să dea libertatea.

Horă hunedoreană, “Luceafărul”, nr. 5, 1906, p. 105

Se zice că un papă, recomandând cordilierilor (o sectă de călugări) să numească trei dintre religioşii lor, cu scop de a da purpura unuia dintre ei, cordelierii scriseră pe un cerc numele a trei cei mai iscusiţi din schitul lor, pentru ca papa, neputând să cunoască dacă ei aveau mai multă aplecare pentru unul, decât pentru altul, să aleagă pe cine i-ar fi plăcut.

1860, Lancelot: La Hora (danse valaque)

Instituţia Cavalerilor Mesei Rotunde poate fi citată ca un exemplu de felul acesta; ea era fundată pe un principiu de egalitate şi masa era simbolul acestei egalităţi.

În congrese, masa ambasadorilor este, de obicei, rotundă, spre a fi toţi scutiţi, cât se va putea, de distincţiunile de preşedinţi” (pp. 8, 9).

Dar cel mai sugestiv exemplu în reprezintă… hora solară, jucată numai în cerc, fără căpetenie, precum la hora lunară, doar cu un „poznaş”, cum îl numea Homer, în „Iliada”, care se ocupa mai mult de lăutari şi de ritmul horirii, decât de alcătuirea cercului horei. Mai ales că în horele solare, care se jucau, începând din mai („Cu bucurie ţi-or da / La primăvară popoarele tale prinosuri de seamă / Toate s-or prinde-n ospăţ, lirele le-or desfăta. / Hore în zvonul paianului, strigăt în jur de altare”[1]), s-au prins, întotdeauna şi în mod premeditat, deşi cu valoare simbolică, „cele trei hore: Orânduiala, Dreptatea şi Pacea… prinse-n rotitoare dansuri”[2].

*

*

[1] Theognis, Către Apollo, în Antologia poeziei greceşti, p. 44

[2] Orfeu, Cele trei hore, în Antologia poeziei greceşti, p. 210