Pe Ma Go Ra Humorului, în vremea Reginei Blonde

Ziguratul de la Densuş, împrumutând contururile vârfului Toaca din Ceahlău

Există în munţii Bucovinei câteva „ruine dacice” – cum le-au numit mărturisitorii de odinioară, care le şi văzuseră, şi care nu sunt decât zigurate, deci zidiri anterioare celor egiptene şi asiatice, care reproduc vârful Toaca din Ceahlău. În aceste temple străvechi, primele din istoria omenirii, pe care mileniile şi vegetaţiile lor le-au învelit, transformându-le în gurguie, se mai poate intra doar coborând ca într-o pivniţă, scoborând pe „Calea spre Ceruri”, care seamănă cu un horn, precum, înainte de 1860, în ziguratul solcan de la Pietrele Muierilor: „Spun, mai departe, bătrânii că-ntre crăpăturile acestor pietre se află o pivniţă. În pivniţa aceasta să se fi slobozit, înainte de 40 de ani, mai mulţi Solcani, legaţi cu funii şi să fi aflat întrînsa o masă de piatră, de doi stânjeni de lungă (1 stânjen are 1,96 – 2,23 metri – n.n.), şi, împrejurul mesei, mai multe scaune rotunde ca berbinţele şi, asemenea, de piatră” (MARIAN, S. Fl., Tradiţii poporane române din Bucovina, Bucureşti, 1895). „Masa de piatră” este străvechiul altar ceresc, îndepărtat de la Densuş – i se mai văd doar urmele desprinderii, dar prezent, în judeţul Suceava, în tainicele ascunzişuri din Gura Humorului, Solca, Poieni Solca şi Straja, ca să mă refer doar la zigurate descrise de Dimitrie Mitric-Bruja şi de Simion Florea Marian.

*

„Ceva cătră nord-est de la Humor, pe un vârf conic de munte, călătorul află ruinele unei fortăreţe miraculoase. Împregiurul său, pădurea îi formează zidurile de apărare, căci cele durate, de odinioară, astăzi nu mai sunt. Cel puţin, în locul lor, numai rămăşiţe, acoperite de piatră sfărâmată şi crescută cu vegetaţiunea montană, se representă ochiului privitor.

*

Acest munte este aşezat în nord-ost de la Humor. El formează, din partea sa sudică, un con rotunjiu şi o fi măsurând, de la poalele sale şi până-n vârf, ca la 250 metri. Vârful muntelui formează, deasupra, un platou, pe care zac, de multe sute de ani, ruinele unei fortăreţe cavalereşti, care seamănă, în câtva, cu ruinele din Suceava. De notat este că ruinele acestei fortăreţe sunt în extensiune mai mică decât celea din cetatea Sucevei şi seamănă să fie şi mai vechi decât cele din Suceavă. Pe când acelea dovedesc şi astăzi ziduri de o tărie uriaşă, pe-atunci acestea stau, în privinţa aceasta, cu mult îndărăpt. Nici o parte a fortăreţei nu este atât de bine conservată ca privitorul să-şi poată forma o idee clară despre timpul petrecerii lor aici.

*

Din cauza aceasta, şi ruinele zăcânde ale cetăţuii zise sunt distruse cu totul de mulţimea anilor expiraţi. Materialul constă din piatră, nisip şi var. Zidurile sunt în stil antic. Acestea, fiind expuse elementelor naturii, aerului, căldurii şi apei, s-au descompus în părţile lor cele mai fine. Cu toate acestea, păreţii cardinali ai acestei zidiri vechi se pot încă vedea şi astăzi (în 1896 – n.n.), bineînţeles, în urma mai multor modificări suportate. În cele următoare, voi a indigeta cu cifre rămăşiţele acestor ziduri, cari formează, la un loc, un cadru gigantic.

*

Zidul nordic = 44 paşi în lungime;

Zidul ostic = 64 paşi în lungime;

Zidul sudic = 99 paşi în lungime;

Zidul vestic = 77 paşi în lungime.

În 1773-1775, austriecii marcaseră cu un pătrat vechea zidire

Prin urmare, periferia totală a murilor face 284 paşi moderaţi. De observat este că unele părţi din aceste ziduri sunt mai bine conservate, iar altele mai puţin. Aşa măsură:

Zidul nordic – 12 paşi în înălţime;

Zidul ostic – 13 paşi în înălţime;

Zidul sudic – 11 paşi în înălţime;

Zidul vestic – 10 paşi în înălţime.

Afară de aceasta, se mai observă, în întreaga dimensiune a acestor ruine, mai multe gropi şi ridicături neregulate, prin urmare o suprafaţă diferită, nenivelată.
Din toate părţile, ruinele fortăreţei acesteia sunt acoperite, la poalele lor, cu pădure deasă şi frumoasă. În partea nordică, însă, un şanţ (canal) de 12 paşi, în adâncime, desparte zidul nordic de coama muntelui. Ceva mai în afund de pădure, de la zidul fortăreţei cătră vest, un pârâu mic desparte fortăreaţa de pădure şi de falnicul munte. Peste acest pârâu, un pod, numit „Podul Dracului”, înlesneşte trecerea în pădurea nordică ” (Dimitrie I. Mitric-Bruja, Deşteptarea, 1896).

Prima menţionare a acestei „cetăţui” datează din 1286, când un călugăr franciscan, trecând pe aici şi însoţindu-se cu o căpetenie băştinaşă, Olachus (Brătianu, Gheorghe I., Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti, Bucureşti, 1967, p. 210), menţionează întăritura de la confluenţa apelor Humor cu Moldova („Ymor, filius Molday”), dar ulterior nu mai există menţiuni ale ruinei, care se afla pe teritoriul funciar al Mănăstirii Humor. Cele două informaţii, a lui Mitric-Bruja şi a lui Brătianu, ne-au determinat, spre sfârşitul lui septembrie 2010 (imaginile au apărut în „Monitorul de Suceava”, ca ilustraţii la articolul publicat de Tiberiu Cosovan sâmbătă, 2 octombrie 2010), să hoinărim prin munţi, în căutarea vestigiilor: doi arheologi reputaţi, cu doctorate în istorie, Constantin-Emil Ursu şi Ioan Mareş, şi trei oameni cu imaginaţia veşnic trează, Radu Bercea, Tiberiu Cosovan şi eu.

S-au găsit, pe pietrele risipite, lianţi din diferite epoci, inclusiv din antichitate, iar în interiorul fortului austriac, încropit din materiale existente, am zărit un capac gros de metal, fixat peste „rama” unui horn de piatră, de circa 4 metri patraţi, căruia nu i-am dat importanţă, închipuindu-ne că acoperă vreun… beci. Păţisem ca şi cărturarii noştri din veacul al XIX-lea, ba chiar ca toţi argeologii europeni care vizitaseră „biserica” din Densuş, constatând că nu e nici greacă, nici romană şi că a fost durată de o civilizaţie mult mai veche, dar nu-şi puteau imagina o cultură anterioară şi superioară celor clasice, care să ne aibă pe noi, românii, drept descendenţi.

După opt ani, pentru că şi Marius Ursaciuc o ţine în cultura Reginei Blonde a Bucovinei şi a mititeilor cu lăutari profesionişti, punând de un chiolhan electoral octobăr-fest, dar fest – nu glumă, de crapă de invidie ucenicul lui personal, Gheorghe Flutur, am mers, iarăşi pe Măgura, avându-l ca însoţitor doar pe Radu Bercea. Am vrut să văd, să analizez cu alţi ochi, în baza cunoştinţelor acumulate între timp. Există un adevărat drumeag spre culme, amenajat de primăria humoreană în beneficiul marilor exploatatori secreţi ai codrului, frate cu românul, drumeag de care se folosesc şi bătrânii săraci ai târgului, care îşi procură trudnic vreascuri pentru căldura din iarnă: „Ce să fac, mamă, dacă o căruţă cu lemn de foc face 500 lei? De unde să-i iau?”.

O vegetaţie furioasă (făget, mărăcini, târşuri) a năvălit peste tot, acoperind şi frânturile de ziduri pe care le văzusem în 2010. Capătul „hornului”, protejat cu tablă groasă austriacă a dispărut cu totul, sub frunze, crengi, pietre dislocate de rădăcini, pământ adus de vânt şi de torenţi. Sacra Ma Go Ra (Primăvara pe Muntele Soarelui) s-a hucit, cum zice Radu Bercea, iar încâlceala sălbatică de vegetaţie ostilă nu m-a doborât decât de şapte ori, dar am scăpat cu bine: doar trei degete de la mâna stângă şi încheietura luxate şi câţiva ghimpi de mărăcini în ambele palme – o să-i scot îndată.

Delimitările „valurilor” de pământ care au înghiţit zidurile se mai văd; le poţi ghici, iar cu unele de săpat ar putea fi scoase lesne la iveală: dar te lasă Silvicul? dar te lasă Primăria? Haida, dâra, dâr, dâr, da, trăiască Regina Blondă a Bucovinei!

Am fost, am văzut şi m-am bucurat că natura păstrează trainic ceea ce merită încredinţat viitorimii. Vă daţi seama ce turism ar putea face România, dacă ar scoate la iveală toate ziguratele ei, din Haţeg, din Maramureş, din Zarand, din Bucovina, din părţile Bacăului, ale Prahovei (unul, descoperit de Cezar Bolliac), din Ţara Bârsei şi aşa mai departe? Vă daţi seama pe câtă lumea ar interesa „zidirea Pionului” (aşa se chema Ceahlăul, până la Asachi) în Carpaţi? Aaa, vă grăbiţi la octobăr se bea fest? Petrecere frumoasă! Fotografiile care urmează le pun pentru Radu Bercea. Să vadă şi el prin ce-am trecut noi, astăzi!

*