doar o desprindere în toamnă

să vezi că țara se scufundă în ignoranță și prostie

și să tot taci ca frunza-n ramuri în începutul calm de toamnă,

să te retragi ca-ntr-o cetate în vinovată poezie

și să aștepți acolo singur, când veșnicia te condamnă

să nu exiști decât prin oameni, de ai norocul să-i găsești

și-n palma lor numai prin fapte de-a lungul vieții să te-așterni,

să tot aprinzi în ceruri candeli și cu luminile firești

să-ți aperi patria și neamul de pogărârea altor ierni

*

când doar sub ierni înfricoșate ți-s semenii din veac martiri

și nu sunt semne că înghețul o să-nceteze vreodată,

cătușa grea a nedreptății alungă orice izbăviri,

iar soarta, dacă o accepți, întotdeauna-i vinovată:

ridică-te, odată, frate, din umilință și robie

căci viața celui ce îndură nu-i dar dumnezeiesc, nu-nseamnă

asemănări cu Creatorul, ci ignoranță și prostie

ce îți ursesc să fii ca frunza doar o desprindere în toamnă