Prăbuşirea în dumnezeire

Învierea Domnului – icoană din secolul XVII

Mult mi s-a mai vorbit, în ultimele zile, despre credinţa în Dumnezeu. Prin cărţi cu pretenţii ştiinţifice, prin proză şi prin maldăre de poezie mi s-a tot vorbit despre cum ar trebui să cred eu în Dumnezeu. Pentru că fiecare om, după prăbuşirea în dumnezeire, deja se fuduleşte cu neştiinţa lui şi postulează obligativităţi pentru cei din jur. E gol pe dinăuntru, neatins vreodată de aripa divinităţii, dar îi dă atâta putere închipuita lui evlavie, încât o afişează peste tot şi o impune şi altora drept dogmă de netăgăduit. El, omul care crede că ar şi crede, are aerul că ştie totul, de parcă şi-ar petrece nopţile la taifas pe facebook cu bunul Dumnezeu, care ar şi apela, disperat, la nevinovăţia prostiei sale pentru răspândirea adevăratei şi profundei credinţe.

*

Fapta nu contează, iluminarea – nici atâta. E suficient că aşa-i vine lui să-i oblige pe alţii să creadă. Nu are nici un adevăr, ci doar o proclamare de sine. Nu ştie nimic, dar e atât de suficient sau suficientă, încât toţi am avea obligaţia să ne prăbuşim în dumnezeire la picioarele lui sau ale ei. Şi-s arţăgoşi ăştia, care se autoevaluează drept etalon al credinţei. Şi ţin morţiş să-mi salveze, cu forţa, bietul meu suflet, care, în ultimele zile, nu se roagă bunului Dumnezeu decât pentru favorul ca, în veşnicie, să nu cumva să-l închidă în raiul acestor credincioşi; îi ajunge păcătosului meu suflet că a vieţuit între ei şi nu ar putea îndura mai mult.

*

În viaţa asta, m-am tot străduit să învăţ să trăiesc, ostenind în căutarea iluminărilor de care sufletul meu avea nevoie. Dacă am procedat rău, eu voi da socoteală; fiecare va da socoteală doar pentru propriile lui rătăciri. Visez că, odată şi odată, Tatăl Nostru Cel Ceresc va prinde momentul oportun ca să-şi coboare Fiul de pe cruce; deocamdată, toiegele pastorale scurmă şi înteţesc sângele din Sfânta Rană, care doare nepământeşte în sângele nostru, al tuturor. Cu excepţia sângelui celor prăbuşiţi în dumnezeire, care, vorba Mântuitorului, vor beneficia de iertare, pentru că nu ştiu ce fac.

*

Bun, dar ce vină am eu? De ce să duc pe suflet povara intoleranţei şi prostiei lor, de ce să le admit umbra coclită şi unsuroasă între Lumină şi nevoia mea de iluminări? Întrebarea este, desigur, pe deplin retorică.

Astăzi, Tiberiu Cosovan a fost fericit!

M-a sunat de dimineaţă, iar vocea lui plină şi caldă m-a făcut fericit, pentru că întrezăream semne bune pentru destinul dramatic al prietenului şi colegului meu Tiberiu Cosovan. Iar el era fericit pentru că intrase în posesia albumului “Prin labirintul umbrelor”, carte cu adevărat importantă, inspirat şi justificat închinată “Anului European al Patrimoniului Cultural”, pentru că înseamnă patrimoniu de memorie românească şi europeană. Lansarea albumului se va face în 12 noiembrie, zi în care Tiberiu Cosovan va împlini 64 de ani, în Sala “Elena Greculesi” a Bibliotecii Bucovinei “I. G. Sbiera”, templu al culturii în care oficiază oameni minunaţi şi de care fiecare dintre noi, hoinarii printre cuvinte, ne simţim apropiaţi.

Nu ştiu care va fi viitorul trupesc al lui Tiberiu Cosovan – şi cu atât mai puţin al meu, dar şi astăzi am plănuit împreună pe termen mediu, pentru că mai avem datorii de împlinit şi de care ţinem să ne achităm pentru darul dumnezeiesc numit viaţă. Tocmai de asta ţin să vă asigur că, astăzi, Tiberiu Cosovan a fost fericit şi, cum nu-l puteam abandona în această deplinătate lăuntrică, sunt şi eu mai mult decât fericit.

*

Doru Olaş, creator de… creaţie

Astăzi, în Sala “Elena Greculesi” a Bibliotecii Bucovinei “I. G. Sbiera”, arhitectul Doru Olaş, personaj inconfundabil al spiritualităţii bucovinene, şi-a lansat cartea “Universul creaţiei prin creator / Teoria universală: scenariu”. Public, unul şi unul, şi o curiozitate generală, deşi diversă şi eterogenă, dar unanim dornic să priceapă ce a vrut scânteietorul arhitect să înfăţişeze în inefabilul narativ. Concluzii nu se pot trage, deşi au existat interpretări diverse, inclusiv printr-un admirabil recital actoricesc al propunerilor dogmatice, susţinut de însuşi Doru Olaş, recitat din care am reţinut că: scrisul lui nu propune o viziune cuantică, nici una de teoria culturii, ci o perspectivă proprie a relaţiei creator-creaţie, care să determine meditaţii şi iluminări suplimentare. Dogmatic precum întotdeauna şi postulând dogmatisme, dar savuros în exprimări, în vizuini şi, uneori, chiar şi în revelaţii, Doru Olaş a strălucit cu adevărat, într-o lansare de carte care provoacă la meditaţie (şi cartea, dar şi lansarea) şi la îndumnezeire.

*