Ceva despre rădăcinile românismului (I)

Osiris şi Iisis (Soarele şi Luna)

Cântările ceremoniale ale unei religii se păstrează, cu caracter popular şi naţional, doar în limbile care se desprind din şi continuă, printr-o neostenită modernizare, limba acelei religii. Psalmii biblici, în ciuda frumuseţii lor tulburătoare, nu au devenit cântece populare româneşti, aşa cum nu au devenit nici litaniile cosmogonice ale străvechii literaturi eline sau latine. Şi asta pentru că „poporul român… nu s-a hrănit, în cursul secolelor, cu firimituri căzute de pe masa antichităţii clasice. Dimpotrivă, vedem pe poporul român într-o veşnică mişcare, dezvoltând o energie intelectuală cum e proprie tuturor popoarelor pline de viaţă şi de viitor”[1]; iar dacă „datinile, poveştile, muzica şi poezia, sunt archivele popoarelor, cu ele se poate reconstitui trecutul întunecat”[2]. Se poate sau ar trebui să se poată, dacă în metodele comparative, de care s-au folosit înţelepţii neamului, „antichitatea clasică” ar fi privită nu ca un reper, ci ca o fereastră deschisă „în aceeaşi vechime căruntă, ba parte în şi mai căruntă, în care se suie cu originea lor alte producte de pe câmpul poeziei noastre poporale”[3]. Din nefericire, atitudinea aceasta de subordonare a miticului nostru strămoşesc mitologiei greco-latine, inclusiv prin falsificări latiniste[4], precum cele câteva, făcute de către primul culegător de colinde româneşti, care conştientiza că „colindele trebuie a se diferi de cântecele acelea ce se cântă în seara ajunului, de pruncii care merg cu steaua, vertenul (vitleemul sau naşterea) în casă. Acestea sunt compuse de autori bisericeşti, iar colindele, de popor”[5].

„Colindele[6], naraţiunile mitice şi descântecele posedă, împreună cu datinile superstiţioase şi nesuperstiţioase ale poporului nostru, mare însemnătate acum şi din punctul mitologiei noastre româneşti”, spunea cărturarul transilvan Grigore Silaş (se scria, etimologist, Silasi, aşa cum Denusuşan, Ovid şi Nicolae, se scria Densusianu, cu u mut final), dar nu numai atât, pentru că originea lor în „limba zeilor”[7], deci a religiei primordiale a omenirii, consacră statutul limbii române, care cu siguranţă nu este neolatină[8], de continuatoare a acelei limbi. Datorită veşnicelor metode comparative, folosite de învăţaţii români, s-a tot omis faptul că în cadrul „mitologiei noastre româneşti” nu există o mitologie (minciuni epice[9], cum s-ar traduce termenul)[10], ci o astralitate[11], cu naraţiuni astrale[12], desigur, o viziune cosmogonică şi cosmologică, în care se intra în armonie prin versuri, muzică[13] şi dans[14], în cadrul unor ceremonii carpatice[15] răspândite, ulterior, prin felahi şi prin „capetele negre”, până în Egipt[16] şi până în Sumer[17], unde s-au luat „sfaturi de la oamenii cu părul de culoare galbenă”, şi nu s-au mai „săvârşit erori”[18] dogmatice, asumându-se Legile Marelui Păstor[19] Enlil, printr-o formulă simplă, de colindă străveche: „Împăratul tău este marele munte tată”[20].

Trimiterile pe care le fac sau le voi face la câteva texte sumeriene sau egiptene nu sugerează şi nu vreau să fie interpretate astfel tentaţii comparative, pentru că textele sumeriene şi egiptene sunt reminiscenţe ale „legilor” carpatice, care „se cântau, ca să nu se uite” şi care, nu doar din pricina migraţiilor, ci mai ales din cea a subordonării unor lumi şi populaţii, aveau de suferit adaptări, ba chiar rescrieri ale textelor sacre iniţiale în limbile cu notorietate în noile imperii. Astfel, pentru „Domnul Păstorilor”[21] Enlil începe să se folosească numele Bel sau Ba (Strămoşul), conform inscripţiilor de la Gudea[22], iar oraşul care îi va fi dedicat lui se va numi Babylon, adică „zidit de Dumnezeu”[23], deşi „Dumnezeu” însemna mai curând „Strămoşul”, care adusese cu el, peste mări şi ţări, inclusiv evocarea, prin sunet de corn sau de bucium, „sufletul Cerului şi sufletul Pământului”[24], pentru că „Cerul şi Pământul erau cei dintâi zei consacraţi ai lumii vechi… În munţi se aflau templele şi altarele lor, aici li se aduceau sacrificii, după un rit arhaic misterios, aici se celebrau festivităţile religioase”[25]. Ulterior, sfinţenia Cerului şi a Pământului a fost reformulată, evanghelic, drept tronul lui Dumnezeu şi locul pe care acelaşi Domn al Zeilor îşi odihneşte picioarele. Sfinte.

Fără tentaţii comparative, dar folosindu-mă de degenerescenţele Datinii iniţiale, prezente în religii mai târzii ale popoarelor mărturisitoare, încerc să înţeleg argumentele care consacră limba în care m-am născut drept „limba zeilor”, deci a religiei primordiale, convins fiind că încă „se poate aduce oarecare lumină în trecutul nostru şi cu ajutorul materialului folcloric”[26], ceea ce înseamnă o îndatorire în care cred, pentru că, atâta „timp un popor îşi păstrează obiceiurile cele bune şi credinţele strămoşeşti, el merită să trăiască”[27]. Şi voi continua, cum este firesc să o fac, de la tentativele de distrugere programatică ale dogmaticilor care, în decursul vremilor, nu au înţeles că „mitologia vechilor şi mai vârtos a străbunilor noştri, care însă e încopciată cu cea a mai multor popoare, are pentru noi mai mult interes decât pentru orişicare popor european, fiindcă noi posedăm o mulţime însemnată de rămăşiţe din ea. Este sfântă datoria de a căuta acele rămăşiţe şi de a le feri de noianul timpurilor şi al uitării”[28].

Hora (Corona Borealis), în mitologia românească

[1] Gaster, M. Dr., Literatura populară română, Bucureşti 1883, pp. V, VI

[2] Alecu Russo apud „Foaia populară”, nr. 39 din 26 decembrie 1899, p. 4

[3] Grigore Silaş, în Transilvania, X, nr. 5, 1 martie 1877, p. 56

[4] Marienescu, Marianu At., Poesie populară. Colinde, Pesta 1859, Bucureşti 1861, „colindele” Alergarea cu caii, p. 126 sau Ligionarii lasieni, p. 175, care începe astfel: „Încă Roma nu-i pierdută, / Încă fiii săi au trai, / Cuibul vulturului azi mută, / Mâine întoarce iar la plai. / Hai Lerom Doamne hai! // Ramul trece, dar rămâne / După noi un trai roman, / Ceea ce azi pierdem, mâine / Se va-ntoarce la moştean. / Hai Lerom Doamne hai”.

[5] Marienescu, Marianu At., Poesie populară. Colinde, Pesta 1859, Bucureşti 1861, nota de la p. VIII

[6] „colindele române, imne religioase poporale, a căror origine se reduce la cele mai obscure timpuri ante-creştine”, în Densusianu, Nicolae, Dacia Preistorică, Bucureşti 1913, p. 104.

[7] „Homer aminteşte, la diferite ocaziuni, limba zeilor, care era limbă antică religioasă (pelasgă)”, în Densusianu, Nicolae, Dacia Preistorică, Bucureşti 1913, p. 136, nota 1.

[8] Limba română „nu este o limbă neolatină ori un dialect al limbii italice de la Tibru; din contra, ea este în fond numai o continuare a limbii pelasge din Carpaţi, de unde au emigrat, în diferite timpuri preistorice, o mulţime de triburi, unele spre apus, iar altele spre ţinuturile meridionale. / Astfel se explică pentru ce diferite forme ale limbii române, chiar şi cele cu articolul post-pus, le aflăm şi în antichitatea grecească”, în Densusianu, Nicolae, Dacia Preistorică, Bucureşti 1913, p. 569).

[9] „grecii au golit treptat mythos-ul de orice valoare religioasă şi metafizică”, în Eliade, Mircea, Aspecte ale mitului, Univers, Bucureşti, 1978, p. 1

[10] „Ei obişnuiesc să aducă jertfe lui Zeus (Diaus, adică cerul zilei – n. n.), suindu-se pe cele mai înalte piscuri de munte, înţelegând sub numele de Zeus toată roata cerului. Aduc jertfe soarelui, lunii, pământului, focului, apei şi vânturilor. Din timpuri străvechi acestor zeităţi aduc ei jertfă”, în Herodot, Istorii, I, CXXXI, p. 78

[11] Socrate susţinând că oamenii adorau, în vremuri străvechi, „soarele, luna, pământul stelele şi cerul”, în Densusianu, Nicolae, Dacia Preistorică, Bucureşti 1913, p. 198.

[12] „Înainte vreme, pelasgii aduceau tot felul de jertfe, înălţând rugi zeilor, fără însă să-i dea, vreunuia dintre ei, porecle şi nume, deoarece nu auziseră încă de ele”, Herodot, Istorii, II, LII, p. 156

[13] „Magia muzicală”, în Eliade, Mircea, Șamanismul și tehnicile arhaice ale extazului, Humanitas, 1997, p. 171.

[14] „Dansul exprimă întotdeauna o călătorie în văzduh”, în Eliade, Mircea, Șamanismul și tehnicile arhaice ale extazului, Humanitas, 1997, p. 221.

[15] Egiptenii „au instrumente din munţi”, în Strabon, Geografia, II, X, 16, p. 437

[16] În Egipt „zeii şi-au primit numele de la pelasgi”, în Herodot, Istorii, II, L, p. 156

[17] În „Cea mai veche poveste a Creaţiei”, se spune că, „După Anu, Enlil, Enki şi Nin-harsagga / au condus capetele negre… de pe un pământ, pe alt pământ” şi că ar fi domesticit animalele, „fondând, în locuri curate, cinci oraşe”; tocmai de aceea şi drept consecinţă a străvechii migraţii spre Răsărit, „muzica, în întregimea ei, este socotită tracă şi asiatică… întreaga Asie, până în India, din Tracia are împrumutată cea mai mare parte a muzicii”, în Strabon, Geografia, II, X, 17, p. 438

[18] Legge, James, The Sacred Books of China. The Texts of Daoism, Oxford, 1891, vol. XI, The Shu King, p. 116

[19] „Ci-i turma lui Dumnezeu, / Păcurariu-i Sfântul Soare / Cu soru-sa cea mare”, în Densusianu, Nicolae, Dacia Preistorică, Bucureşti 1913, p. 112, nota 1.

[20] Langdon, Stephen, Sumerian Liturgical Texts, Philadelphia, 1917, p. 114

[21] Jastrow, Morris, The Sacred Books and Early Literatury of the East, I, London, 1917, p. 79

[22] Ibidem, p. 50

[23] Ibidem, p. 91

[24] Ibidem, p. 65

[25] Densusianu, Nicolae, Dacia Preistorică, Bucureşti 1913, p. 198

[26] Densusianu, Ovid, Viaţa păstorească în Poesia noastră populară, I, Bucureşti 1922, II, Bucureşti 1923, p. 5

[27] Paul Panaitescu, în „Foaia populară”, anul II, nr. 39 din 26 decembrie 1899, pp. 4, 5

[28] Teodor Roşu, Mitologia sau cunoştinţa despre zeităţile celor vechi, în Amiculu Şcoalei, nr. 4 din 28 ianuarie 1861, p. 32

DATINA ROMÂNILOR, RĂDĂCINILE ROMÂNISMULUI No Comments Jan 6

1839, La Crăciun

Nici o sărbătoare a anului n-au ştiut aşa bine a arăta sfânta sa serbare în mijlocul familiilor creştineşti, precum Crăciunul, care încă prin seara ajunului este sfinţit, şi pentru aceea se şi numeşte de unele popoare Noaptea Sfinţită. Şi cu dreptate, această nouă aşa poftită şi de prunci de-abia aşteptată sărbătoare au ţinut puterea sa în tot cercul familiilor creştineşti până în ziua de astăzi. Ea ridică inima băieţilor la cele înalte, şi dă celor crescuţi bogată materie spre serioase şi veselitoare cugetări. Ea face să uităm apucările obişnuite şi să ne ridicăm peste lipsă şi peste necazurile vremii, care de atâtea ori ne apasă. Ea face să ne aducem aminte de partea cea mai nobilă, cea mai bună şi nemuritoare a stimei noastre. Ea face să simţim vrednicia omenirii întru noi înnoită şi să cunoaştem că prin dânsa am dobândit norocoasa biruinţă peste toate făpturile pământului.

Să ne apropiem către oraşul Vitleemului şi să vedem cum că acesta nu e mai mult nebăgat în seamă între oraşele Iudeii. Colea stă steaua deasupra grajdului, îngerii cântă, păstorii fluieră şi măresc pe Dumnezeu; magii aleargă şi se închină pruncului şi maicii sale, pe care o văd schimbată în desfătarea cucerniciei şi acoperită cu darul care Domnul său i-au arătat, când au căutat spre smerenia slujnicei sale şi au ales-o dintre toate femeile lumii, pe care toate neamurile pururi o laudă.

În iesle zace cel nou născut! Acela căruia şi înşişi filosofii de la răsărit îi aduc daruri! Acela din care în mijlocul nopţii se răsfiră razele luminii, care luminează peste maica sa şi se împart în tot ţinutul şi în departe, şi până la marginea pământului. De lumină fuge noaptea cu întunericul său şi iată că se revarsă ziua în a cărei lumină omul îşi vede fapta sa şi măreşte pe Dumnezeu într-însa. Această lumină să lumineze şi nouă, şi să ne umple inimile noastre de mulţămirea milei cereşti, căci acuma nu ne mai aflăm în întunericul credinţei idoleşti, ci în adevărata cunoştinţă a omenirii, care s-au făcut bunul obştesc la milioane de oameni.

Toate acestea ni le aduce Crăciunul sau ziua naşterii lui Hristos aminte. Prin aceasta numai ni s-au făcut Timpul nou, Cerul nou şi Pământul nou! Prin aceasta au pierit mii de ani ţiitoarele nebunii şi urâtele prihane, idolii de piatră, de lemn şi de metaluri s-au doborât; altarele de sânge întinate şi columne de batjocorii şi ale tiraniei prin aceasta s-au surpat. Prin această sfântă sărbătoare s-au ridicat tablele dreptăţii şi a înfrânării, şi cărţile mântuirii s-au deschis; prin aceasta s-au vestit Legile credinţei şi ale iubirii în Biserica omenirii, în care nimenea nu intră, care este cu petele prihanei molipsit; în care împăratul şi cerşetorul se întâlnesc, ca să se întărească la obştescul ospăţ al nădejdii vieţii de veci.

La această mare şi ridicătoare aducere aminte să nu se ruşineze nici un părinte creştin a se închina obiceiului celui vechi (care încă de la a 4-a sută după Hristos este introdus) şi a-l introduce şi în mijlocul familiei sale, adică a face în casa sa grajdul şi ieslele în care s-au născut Pruncul crăciunului Hristos, ca privind pruncuţii la dânsele, să cinstească adevăratul şi lor încă necunoscutul Preţ al copilului Hristos.

Ce nouă în toată viaţa trebuie scump să rămână, aceea trebuie timpuriu inima noastră să o mije, şi cât este cu putinţă prin semne sensuale de dânsa apropiată; pentru aceea lăudat este obiceiul a da copiilor la crăciun daruri, mai vârtos de acelea care se ţin de această sărbătoare. Copilărescul suflet trăieşte într-o lume minunată, îngerii se primblă la dânsul şi el nu poate, şi acolo unde cunoaşte mâna dăruitorului, să nu gândească că este o mână nevăzută şi dumnezeiască. Nimeni să nu ia această frumoasă credinţă de la copii. Fuilebor, vestitul educator şi director unui institut de educaţie zice: „Eu însumi întăresc credinţa copiilor despre fiinţa unui copil (Hristos), care zboară peste casă şi caută la faptele copiilor cele bune şi cele rele, şi dăruieşte acelea, şi pedepseşte aceştia; este un lucru pedant a goni de la copii veselitoarele şi nestricătoarele rătăciri, care numai lăstari de trandafir, iar nu sămânţă de urzici pot semăna în inima pruncilor. Goniţi toată credinţa deşartă şi toate rătăcirile de la copii, însă lăsaţi copilul crăciunului să zboare din întunecoşii nori ai lui decembrie prin nevinovata lui aşteptare. / Dr. Basici (Foaie pentru minte, inimă şi literatură, nr. 52, Duminică 24 decembrie 1839, pp. 409 şi 410).

DATINA ROMÂNILOR No Comments Jan 4

și-s locuit de-această poezie

cu taina lor de început de lume

ninsorile mi se aștern în file

și toate celelalte-s inutile

închipuiri de forme și de hume

pierdute în imensul lor balans

al prea îndepărtării de ispite,

și caii trec în tropot de copite

prin fulgii iernii fascinați de dans:

mi-i cald și bine pururea sub fulgi

de parcă-ar ninge-n suflet cu tăcere,

de parcă depărtările stinghere

și-ar fi furat din ceruri câte-un giulgi

ca să se-ascundă într-o veșnicie

pe care o clipită o atinge

atunci când timpul pare că o ninge

și-s locuit de-această poezie

Poezie de ion dragusanul No Comments Jan 4

Vasile Gherasim: God Is Being Born

26.11.1892, Marginea – 10.02.1933, Cernăuţi

Mentorul lui Lucian Blaga, şi ca poet, şi ca filosof, Vasile Gherasim a rămas pe nedrept cunoscut doar prin: „Eminescu în serviciul şcoalei“ (1921), „Eminescu ca optimist“ (1922), „În satul Eminovicenilor“ (1922), „Eminescu la Viena“ (1922), „Familia Eminovici“ (1923), „George Drogli“ (1923), „Iarăşi originea lui Eminescu“ (1923), „Influenţa lui Schopenhauer asupra lui Eminescu“ (1923), „Ipoteştii lui Eminescu“ (1924), „Mihai Eminescu“ (1929) şi „Eminescu – Luceafărul“ (1930).

Se naşte Dumnezeu

Albastru-i cerul şi-ngheţat

Şi stele strălucesc pe el ca nişte ochi de lup în noapte.

E-atâta linişte în lume

Că-mi vine-a crede că acum se naşte Dumnezeu.

Şi-i ger

Şi stelele lucesc…

O clipă zboară după alta:

Tic, tac, tic, tac…

Din veşnicie se desfac

Şi iarăşi se scufundă-n veşnicie,

De unde niciodată n-or să vie.

Şi stele se desprind din goluri nesfârşite

Şi cad în adâncimi nebănuite.

… Tic, tac, tic, tac…

Mi-aduc aminte:

Sufletu-mi trăia când s-a născut Hristos;

Era şi-atuncea noapte: eu stăteam

Ca şi acuma şi priveam

La cerul nesfârşit şi rece ca de gheaţă.

Simţeam că-n adâncimea sufletului meu

Străbate Dumnezeu.

Şi s-a născut atunci Hristos.

În lume-atâta linişte era

Că se-auzea când vremea-şi număra

Clipele: tic, tac

Tic, tac…

God Is Being Born

Frozen the sky, and blue

The stars are gazing in the night like wolves’ eyes.

It is so quiet in the world…

I nearly believe that God is being born. Now.

It’s frosty.

And the stars are

bright…

One second, after another:

Tick, tack. Tick, tack…

Unfolding from eternity

Plunging? into eternity again,

(And never ever coming back… in glamour or in pain…)

Stars keep breaking loose from never-ending heights,

Sinking then into never-ending depths…

… Tick, tack, tick, tack…

I can recall…

My spirit was alive when Christ was born;

It was also night time: I was standing

And staring at the endless ice-cold sky

Like I am staring now.

I could feel God touching the depths

Of my spirit.

Then Christ was born…

It was so quiet in the world that

I could hear

Time counting up her seconds: tick –

Tack…

Desen de Radu Bercea

Traducerea: Ioana Carp (Olanda)

Retrospectiva Scrisului Bucovinean No Comments Jan 2

George Voevidca: Bucovina

09.04.1893, Sinăuţi – 01.02.1962, Suceava

Poetul şi epigramistul care, la îndemnul lui Ion Grămadă, a apucat să publice, înainte de Unire, doar o singură poezie în „Junimea literară“ (nr. 4-5/1914), sonetul „Reminiscenţă“, avea să evolueze scriitoriceşte superb, cărţile sale de poezie, „Sonete“ (1920), „Turnuri“ (1928), „Cântece pentru Lu“ (1936) şi „Pro Patria“ (1943), cele două texte dramatice, „Supremul argument“ şi „Puteri întunecate“, precum şi sutele de epigrame publicate definindu-l drept un spirit bucovinean inconfundabil.