1839, La Crăciun

Nici o sărbătoare a anului n-au ştiut aşa bine a arăta sfânta sa serbare în mijlocul familiilor creştineşti, precum Crăciunul, care încă prin seara ajunului este sfinţit, şi pentru aceea se şi numeşte de unele popoare Noaptea Sfinţită. Şi cu dreptate, această nouă aşa poftită şi de prunci de-abia aşteptată sărbătoare au ţinut puterea sa în tot cercul familiilor creştineşti până în ziua de astăzi. Ea ridică inima băieţilor la cele înalte, şi dă celor crescuţi bogată materie spre serioase şi veselitoare cugetări. Ea face să uităm apucările obişnuite şi să ne ridicăm peste lipsă şi peste necazurile vremii, care de atâtea ori ne apasă. Ea face să ne aducem aminte de partea cea mai nobilă, cea mai bună şi nemuritoare a stimei noastre. Ea face să simţim vrednicia omenirii întru noi înnoită şi să cunoaştem că prin dânsa am dobândit norocoasa biruinţă peste toate făpturile pământului.

Să ne apropiem către oraşul Vitleemului şi să vedem cum că acesta nu e mai mult nebăgat în seamă între oraşele Iudeii. Colea stă steaua deasupra grajdului, îngerii cântă, păstorii fluieră şi măresc pe Dumnezeu; magii aleargă şi se închină pruncului şi maicii sale, pe care o văd schimbată în desfătarea cucerniciei şi acoperită cu darul care Domnul său i-au arătat, când au căutat spre smerenia slujnicei sale şi au ales-o dintre toate femeile lumii, pe care toate neamurile pururi o laudă.

În iesle zace cel nou născut! Acela căruia şi înşişi filosofii de la răsărit îi aduc daruri! Acela din care în mijlocul nopţii se răsfiră razele luminii, care luminează peste maica sa şi se împart în tot ţinutul şi în departe, şi până la marginea pământului. De lumină fuge noaptea cu întunericul său şi iată că se revarsă ziua în a cărei lumină omul îşi vede fapta sa şi măreşte pe Dumnezeu într-însa. Această lumină să lumineze şi nouă, şi să ne umple inimile noastre de mulţămirea milei cereşti, căci acuma nu ne mai aflăm în întunericul credinţei idoleşti, ci în adevărata cunoştinţă a omenirii, care s-au făcut bunul obştesc la milioane de oameni.

Toate acestea ni le aduce Crăciunul sau ziua naşterii lui Hristos aminte. Prin aceasta numai ni s-au făcut Timpul nou, Cerul nou şi Pământul nou! Prin aceasta au pierit mii de ani ţiitoarele nebunii şi urâtele prihane, idolii de piatră, de lemn şi de metaluri s-au doborât; altarele de sânge întinate şi columne de batjocorii şi ale tiraniei prin aceasta s-au surpat. Prin această sfântă sărbătoare s-au ridicat tablele dreptăţii şi a înfrânării, şi cărţile mântuirii s-au deschis; prin aceasta s-au vestit Legile credinţei şi ale iubirii în Biserica omenirii, în care nimenea nu intră, care este cu petele prihanei molipsit; în care împăratul şi cerşetorul se întâlnesc, ca să se întărească la obştescul ospăţ al nădejdii vieţii de veci.

La această mare şi ridicătoare aducere aminte să nu se ruşineze nici un părinte creştin a se închina obiceiului celui vechi (care încă de la a 4-a sută după Hristos este introdus) şi a-l introduce şi în mijlocul familiei sale, adică a face în casa sa grajdul şi ieslele în care s-au născut Pruncul crăciunului Hristos, ca privind pruncuţii la dânsele, să cinstească adevăratul şi lor încă necunoscutul Preţ al copilului Hristos.

Ce nouă în toată viaţa trebuie scump să rămână, aceea trebuie timpuriu inima noastră să o mije, şi cât este cu putinţă prin semne sensuale de dânsa apropiată; pentru aceea lăudat este obiceiul a da copiilor la crăciun daruri, mai vârtos de acelea care se ţin de această sărbătoare. Copilărescul suflet trăieşte într-o lume minunată, îngerii se primblă la dânsul şi el nu poate, şi acolo unde cunoaşte mâna dăruitorului, să nu gândească că este o mână nevăzută şi dumnezeiască. Nimeni să nu ia această frumoasă credinţă de la copii. Fuilebor, vestitul educator şi director unui institut de educaţie zice: „Eu însumi întăresc credinţa copiilor despre fiinţa unui copil (Hristos), care zboară peste casă şi caută la faptele copiilor cele bune şi cele rele, şi dăruieşte acelea, şi pedepseşte aceştia; este un lucru pedant a goni de la copii veselitoarele şi nestricătoarele rătăciri, care numai lăstari de trandafir, iar nu sămânţă de urzici pot semăna în inima pruncilor. Goniţi toată credinţa deşartă şi toate rătăcirile de la copii, însă lăsaţi copilul crăciunului să zboare din întunecoşii nori ai lui decembrie prin nevinovata lui aşteptare. / Dr. Basici (Foaie pentru minte, inimă şi literatură, nr. 52, Duminică 24 decembrie 1839, pp. 409 şi 410).