Ceva despre rădăcinile românismului (I) | Dragusanul.ro

Ceva despre rădăcinile românismului (I)

Osiris şi Iisis (Soarele şi Luna)

 

Cântările ceremoniale ale unei religii se păstrează, cu caracter popular şi naţional, doar în limbile care se desprind din şi continuă, printr-o neostenită modernizare, limba acelei religii. Psalmii biblici, în ciuda frumuseţii lor tulburătoare, nu au devenit cântece populare româneşti, aşa cum nu au devenit nici litaniile cosmogonice ale străvechii literaturi eline sau latine. Şi asta pentru că „poporul român… nu s-a hrănit, în cursul secolelor, cu firimituri căzute de pe masa antichităţii clasice. Dimpotrivă, vedem pe poporul român într-o veşnică mişcare, dezvoltând o energie intelectuală cum e proprie tuturor popoarelor pline de viaţă şi de viitor”[1]; iar dacă „datinile, poveştile, muzica şi poezia, sunt archivele popoarelor, cu ele se poate reconstitui trecutul întunecat”[2]. Se poate sau ar trebui să se poată, dacă în metodele comparative, de care s-au folosit înţelepţii neamului, „antichitatea clasică” ar fi privită nu ca un reper, ci ca o fereastră deschisă „în aceeaşi vechime căruntă, ba parte în şi mai căruntă, în care se suie cu originea lor alte producte de pe câmpul poeziei noastre poporale”[3]. Din nefericire, atitudinea aceasta de subordonare a miticului nostru strămoşesc mitologiei greco-latine, inclusiv prin falsificări latiniste[4], precum cele câteva, făcute de către primul culegător de colinde româneşti, care conştientiza că „colindele trebuie a se diferi de cântecele acelea ce se cântă în seara ajunului, de pruncii care merg cu steaua, vertenul (vitleemul sau naşterea) în casă. Acestea sunt compuse de autori bisericeşti, iar colindele, de popor”[5].

 

„Colindele[6], naraţiunile mitice şi descântecele posedă, împreună cu datinile superstiţioase şi nesuperstiţioase ale poporului nostru, mare însemnătate acum şi din punctul mitologiei noastre româneşti”, spunea cărturarul transilvan Grigore Silaş (se scria, etimologist, Silasi, aşa cum Denusuşan, Ovid şi Nicolae, se scria Densusianu, cu u mut final), dar nu numai atât, pentru că originea lor în „limba zeilor”[7], deci a religiei primordiale a omenirii, consacră statutul limbii române, care cu siguranţă nu este neolatină[8], de continuatoare a acelei limbi. Datorită veşnicelor metode comparative, folosite de învăţaţii români, s-a tot omis faptul că în cadrul „mitologiei noastre româneşti” nu există o mitologie (minciuni epice[9], cum s-ar traduce termenul)[10], ci o astralitate[11], cu naraţiuni astrale[12], desigur, o viziune cosmogonică şi cosmologică, în care se intra în armonie prin versuri, muzică[13] şi dans[14], în cadrul unor ceremonii carpatice[15] răspândite, ulterior, prin felahi şi prin „capetele negre”, până în Egipt[16] şi până în Sumer[17], unde s-au luat „sfaturi de la oamenii cu părul de culoare galbenă”, şi nu s-au mai „săvârşit erori”[18] dogmatice, asumându-se Legile Marelui Păstor[19] Enlil, printr-o formulă simplă, de colindă străveche: „Împăratul tău este marele munte tată”[20].

 

Trimiterile pe care le fac sau le voi face la câteva texte sumeriene sau egiptene nu sugerează şi nu vreau să fie interpretate astfel tentaţii comparative, pentru că textele sumeriene şi egiptene sunt reminiscenţe ale „legilor” carpatice, care „se cântau, ca să nu se uite” şi care, nu doar din pricina migraţiilor, ci mai ales din cea a subordonării unor lumi şi populaţii, aveau de suferit adaptări, ba chiar rescrieri ale textelor sacre iniţiale în limbile cu notorietate în noile imperii. Astfel, pentru „Domnul Păstorilor”[21] Enlil începe să se folosească numele Bel sau Ba (Strămoşul), conform inscripţiilor de la Gudea[22], iar oraşul care îi va fi dedicat lui se va numi Babylon, adică „zidit de Dumnezeu”[23], deşi „Dumnezeu” însemna mai curând „Strămoşul”, care adusese cu el, peste mări şi ţări, inclusiv evocarea, prin sunet de corn sau de bucium, „sufletul Cerului şi sufletul Pământului”[24], pentru că „Cerul şi Pământul erau cei dintâi zei consacraţi ai lumii vechi… În munţi se aflau templele şi altarele lor, aici li se aduceau sacrificii, după un rit arhaic misterios, aici se celebrau festivităţile religioase”[25]. Ulterior, sfinţenia Cerului şi a Pământului a fost reformulată, evanghelic, drept tronul lui Dumnezeu şi locul pe care acelaşi Domn al Zeilor îşi odihneşte picioarele. Sfinte.

 

Fără tentaţii comparative, dar folosindu-mă de degenerescenţele Datinii iniţiale, prezente în religii mai târzii ale popoarelor mărturisitoare, încerc să înţeleg argumentele care consacră limba în care m-am născut drept „limba zeilor”, deci a religiei primordiale, convins fiind că încă „se poate aduce oarecare lumină în trecutul nostru şi cu ajutorul materialului folcloric”[26], ceea ce înseamnă o îndatorire în care cred, pentru că, atâta „timp un popor îşi păstrează obiceiurile cele bune şi credinţele strămoşeşti, el merită să trăiască”[27].  Şi voi continua, cum este firesc să o fac, de la tentativele de distrugere programatică ale dogmaticilor care, în decursul vremilor, nu au înţeles că „mitologia vechilor şi mai vârtos a străbunilor noştri, care însă e încopciată cu cea a mai multor popoare, are pentru noi mai mult interes decât pentru orişicare popor european, fiindcă noi posedăm o mulţime însemnată de rămăşiţe din ea. Este sfântă datoria de a căuta acele rămăşiţe şi de a le feri de noianul timpurilor şi al uitării”[28].

 

Hora (Corona Borealis), în mitologia românească

 

[1] Gaster, M. Dr., Literatura populară română, Bucureşti 1883, pp. V, VI

[2] Alecu Russo apud „Foaia populară”, nr. 39 din 26 decembrie 1899, p. 4

[3] Grigore Silaş, în Transilvania, X, nr. 5, 1 martie 1877, p. 56

[4] Marienescu, Marianu At., Poesie populară. Colinde, Pesta 1859, Bucureşti 1861, „colindele” Alergarea cu caii, p. 126 sau Ligionarii lasieni, p. 175, care începe astfel: „Încă Roma nu-i pierdută, / Încă fiii săi au trai, / Cuibul vulturului azi mută, / Mâine întoarce iar la plai. / Hai Lerom Doamne hai! // Ramul trece, dar rămâne / După noi un trai roman, / Ceea ce azi pierdem, mâine / Se va-ntoarce la moştean. / Hai Lerom Doamne hai”.

[5] Marienescu, Marianu At., Poesie populară. Colinde, Pesta 1859, Bucureşti 1861, nota de la p. VIII

[6] „colindele române, imne religioase poporale, a căror origine se reduce la cele mai obscure timpuri ante-creştine”, în Densusianu, Nicolae, Dacia Preistorică, Bucureşti 1913, p. 104.

[7] „Homer aminteşte, la diferite ocaziuni, limba zeilor, care era limbă antică religioasă (pelasgă)”, în Densusianu, Nicolae, Dacia Preistorică, Bucureşti 1913, p. 136, nota 1.

[8] Limba română „nu este o limbă neolatină ori un dialect al limbii italice de la Tibru; din contra, ea este în fond numai o continuare a limbii pelasge din Carpaţi, de unde au emigrat, în diferite timpuri preistorice, o mulţime de triburi, unele spre apus, iar altele spre ţinuturile meridionale. / Astfel se explică pentru ce diferite forme ale limbii române, chiar şi cele cu articolul post-pus, le aflăm şi în antichitatea grecească”, în Densusianu, Nicolae, Dacia Preistorică, Bucureşti 1913, p. 569).

[9] „grecii au golit treptat mythos-ul de orice valoare religioasă şi metafizică”, în Eliade, Mircea, Aspecte ale mitului, Univers, Bucureşti, 1978, p. 1

[10] „Ei obişnuiesc să aducă jertfe lui Zeus (Diaus, adică cerul zilei – n. n.), suindu-se pe cele mai înalte piscuri de munte, înţelegând sub numele de Zeus toată roata cerului. Aduc jertfe soarelui, lunii, pământului, focului, apei şi vânturilor. Din timpuri străvechi acestor zeităţi aduc ei jertfă”, în Herodot, Istorii, I, CXXXI, p. 78

[11] Socrate susţinând că oamenii adorau, în vremuri străvechi, „soarele, luna, pământul stelele şi cerul”, în Densusianu, Nicolae, Dacia Preistorică, Bucureşti 1913, p. 198.

[12] „Înainte vreme, pelasgii aduceau tot felul de jertfe, înălţând rugi zeilor, fără însă să-i dea, vreunuia dintre ei, porecle şi nume, deoarece nu auziseră încă de ele”, Herodot, Istorii, II, LII, p. 156

[13] „Magia muzicală”, în Eliade, Mircea, Șamanismul și tehnicile arhaice ale extazului, Humanitas, 1997, p. 171.

[14] „Dansul exprimă întotdeauna o călătorie în văzduh”, în Eliade, Mircea, Șamanismul și tehnicile arhaice ale extazului, Humanitas, 1997, p. 221.

[15] Egiptenii „au instrumente din munţi”, în Strabon, Geografia, II, X, 16, p. 437

[16] În Egipt „zeii şi-au primit numele de la pelasgi”, în Herodot, Istorii, II, L, p. 156

[17] În „Cea mai veche poveste a Creaţiei”, se spune că, „După Anu, Enlil, Enki şi Nin-harsagga / au condus capetele negre… de pe un pământ, pe alt pământ” şi că ar fi domesticit animalele, „fondând, în locuri curate, cinci oraşe”; tocmai de aceea şi drept consecinţă a străvechii migraţii spre Răsărit, „muzica, în întregimea ei, este socotită tracă şi asiatică… întreaga Asie, până în India, din Tracia are împrumutată cea mai mare parte a muzicii”, în Strabon, Geografia, II, X, 17, p. 438

[18] Legge, James, The Sacred Books of China. The Texts of Daoism, Oxford, 1891, vol. XI, The Shu King, p. 116

[19] „Ci-i turma lui Dumnezeu, / Păcurariu-i Sfântul Soare / Cu soru-sa cea mare”, în Densusianu, Nicolae, Dacia Preistorică, Bucureşti 1913, p. 112, nota 1.

[20] Langdon, Stephen, Sumerian Liturgical Texts, Philadelphia, 1917, p. 114

[21] Jastrow, Morris, The Sacred Books and Early Literatury of the East, I, London, 1917, p. 79

[22] Ibidem, p. 50

[23] Ibidem, p. 91

[24] Ibidem, p. 65

[25] Densusianu, Nicolae, Dacia Preistorică, Bucureşti 1913, p. 198

[26] Densusianu, Ovid, Viaţa păstorească în Poesia noastră populară, I, Bucureşti 1922, II, Bucureşti 1923, p. 5

[27] Paul Panaitescu, în „Foaia populară”, anul II, nr. 39 din 26 decembrie 1899, pp. 4, 5

[28] Teodor Roşu, Mitologia sau cunoştinţa despre zeităţile celor vechi, în Amiculu Şcoalei, nr. 4 din 28 ianuarie 1861, p. 32