„Oile fără păstor nu fac o turmă”
Iosif Berman: Păstorii
Unul dintre aforismele anului 1840, „Oile fără păstor nu fac o turmă”, publicat de „Icoana lumei” (Anul I, No. 10, 8 decembrie 1840, p. 78), mi-a amintit, aproape brutal, de lumea în care trăim, de vreo câteva decenii: o lume a parveniţilor, a proştilor cu bani şi cu diplome, cu vot popular şi cu ifose de aleşi, de îndreptăţiţi la ciolanul jefuirii sistematice a Ţării şi a Neamului Românesc. O lume de furişaţi sub Tricolor, de paraziţi pestilenţiali, care confiscă identitate şi năzuinţe doar dărâmând peste noi, cei mulţi, valori, idealuri, suferinţe.
*
Lipseşte păstorul, dintotdeauna şi mai ales acum, lipseşte păstorul, iar absenţa aceasta îndătinată cauzează şi defineşte destinul nostru mioritic, destin de oi rătăcite şi nicidecum de turmă. Şi-am avut „păstori de suflete” nu doar pe Marele Păstor Enlil al Munţilor Carpaţi, nu doar pe Iisus Hristos, ci şi pe Ştefan, Muşatinii cu mormântul prădat de către cei pe care i-a îmbogăţit, şi Eminescu, lumina sacră în care s-a zvârlit cu piatra, ca să ispăşim, în vecii vecilor, şi ca prădaţi, şi ca făpturi dumnezeieşti, în care se tot aruncă cu piatra.
*
Iar când lipseşte păstorul, iohannis, dragnea, ponta, băsescu, orban, tăriceanu triumfă. Şi astfel se împământeneşte o altă definiţie a condiţiei mioritice: oi, care nu vor ajunge niciodată o turmă.
