doar ca să-mi sufle-n lumânare

atâta chin şi suferinţă

şi numai fugă prin deşert

încât cu-ntreaga mea fiinţă

nici nu mai ştiu ce să mai iert,

golite filele din cărţi

nu au să-mi dea nici o povaţă,

pe cer nu desenează hărţi

mai nici o stea şi despre viaţă,

*

doar frunza verde din copaci

atunci când vremea o sloboade

aproape că îmi strigă: Taci,

nu căuta la ce te roade,

căci nu-s răspunsuri să încapă

în numai câteva cuvinte…

dar frunza mi-i de mult o pleoapă

ce-nchide ochiul ce mă minte

*

şi poate-i şi conturul gurii

ce-a refuzat să mai sărute

vâscosul curmeziş al urii

din lumile acestea mute

şi-atunci în filele desprinse

din iluzorii calendare

se-aştern zăpezile prelinse

doar ca să-mi sufle-n lumânare