Prin cimitirul Sucevei, în căutarea istoricului ei

Sfidând ninsoarea, frigul şi epuizarea brichetei, iar fără păcatul duhănitului eu nu prea pot exista, am mers, încă de dimineaţă, în fostul cimitir catolic al Sucevei, numit, în zilele noastre, „Pacea”, poate că şi în sens ecumenic, deşi n-aş crede, ca să-l caut pe Wilhelm Schmidt, autorul primei istorii a Sucevei, publicată în 1876 şi folosită inclusiv de către Romstorfer în cercetările sale, care s-au soldat cu recuperarea ruinelor Cetăţii Suceava şi cu repararea bisericilor şi mănăstirilor ruinate de vremuri. Ştiam că profesorul Wilhelm Schmidt făcuse parte din Comitetul local pentru dezgroparea ruinelor Cetăţii Suceava, încă din 1885, chiar dacă vârsta nu-i mai permitea implicări deosebite în demersul arheologic propriu-zis.

Ştiu de multă vreme că, dacă vrei să-l afli pe un om care a trăit cu adevărat, trebuie să-l cauţi prin cărţi, nu prin cimitire, unde protipendada tuturor epocilor se pieptoşează chiar şi din morminte. În timpul comunismului, când locurile din faţă erau ocupate de şefii din comerţ, un activist s-a dus să se plângă tovarăşului prim, iar acesta, om cu simţul umorului, a izbucnit în hohote: „Măi tovarăşe, măi, dumneata şi pe lumea cealaltă tot în prezidiu vrei să stai?”.

Prin cimitir nu am izbutit mare lucru, deşi au încercat să-mi fie de folos şi muncitorii primăriei, şi personalul din administraţie. În calculatoare nu figurează nici un Schmidt, dar asta nu înseamnă că nu poate avea o piatră mormântală, undeva, sub numele unui membru al familiei. Caut în lung şi în lat, gândind că poate voi avea noroc, iar doi câinii maidanezi se ţin după mine, curioşi să vadă ce caut şi, dacă voi găsi, dacă împart cu ei. Câtă vreme nu mă latră şi nu mă muşcă, nu-i bai. În drum, printre troiene şi morminte înghesuite unul în celălalt, după tipica modă moldovenească, îmi aduc aminte de cartea lui Romstorfer, Cetatea Sucevii / descrisă pe temeiul propriilor cercetări / făcute între anii 1895 şi 1904, publicată şi la Bucureşti, dar în 1913, în care ştiu să am dat, în câteva rânduri, de Wilhelm Schmidt şi îmi propun ca, odată ajuns acasă, să extrag citatele care îl privesc şi să le amestec printre pozele cu iarnă, pe care le-am făcut astăzi. Ştiu sigur că, dacă mai există mormântul primului istoric al Sucevei, îl voi găsi, deşi mult mai important este să-i aflu viaţa, opera şi să contribui la publicarea ei măcar după 100 de ani la mustrarea lui Iorga, care, în 1919, la Suceava, ne arăta obrazul, acuzându-ne că nici să traducem din ce ştiu alţii nu suntem în stare, ca să aflăm, totuşi, ceea ce în mod tradiţional nu ştim.

Jurnalism No Comments Dec 17

1901: Măcelărirea românilor în Basarabia!

Apelurile deznădăjduite ale tinerimii culte şi lumii savante din Rusia, adresate Europei, pentru a ridica glasul contra ororilor cărora le-au căzut victime cei mai generoşi dintre martirii pentru libertatea constituţională în Rusia, n-au găsit în România decât o prudentă, prea prudentă şi rezervată aprobare.

România, ţară liberală, dar mică şi dornica de bune relaţiuni cu toate statele, a ascultat mai presus de toate raţiunea politică şi s-a mărginit a arăta, fără manifestaţiuni publice, simpatia sa pentru victimele ideilor liberale din Rusia,

Azi însă nu mai putem păstra aceeaşi rezervă. Azi, rezerva ar fi crimă!

Kurt Hielscher: Roumanie Leuşeni, în Basarabia

Sute de ţărani români din Basarabia – sânge din sângele nostru, trup din trupul sfâşiat al României – au fost groaznic schingiuiţi, mutilaţi, după ce au ajuns muritori de foame. Umanitatea, orice simţ de dreptate, mila chiar pentru nişte muritori de foame, totul a fost călcat în picioare, în satele Trifoneşti, Frumishki (Frumuşica) şi Sevirevo din Basarabia.

Caii cazacilor s-au întors stropiţi de sângele ţăranilor români. 14 din aceştia au fost despărţiţi de femei şi copii, aruncaţi în temniţe şi, ca mâine, vor porni: Pohod na Sibir!

Ţăranii români, exploataţi câineşte, rămaşi fără petec de pământ în frumoasa lor Basarabie, au cerut un singur drept: acela de a emigra; au cerut paşapoarte spre a lua calea pribegiei, doar vor găsi un codru de pâine, să aline foamea lor, a nevestelor şi copiilor!

În locul paşapoartelor, au venit cazacii şi s-au aruncat asupra a 600 de ţărani români dezarmaţi, măcelărindu-i, fugărindu-i şi aducându-i la aşa disperare că mulţi şi-au găsit odihnii morţii în pâraiele din jurul salelor.

Care suflet de român nu va simţi trebuinţa de a face drum liber indignării împotriva unor asemenea orori?

Dacă am ridicat glasul în contra nesocotirii drepturilor naţionale şi culturale ale românilor din alte ţări subjugate,_fcu cât mai mult se cade să ridicăm azi glasul în contra cumplitelor suferinţe ale românilor din Basarabia şi să denunţăm Europei civilizate ororile ale cărora victime sunt fraţii noştri de acolo?

Voim să avem nădejde că întreaga presă românească, tinerimea, instituţiunile naţionale pentru apărarea românilor subjugaţi, precum şi întreaga noastră opinie publică se vor trezi la strigătul de durere al ţăranilor români din Basarabia şi vor face să se audă în Europa protestul României libere contra ororilor ce se desfăşoară dincolo de Prut / Adevărul (Adevărul, XVI, No. 4253, Sâmbătă 2 iunie 1901).

BASARABIA No Comments Dec 16

Eminescu, între 73 de „studinţi” cernăuţeni

Este măcar ciudat să afli numele lui Eminescu, amestecat printre numele celor 73 de gimnazişti ai clasei a II-a A a Gimnaziului Superior cezaro-crăiesc din Cenăuţi, nume publicate în anuarul „Programm des k. k. Ober-Gymnasiums in Czernowitz in dem Herzogtum Bukowina für das Schuljahr”, tipărit în tipografia lui Johann Eckhardt. Iar acolo, în clasamentul acela anual, al rezultatelor la învăţătură, numele celui care avea să devină spiritul tutelar al neamului românesc este trecut pe poziţia 62, deci în anonimatul parţial al unei clipite din care alţii îşi înşfăcau vremelnicia triumfală. În celelalte anuare (în 1861, nu s-au publicat numele „studinţilor”), nu mai apare numele copilului Eminovici, care devenise „privatist”. Curios să văd dacă măcar vreun nume, din celelalte alte 72, au rezistat exigenţelor timpului, am copiat numele tuturor colegilor de clasă ai lui Eminowicz Michael, constatând că nimeni nu avea să-l însoţească şi în veşnicie. Nici măcar cu „amintiri despre Eminescu”, pentru că, la statutul lor social, colegul „din Moldova” nu conta prea mult. În clasa paralelă, a II-a B, învăţa Ştefan Ştefureac, prieten real şi nedezminţit al lui Eminescu şi viitorul profesor la gimnaziul sucevean, care i-a introdus poezia în manualele şcolare, cu toată opoziţia lui Ioniţă Bumbac. În alte clase, învăţau alţi prieteni, printre care Pamfil Dan, care l-a ajutat la Putna, în 1871, în organizarea comemorării lui Ştefan cel Mare, şi Alexandru Chibici, cel care avea să-şi adauge, ca avocat bucureştean, un „Revneanu” – pentru a se individualiza printre ceilalţi, şi care s-a îngrijit de sănătatea lui Eminescu aşa cum nu a mai făcut-o nimeni, cu devotament şi cu neascunsă evlavie.

01). Czerwenka Franz

02). Eiffler Hugo

03). Andronik Titus

04). Gribovski Emil (avea să ajungă preot şi protopop controversat de Câmpulung)

05). Giusel Nikolaus

06). Ehrlich Bernhard

07). Lichtendorf Wolf

08). Abrahamowicz Eugen

09). Gnoinski Alexander

10). Aspis Julius

11). Karatnicki Nestor

12). Daszkiewicz Elcuther

13). Goldenberg Hermann

14). Hans Anton

15). Baltinester Albert

16). Becker Berl

17). Lichtendorf Leon

18). Luttinger Osias

19). Kovats Eugen

20). Dietrich Anton

21). Bihary Georg

22). von Issar Kassian (provine dintr-o veche familie boierească din Bucovina)

23). von Issar Gregor (la fel, doar gloria străbunilor)

24). Halicki Michael

25). Barber Adolf

26). Klemensiewicz Josef

27). Gingold Hermann

28). Fliegler Hirsch

29). Hynek Arthut

30). Kostasz Gregor (şi familia Costaş fusese una boierească)

31). Kozub Emil

32). Czomkiewicz Wladislaw

33). Ritter (cavaler) von Illukiewicz Ladislaw

34). Braha Johan

35). Hlipka Theodor

36). Krystofowicz Oskar

37). Lachawec Apollinar

38). von Kurmański Alfred

39). Ritter (cavaler) von Goian Peter (altă familie boierească bucovineană)

40). Arejciuk Gregor

41). Andriyciuk Michael

42). Bendas Elias

43). Barbir Methodius

44). Flasch Emil

45). Kobliuk Theodor

46). Litwinowicz Johann

47). Kropaczek Wilhelm

48). Kostresz Theodor

49). Herasimowicz Hilarius

50). Gribowski Wissarion (viitor preot şi demnitar bisericesc)

51). Andriewicz Basil

52). Dzierzek Josef

53). Herzog Josef

54). Athanasiewicz Victor

55). Brecher Hirsch

56). Berba Nichael

57). Flasch Adolf

58). Jakubowicz Constantin

59). Cholonej Salomon

60). Gregorowicz Nikolaus

61). Lipecki Nikolaus

62). Eminowicz Michael

63). von Czerkawski Johann

64). Amster Isidor

65). Korytynski Konrad

66). Karadze Ignaz

67). Gawacki Marcell

68). Freundorfner Josef

69). Hruszkiewicz Theophil

70). Litwinowicz Gregor

71). Kryźanowski Wladimir

72). Bilvia Boreslav

73). Hnidej Cornel (numele lui Cornel Hnidei mi-i cunoscut, dar nu mai ştiu de unde).

Aşa vă place Istoria? No Comments Dec 16

leru-i, Doamne, leru-i ler

leru-i ler, căci legea-i lege

din adânc spre totdeauna

cât îşi mai cunoaşte neamul

calea sfântă de urmat,

iar ninsorile acopăr

răutatea şi minciuna

şi de-aceea încă ninge

leru-i, Doamne, peste sat,

iar în zări, unde sunt târguri

şi trufii de domni domneşti,

numai candela mutată

în brăduţi încă mai cântă

când ninsoarea copleşeşte

fără veste cu poveşti

şi când sufletul există

leru-i, Doamne, noaptea-i sfântă,

prin troiene, leru-i ler

parcă am păşi pe ape

ca să ne urmăm Păstorul

spre luminile din cer,

vin copiii şi nepoţii

să-i înfăşur cald sub pleoape

şi să-mi aflu rădăcina,

leru-i, Doamne, leru-i ler

Poezie de ion dragusanul No Comments Dec 15

Aruncaţi cu piatra în Grigore Leşe!

Grigore Leşe, ultimul sacerdot al Colindului

Grigore Leşe a semnat un angajament cu securitatea şi este pus la stâlpul infamiei, şi se aruncă în el cu pietre, şi se bucură tot neamul românesc, în vreme ce securistul care l-a obligat, într-un fel sau altul, să semneze rămâne înger imaculat. Toţi uităm cât şi ce a făcut Grigore Leşe pentru spiritualitatea neamului nostru, pentru că prăbuşirea lui înseamnă un triumf pentru ratările noastre de fiecare zi, de fiecare clipă. Creştem în ochii proprii, dacă-l înjurăm pe Leşe, dacă ne pustiim propria cultură de încă un nume. Jalnic neam mai suntem, dacă ne bucurăm de tragismul de care are parte, astăzi, Grigore Leşe!

Dacă va veni un om care a suferit şi va proba în justiţie că din pricina lui Grigore Leşe a fost crucificat, am fi îndreptăţiţi să ne doară omul Leşe, dar fără să asasinăm artistul. Am fost, decenii în şir, printre puţinii români care s-au străduit să vindece rănile foştilor noştri deţinuţi politici, asumându-mi o vinovăţie pe care nu am avut-o. Pentru că abia mă năşteam, atunci când ei, românii vizionari, excesiv de responsabili, se sacrificau pentru un vis, şi nicidecum o realitate. Soarta, de mult prea multe veacuri, nu ne-o facem noi, ci doar o acceptăm cu resemnare. Torţionarul rămâne pururi un neprihănit, un patriot, funcţie de dibăcia cu care ştie să-şi ucidă victima şi a doua, şi a treia şi a câta oară mai este nevoie – vorba lui Marin Sorescu, doar ca să-i fie lui bine.

Nu ştiu cum să-mi spun revolta, dar eu nu o să mă pot solidariza cu securiştii, aruncând cu piatra în ţintele pe care ei mi le scot în cale. Şi e plin de progenituri de securişti în Consiliul acela naţional pentru asasinat cu dosare. Grigore Leşe a fost slab în tinereţe. Dar cei care spumegă împotriva lui, acum, ar fi fost mai vrednici, în aceleaşi condiţii? S-ar fi încolonat în pelerinajul fără de speranţă al martirilor? Da, dacă s-ar fi numit Vasile Pînzaru, poetul care, atunci când i s-a propus să fie făcut cetăţean de onoare al Sucevei, a răspuns: „Ar fi o onoare pentru mine, dar nu pot accepta să am parte de aceeaşi cinstire ca şi foştii mei torţionari”. Iar când alţi rataţi îl acuzau pe Nicolae Labiş de bolşevism, acelaşi poet Vasile Pînzaru scria: „Dacă ar fi trăit, Nicolae Labiş ar fi împărţit celula cu mine, măcar după a doua arestare, din 1975″.

Nu ştiu cum să-mi spun revolta faţă de atitudinea golănească a unora care, însumaţi şi păşind dupăcit pe acelaşi drum, nu lasă împreună urme nici măcar cât unghia de la degetul mic al piciorului lui Grigore Leşe.

Cronici sentimentale No Comments Dec 14