„Dor” de Moara lui Irimie, la Vornicenii Mari

Am ascultat, astăzi, un concert pe cinste, la Vornicenii Mari, cu ocazia lansării monografiei, scrisă de Alexandru I. Cozaciuc-Hogea, susţinut de câţiva dintre componenţii Ansamblul folcloric „Dor” al şcolarilor din Moara, sub bagheta inconfundabilului profesor Constantin Irimie, o care există cu adevărat doar în preajma cântecului strămoşesc şi în mijlocul ucenicilor săi. Plin de vitalitate, de umor sănătos şi de originală carismă, Constantin Irimie a adus în faţa vornicenilor autenticul unei spiritualităţi străvechi. Autenticul cântecului instrumental, vocal-instrumental şi al dansului (fluieraşul şi gordunistul, împreună cu două violoniste, dintre care una sora contrabasistului ne-au încântat cu măreţia pură a coregrafiei lor). Nu purtau costume populare, ci sufletul neamului nostru, respiraţia vibrândă a vemurilor, şi tocmai de aceea mi-au plăcut teribil tinerii aceştia, încă doar copii, dar care sunt pe măsura maestrului lor. Un spectacol adevărat (Mihai Chira l-a filmat şi îl va pune pe net, iar eu îl voi redistribui), onest şi, vorba unui localnic extaziat, „cum nu auzim pe la nunţi”, ci dincolo de vremuri, acolo unde strămoşii ne mai aşteaptă la sfat. Mă grăbesc, să transcriu paginile despre istoria Sucevei, pe care domnul Dr. ing. Ion Barbu le traduce după lucrarea din 1876 a lui Wilhelm Schidt, aşa că o să închei cu fotografiile şi cu mărturisita mea admiraţie faţă de „Dor” de Moara lui Constantin Irimie.

Prima carte, într-un sat cu 620 ani de istorie

Vornicenii Mari, sat al comunei Moara, repopulat în 1783 cu români şi maghiari şi, tocmai de aceea, numit Joseffalva, în partea maghiară de sat, şi Tolva – în partea românească, se numea, în 1392, Tulova, iar vornicia de Tulova era superioară celei de Suceava, din care fusese promovat Oană, tatăl unei fete şi al unui băiat, ale căror moşii nu întâmplător s-au numit, deşi departe una de alta, Frumoasa şi Frumosul. Exista, cu siguranţă, o cetate pe dealurile din preajmă, ba chiar şi o mănăstire, dar, intrând în stăpânirea mănăstirii Slatina, satul s-a pustiit încetul cu încetul, devenind, până în 1742, o selişte, cu vagi urme de ruine. Cu un spirit al locului, desigur, dar pustiu şi parcă prevestitor de viitor, astăzi vatra lui Oană vornic de Tulova fiind o aşezare mică şi risipită, vegheată cu tristeţe de biserica maghiarilor de odinioară, durată în 1905 şi închinată Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril.

Din vremea urmaşilor celor 60 de familii de secui, venite din Scaunul Csik, în 1785, datează şi şcoala, construită în 1890 (deschisă în 1892 – dacă nu mă înşel), când Ioseffalva avea 992  locuitori, aflaţi sub îndrumarea edilitară a ungurului Petru Ferencz, primii învăţători fiind Andrei Varda şi Pastei Ursachi. Astăzi, şcoala slujită, vreme de o viaţă, de legendarii dascăli Velehorschi – domnul Ştefan Velehorschi încă mai trăieşte şi este de o vitalitate care-l transormă în suflet al satului, este închisă, cei câţiva copii frecventând şcoala din Moara. Dar o întâmplare avea să redeschidă uşile ei deja înnegurate, pentru o zi, şi să o umple de viaţă şi de freamăt.

Întâmplarea a căpătat concreteţea unei cărţi, „Vornicenii Mari. La rădăcini”, monografie scrisă de domnul Alexandru I. Cozaciuc-Hogea şi publicată de Centrul Cultural „Bucovina”, în cadrul unui eficient proiect, demarat de Viorel Varvaroi, al priorităţii lucrărilor monografice. Iar cartea asta, anunţată, iniţial, pentru o lansare la casa parohială, a redeschis uşile şcolii de odinioară, cu funcţionalitate curentă de secţie de votare, oamenii satului sosind direct de la slujba de duminică, de la biserică.

Nu cred că vreun vornicean a mai prins, în viaţa lui, vreo lansare de carte, aşa că, bătrâni sau tineri, toţi au fost curioşi să ischitească şi să afle cam cum vine chestia asta. Cum îl însoţisem pe autorul cărţii şi pe soţia dumisale, doamna Viorica Cozaciuc, am fost „gazdă” încă de la primul venit, directorul adjunct al DGAA Suceava, domnul Bogdan Pricop, prieten şi fost coleg de facultate cu Alexandru Cozaciuc, dar şi om dinamic, dornic de a şti cât mai multe şi de a participa la dezbaterea unor teme favorite.

Câtă vreme eu m-am tot dedat păcatului fumezării, au venit consilierii locali din Moara, a venit primarul Eduard Dziminschi, viceprimarul Simion Oniu, profesorii Veronica Stanciuc şi Constantin Gaube – directorul şcolii din Moara, şi preotul din Suceava, până de curând din Vornicenii Mari, Cristian Dumitru Popovici, uns preot de neuitatul Gherasim Putneanul şi fost student al Seniorului Scrisului Bucovinean Constantin Hrehor. În sat, totul începe cu o scurtă slujbă religioasă, iar părintele Popovici a ţinut să binecuvânteze cartea, printr-o slujbă de mulţumire Bunului Dumnezeu, care a îngăduit-o.

E frumoasă şi curată comunitatea din Vornicenii Mari, iar cuminţenia cu care oamenii se aşezau, ca în stranele bisericii, pe băncile de lângă pereţii fostei săli de clasă, în care intraseră, odinioară, ca şcolari, mi-a împlut sufletul de duioşie. Erau de faţă şi reprezentanţi ai mediei sucevene („Bucovina TV”, agenţiile de ştiri ale lui Mihai Chira şi „Monitorul de Suceava”), dar prezenţele acestea erau firesc şi omeneşte acceptate, fără sfiiciuni de prisos, ci doar cu splendida cuminţenie a satului, pe care nu am mai regăsit-o decât în copilăria mea, de pe alte meleaguri.

Despre monografia Vornicenilor Mari au vorbit primarul Eduard Dziminschi, profesoara Veronica Stanciuc (naşa autorului, printre altele), profesorul Constantin Gaube, preotul Cristian Dumitru Popovici, autorul şi, dacă nu mă înşel, şi eu, din postura de reprezentant al Centrului Cultural „Bucovina” şi, ocazional, al „Monitorului de Suceava”. Apoi avea să urmeze „sarea şi piperul”: un spectacol senzaţional al câtorva componenţi ai grupului folcloric „Dor”, din Moara, sub bagheta profesorului Constantin Irimie, dar, despre acest extraordinar concert, care mai-mai că-mi egalează „Zicălaşii”, voi scrie separat. Deocamdată, vă las în compania fotografiilor: