Barbu Lăutaru, o legendă a diafanizării vieţii (I)

Nu există domeniu al spiritualităţii româneşti, în care, datorită absenţei memoriei, să nu fi apelat noi la legendare, conştienţi fiind că „legenda diafanizează viaţa”[1] până într-atât, încât sfârşeşte, în cele din urmă, până la a şterge orice urmă de istorie reală, de care, fie vorba între noi, am putea fi şi mai mândri şi ne-ar putea „diafaniza” aproape dumnezeieşte propriile noastre neputinţe. Pentru că, în fond, asta fac legendele: ne ajută să trecem cu ochii peste muşuroiul neîmplinirilor proprii, sub fascinaţia orizontului larg al închipuirii. Un exemplu, în acest sens, îl reprezintă legenda „Barbu Lăutaru”, lăutar vrednic, dar despre care nu prea ştim multe lucruri, în condiţiile în care măcar celebra „întâlnire cu Franz Liszt”, din ianuarie 1847, nu poate fi probată – ca să nu mai vorbesc despre faptul că, în cazul în care legenda ar conţine şi un bob de adevăr, tot nu am şti despre care Barbu este vorba: Stan, Gheorghe sau Vasile?

Dimitrie R. Rosetti, de pildă, susţine că Gheorghe Barbu, „vestit lăutar, născut la 1800, în Iaşi, încetat din viaţă la 1893, în Iaşi … pe la 1847, ar fi uimit chiar pe vestitul compozitor Liszt, aflat la Iaşi, şi în prezenţa căruia executase, după auz, mai multe bucăţi muzicale”[2]. Petrecerea s-ar fi dat în casa vistiernicului Alecu Balş, deci cu ocazia primului concert al lui Liszt la Iaşi, cel din miercurea lui 5 ianuarie 1847. Dar cronica spectacolului, scrisă de Gheorghe Asachi, nu menţionează o astfel de întâlnire[3].

Profesorul ieşean Titus Cerne, care a colaborat cu „partea muzicală” la alcătuirea impresionanta Enciclopedie română a sibianului Corneliu Diaconovcz, născut la Borşa, susţine că „Stan, născut pe la jumătatea secolului trecut (al XVIII-lea – n. n.) … mort 18 august 1858, în Iași, în vârstă de peste o sută ani” ar fi personajul canţonetei lui Alecsandri, dar că fiul acestuia, „George, cel mai mare, născut pe la 1790, în Iași, mort în 1893 … pe la 1847, având a cânta la o petrecere dată la consulatul austriac, în prezența lui Liszt, după ce acesta improvizase cava pe pian, George Barbu reproduse ceea ce a auzit; rezultatal a fost așa de uimitor pentru Liszt, că s-a sculat, a sărutat pe lăutar și i-a oferit un pahar frumos, garnisit de toți comesenii”[4]. Numai că al doilea spectacol, Matinée Musicale[5], şi cel de-al treilea, din 11 ianuarie 1847, s-au desfăşurat la Teatrul Nou[6], şi nu Consulatul Austriei, evenimentul moldovenesc fiind întâlnirea dintre Liszt şi Alexandru Flechtenmacher, care tocmai compusese Uvertura Moldovei, pe care o cânta într-o primă audiţie, bisată – desigur, iar „spre încheiere, domnul Liszt a făcut improvizaţii briliante, pe tema horei şi a Uverturii Moldovene, şi prin asta a dat o mărturisire solemnă a recunoştinţei sale pentru primirea cea însemnată, care i s-a făcut, atât în public, cum şi în particular de societatea publicului nostru”[7]. Nimic nu se povesteşte despre o întâlnire a lui Liszt cu Barbu Lăutaru, care, dacă era George Barbu – şi probabil că despre el putea fi vorba, avea, pe atunci, 57 de ani.

Grigore Posluşnicu este şi mai evaziv, probabil surprins şi el de absenţa mărturisirilor lui Vasile Alecsandri (dacă prietenul lui Alecsandri, Franz Liszt, s-ar fi întâlnit cu Barbu Lăutaru, nu ar fi scris, în amănunţime despre acest eveniment autorul povestirii „Vasile Porojan” şi al canţonetei „Barbu Lăutaru”?), dar pune legenda pe seama lui Vasile Barbu: „numele de Barbu, Vasile Barbu, concentrează în jurul unei singure persoane toată acea strălucită aureolă, care personifică în ea un trecut mare, o faimă de genială muzicalitate românească”[8].

Franz Liszt, deşi scrie şi publică, mai întâi la Paris[9], în 1859, o admirabilă lucrare monografică despre ţiganii din întreaga Europă[10], nu menţionează nici un nume de lăutar român, deşi precizează că, „în Bucureşti şi în Iaşi, mi-au fost aduse câteva bande ale acestor virtuozi rătăcitori, în stilul celor din Ungaria. Am avut în faţa ochilor frumoase mostre ale marelui filon muzical. Au melodii foarte fericite, din care am făcut o colecție interesantă, în timpul seriilor lungi, petrecute în compania lor. Acestea diferă, destul de sensibil, de caracterul și de nuanțele melodiilor țiganilor din Ungaria, ca principiu spiritual, și stimulează şi comprimă o arie muzicală largă, în Moldova şi în Țara Românească, prin acompaniamentul unui bas, într-o pedală continuă, limitată invariabil la tonicul care ține armonie, în slujbă constantă; ea este dureros ataşată pământului”[11].

Liszt vorbeşte despre ţiganii din Kiev, pp. 219-222, inclusiv despre cei din Szatra, şi despre obiceiurile de Rusalki, despre cei din Podolia şi din Mica Rusie, pp. 223-226, pp. 227, 228, are două capitole distincte despre arta lăutărească înnăscută, Les musiciens Bohémiens (pp. 365-388) şi La musique des Bohémiens (pp. 389-410), dar nu menţionează nici un nume de lăutar, deşi vorbeşte la superlativ, în baza unor analize atotcuprinzătoare, despre lăutăria ţigănească europeană, înrudită oarecum, mai ales prin tehnici instrumentale, dar bine şi distinct „împământenită” naţional, în toate ţările Europei. Menţionează, de asemenea că, la intrarea lui Mihai Viteazul în Karlstadt (Karlsburg, adică Alba Iulia), în 1599, cu o suită şi o pompă asiatică, în fruntea alaiului aflându-se 10 lăutari ţigani, care cântau un marş triumfal (p. 442), „Haiducii”, care avea să se cânte, la asediul Oradei Mari, şi în 1680.

Fără îndoială, Franz Liszt a avut cuvinte de laudă pentru fiecare lăutar care i-a cântat şi l-a încântat, dar dacă Barbu din Iaşi i-ar fi făcut o impresie şi mai profundă decât Dumitrache din Bucureşti sau Picu din Cernăuţi, de la care a cules multe piese, după cum singur o mărturisea, l-ar fi menţionat, în 1859, când apărea prima ediţie a studiului său despre lumea mirifică a ţiganilor Europei şi când dedica lăutarilor maghiari Bihary, Sarcoczy etc. câte un capitol.

Nici măcar Paul Bataillard, care a hotărât să scrie studiul Les derniers travaux relatifs auc Bohémiens dans l’Europe Orientale, după ce a citit studiul despre ţiganii din Moldo-Vlahia, Moeurs des Bohémiens de la Moldavie et de la Valahie, Paris 1878, publicat de Revue critique din 28 mai 1870 (Bataillard, pp. 1, 68) şi care citează temeinic şi din studiul lui Liszt, nu menţionează întâmplarea ieşeană cu care noi ne mândrim. Iar Hasdeu, care-i recomanda prietenului său Bataillard, în 1868, cartea Stematograohia tsigana madiarschi (în sârbă), publicată la Pesta, în 1834 (p. 24), nu avea cunoştinţă despre legendele lăutarilor români care l-au impresionat pe Liszt. Iar Albina românească a lui Asachi, care publica, în 1847, diverse anecdote cu Liszt şi muzicienii ţigani, nu aminteşte de vreo întâlnire Barbu Lăutaru – Franz Liszt, deşi, în ultimul număr din ianuarie, prelua din presa germană o anecdotă, conform căreia Liszt în dăruise unui lăutar din Praga 2.000 de florini, iar acesta, fericit că deja are dotă pentru fiica sa, o excelentă pianistă, l-ar fi întrebat dacă nu vrea s-o ia de nevastă, „acum când are şi dotă”.

Despre o posibilă întâlnire a lui Liszt cu Barbu Lăutaru, „la curtea unui boier moldovean”, petrecută în 1856 se vorbeşte, dar fără trimiteri la dovezi în Études tsiganes[12], iar sursa trebuie verificată, chiar dacă anul acesta este cel al morţii lui Barbu Lăutaru, pe care Études îl menţionează ar fi încadrat, ca durată a vieţii, între anii 1775-1858. Sunt sigur că, undeva, la răscrucea legendelor, există şi un adevăr cu mult mai important decât legendele. Dar, până voi ajunge acolo, vă las în compania cronicilor concertelor lui Liszt la Iaşi, în ianuarie 1847:

„Liszt la Iaşi

Un meteor din cele mai strălucitoare, ce se înfăţişează pe orizontul artistic, ţinteşte în ist moment toată a noastră luare aminte şi admirare. Domnul Liszt a dat, în 5 a curgătoarei (luna ianuarie 1847 – n. n.), un concert în salonul Domnului Vistiernic Alecu Balş. Ni se pare de prisos de a număra piesele care au sunat, lucrul de căpetenie ar fi a încunoştinţa cum a sunat, de ar fi cu putinţă a descrie aceasta prin cuvinte. Producerile penelului şi al instrumentelor trebuie a le primi chiar prin organul pentru care ele sunt urzite, şi prin a căruia mijlocire ele pot înrâuri asupra sufletului, căci descrierile cele mai nimerite sunt pururi neîndeplinite în astă privinţă. Încât se cuvine a auzi o piesă de muzică pentru a vedea cu ochii o zugrăvire, spre a avea despre ele o cunoştinţă deplină şi clară. Hiperbolele poetice, atât de deseori întrebuinţate în descrieri, învechite prin a lor deasă aplicaţie, nu sunt alta decât o mărturisire de neajunsul cuvintelor spre a rosti impresiile sufleteşti.

Drept aceea, ne mărginim astăzi numai a adăogi către opinia Europei, micul tribut al admirării noastre pentru talentele cele mari ale Domnului Liszt.

Manevrele claviaturii sale sunt non plus ultra al acestui instrument. În săltările cele mai sumeţe, în păşirile şi trecerile cele mai grele, şi sunetele cele mai delicate, mâna stângă rivalizează cu cea dreaptă, se confundă cu ea şi, fără o învederată opinteală, ambele nasc sunete care răpesc pe ascultători spre durere, bucurie şi duioşie, după pornirea sentimentelor acestui mare maestru.

Primirea ce nobleţea noastră făcu Domnului Liszt era entuziastă şi de acel fel încât a învederat că aice, ca şi în alte capitale ale Europei, meritul adevărat află preţuire dreaptă.

Miercurea viitoare are a se mai da o Matinée Musicale” (Albina Românească, Anul XIX, No. 3, joi 9 ianuarie 1847, pp. 9, 10 – adică 1 şi 2 a numărului de gazetă).

„Liszt. Concertul al doilea.

Uvertura lui Wilhelm Tell. Pianul a dat un freamăt ca Pitoneassa la apropierea zeului şi, deodată, sala s-a prefăcut în o vale adâncă a Sfiţeriei (Elveţiei – n. n.), unde graţiosul şi înfricoşatul se îmbină la fiecare pas. Câmpul e plin de flori şi munţii cei încomaţi se miră în luciul lacurilor. Ceru-i senin, dar oarecare nouri petrec peste bolta cea azurie şi umbrele lor pe încetul se preumblă peste câmpii, peste ape, peste genuni şi munţii de gheaţă. Chiar ca umbrele sufletelor fericite, pogorâte spre a fi de faţă la triumful Libertăţii. Vezi desfătare câmpenească, hora fierbe peste iarbă. Tell este aice, de faţă, ca şi furtuna peste orizont. Iacă freamătul tunetului depărtat mugeşte în miezul cântecului armonios şi voios al muntenilor. Norii se deschid, ploaia se coboară şi dănţuitorii fug spăimântaţi. Soarele revine şi cu mărire surâde prin roua ploii. Melodia armonioasă a fluierului, a buciumului şi a cimpoaielor invită iar la danţ, murmurând suspine de amor, de nădejde şi de amor, printre mugetele îndelungate ale râurilor şi ale tunetelor, ce răsună din fundul râpelor. Furtuna sporeşte şi apropie noaptea. Iacă, deodată, scapără focurile de libertate, care lucesc ca nişte comete peste culmile cele mai înalte, şi sub acele lumini tremurătoare, umbrele gigantice ale munţilor se mişcă în fundul văilor.

Către mugetul înfricoşat al elementelor se adaogă vuietul mai înspăimântător al unui popor ce sfarmă fiarele şerbiei. Săgeata lui Tell şuieră ca fulgerul şi tiranul cade nimicit în miezul strigărilor de ecou prelungite.

De asemene, Liszt, poetul cel mare, a ştiut a înfăţişa pe un pian toată compunerea măreaţă a lui Rossini, a îndeplini o întreagă orchestră şi a reproduce chiar caracterul particular al fiecărui instrument. Din asta se vădeşte că Liszt nu s-a mulţumit de a se îndeplini pe pianul, ci că a împins studiile sale şi asupra tuturor altor instrumente.

Invitarea la Vals. Să ne înturnăm în salon. Orchestra preludează uşurel valsul. Un june cu sfiire se apropie către dama ce-o iubeşte. El tremură de frică şi de fericire. Abia cutează să murmure câteva cuvinte; amanta (în sensul de „iubita”, în semantica vremii – n. n.) lui înroşită, cu ochii plecaţi, îi întinde mâna ei, se aude bătaia inimilor lor şi ale lor suspinuri armonioase ca cel al turturelelor în fundul unei păduri. Dar orchestra se însufleţeşte, vârtejul se formează, puterea ei cea magnetică îi atrage. Şi se cuprind cu braţele lor în freamătul unei fericiri dulci, ce leagănă pe încet, îşi aruncă câteva cuvinţele înfocate.

Tactul se îndeasă, ăi saltă mai iute; plăcerea lor este o fericire. Armonia se repede în triluri, în game sunătoare şi întrerupte de săltarea măsurată a valsului. Încă mai iute, el se preface în delir, în nebunie; până când uraganul armonios, asemenea obosit, se aliniază, pe încetul, şi fireasca îmbătară de fericire o depune pe zâmbet.

Liszt a completat această piesă. Spre încheiere, se apucă de o idee a lui Weber, însă toate adâncurile muzicii învăţate, şi în acea uşoară inspiraţie, cunoscătorii află într-însul nu numai un artist mare, ci încă un dibaci contrapunctist.

Cum să zicem, contrastele culorilor cu nimerire pregătite sau cu mândrie sunate în fantezia cea briliantă a Somnambulei?

N-avem altă părere de rău decât aceea că nu a sunat toată, dar în jumătatea din urmă el arată deplina putere ce are de a învinge greutăţile mecanismului, dând formele cele mai ţesute, game simple, în terţă sau în sixtă, şi pasul cel minunat al octavelor. Mai ales grea este a-şi închipui cu câtă lămurire a reprodus cele două teme ale acestei fantezii, acompaniindu-le pe triluri ce sunt o perfecţie deplină.

Amu oare se va înţelege dacă acest artist, care a înfăţişat un entuziasm, o furie ce ajunge până la delir, ar putea deodată trece către dulceaţa unui amor duios şi doritor, pe care atât de bine l-a rostit în Serenada în care ne făcu să răsuflăm aerul cel plăcut al unei frumoase nopţi de vară.

De la ist amor împătimitor şi dulce, prin puţine măsuri, dar cele mai sublime, el îndată a pregătit sufletul ascultătorului plin de mirare către Balada cea frumoasă a lui Goethe, pusă în muzică cu aşa de mare strălucire prin nemuritorul Schubert, într-atâta că nu se ştie cine este cel mai mare, poetul, compozitorul de muzică sau artistul ce o execută.

După toate aceste, se părea că artistul n-ar putea produce nimic mai vrednic de mirare; cu toate acestea, el ne-a arătat culmea sumeţiei sale în Galopul cromatic.

Cu un cuvânt, Liszt este de admirat atât în sunare, cum şi în dezvelirea unei puteri învingătoare şi pornirea unei furii de acel fel că se pare că instrumentul are să se sfarme în ţăndări; atunci artistul, mai puternic decât el însuşi, înfrânează şi îmblânzeşte a sa pornire încât, deodată şi fără zgâlţâituri, nici opinteală, trece la amănuntul de delicateţea cea mai aleasă şi a unei perfecţii dintre cele mai graţioase.

Prin asemenea mijloace, Liszt însuşeşte Pianului sunete şi efecte armonioase, care până amu s-au socotit neputincioase. El a înapoiat şi a păşit peste marginile putinţei. El are cu temei meseria ştiinţei sale ştiinţa meseriei sale, în a căreia a ajuns gradul cel mai înalt. Pe vârful fiecăruia din degetele sale este câte un suflet de foc şi de armonie, care se încunoştiinţează la fiecare freamăt a corzii sale, prin care turbură, în adâncul inimii noastre, sentimentele cele mai ascunse şi cele mai înalte. Sunarea lui este o iluminare repede, o surpriză, o îmbătare necontenită. Ea este cea mai frumoasă realizare a idealului, un deplin triumf al geniului asupra materiei. De aceea, nimeni se va mira că popoarele se mişcă la apropierea sa ca la apropierea unei mari întâmplări, pentru că ele au presimţit că ist reprezentant al Esteticii le aduce lumină şi plăcere.

Aşadar, să ne grăbim de a aplauda, să dăm cununi acestei fermecături omeneşti, căci triumful lor este foarte repede: Imperiul lor este briliant, dar trecător ca un vis. Hârtia, pânza, marmora, metalurile ţintesc celelalte capodopere ale artelor frumoase, rămânând de moştenire pentru admirarea popoarelor viitoare. Dar oare cum să se statornicească sunetele aceste uşoare şi briliante, fluturi ai armoniei? Care abia născute zboară la cer, ca şi cum pământul ar fi nevrednic de a le păstra. Ce ne rămâne despre dânsele? Un suvenir minunat, dar care amar se şterge!

„Aşa surâsul se curmă,

Aşa moare făr-a lăsa urmă

Cântul unei paseri din pădure”.

Mai adaog că artistul bine s-a ajutat de instrument, încât toate au conlucrat a face din cel concert minutele cele mai plăcute şi ferice ce se pot întâlni în viaţă” / A(saki). G(heorghe)” (Albina Românească, Anul XIX, No. 4, duminică 12 ianuarie 1847, pp. 13-16).

„Concertul al treilea şi de pe urmă al lui F. Liszt

Ştirea sosirii acestui artist în Iaşi a adunat, de pe la începuturi, un mare număr de doritori de a-l auzi. Efectul minunat ce l-au produs cele două concerte a întrunit, la 11 a curgătoarei (11 ianuarie 1847 – n. n.) în Teatrul Nou, pe toţi acei care au putut căpăta bilete de intrare, şi astă sală înfăţoşa o vedere interesantă în privirea felurimii societăţii, toată însă însufleţită de acelaşi sentiment de entuziasm.

La a sa venire, Liszt s-a primit cu o detunare de aplauze şi cu o ploaie de flori şi de cununi. După sunarea piesei întâi, se arătă, în fundul teatrului, bustul său, ce fu modelat în pripă de domul A. C., amator de sculptură, care bust se încunună deodată, în mijlocul aplauzelor şi a aclamaţiilor necontenite, pe când i se prezentă şi poeziile compuse pentru el, şi pe care mai jos le împărtăşim.

Uvertura cea nouă, compusă pe teme moldovene de domnul A. Flechtenmacher, a produs efectul cel mai frumos, publicul, întru cunoştinţa meritului ei, a cerut-o a se suna încă o dată, care cu atâta a fost mai de laudă, că astă manifestaţie se făcu în fiinţa marelui maestru, care, de asemene, a învrednicit de laude pe junele nostru compatriot.

Spre încheiere, domnul Liszt a făcut improvizaţii briliante, pe tema horei şi a Uverturii Moldovene, şi prin asta a dat o mărturisire solemnă a recunoştinţei sale pentru primirea cea însemnată, care i s-a făcut, atât în public, cum şi în particular de societatea publicului nostru.

Lui Liszt

La concertul dat în Iaşi, pe Teatrul Nou, în 11 ianuarie 1847

Sonet

Din cea zi de când Orfeus, mărit zeu de armonie,

Pe-alăuta-ncântătoare ţărmul tracic răsuna

Şi în extazul simţirii fiare, codri şi păraie

Prin virtutea melodiei îmblânzea şi fermeca,

Nu sunase până astăzi în a Istrului câmpie

Mai puternic vers de-acela ce produce lira ta,

De-unde nevăzutul Demon un râu varsă de mânie

Peste inimile noastre inimi ce-s răpite-n unda sa.

De ai trece-n altă lume ca să-mbii pe Euridice,

De-ai pluti, nou Argonaut, spre Kolchidul fabulos.

Pe furtună-ai înfrâna-o şi pe Tartar ai supune.

Dar menirea ta-i mai naltă, a ta soartă-i mai ferice,

Pronia prin a tale-organe imnul său armonios

Care îngeri-n cer cântă, pe pământ va să răsune.

G. Asaki

Domnul Liszt a purces, în 14, din capitala noastră, trecând în Rusia, spre Kiev (Albina Românească, Anul XIX, No. 5, joi 16 ianuarie 1847, pp. 17-19).

[1] Ladmiss-Andreescu, N., Semne şi mituri, Mediaş 1937, p. 190

[2] Rosetti, Dim. R., Dicţionarul Contimporanilor, Bucureşti 1897, p. 21

[3] Albina Românească, Anul XIX, No. 3, joi 9 ianuarie 1847, pp. 9, 10 – adică 1 şi 2 a numărului de gazetă.

[4] Diaconovich, Corneliu, Enciclopedia română, Tomul I, Sibiu, 1898, pp. 396, 397

[5] Albina Românească, Anul XIX, No. 4, duminică 12 ianuarie 1847, pp. 13-16

[6] Albina Românească, Anul XIX, No. 5, joi 16 ianuarie 1847, pp. 17-19

[7] Ibidem.

[8] Poslușnicu, Mihail Gr., Istoria musicei la români, București 1928, pp. 608-628.

[9] Bataillar, Paul, Les derniers travaux relatifs auc Bohémiens dans l’Europe Orientale, Paris 1872, p. 61

[10] Liszt, Franz, Des Bohémiens et leur musique en Hongrie, Paris 1859 şi Leipzig 1881.

[11] Liszt, Franz, Des Bohémiens et leur musique en Hongrie, Leipzig 1881, p. 227

[12] Études tsiganes, Paris, 1994, p. 112

LĂUTĂRIA ROMÂNEASCĂ No Comments Mar 9

Rosetti vs Cuza Vodă: „Darul ce ne-ai făcut”

Cuza Vodă şi sultanul Abdul Aziz – Le Monde illustré 23 iulie 1864

Moto: „Poporul român, adaogă proclamațiunea,

decretă a se scoate moșiile monastirești

închinate de supt orice mâncător.

Poporul român dă lui Dumnezeu

ce este al lui Dumnezeu

și ia de la Farisei

ceea ce nu este al fariseilor,

ca să dea săracului,

care e fratele Domnului”.

Ca închinător evlavios al memoriei lui Vodă Cuza, am rămas surprins şi contrariat, atunci când am nimerit într-un balcanism politic precum cel de astăzi, menit să întineze statura istorică a singurului nostru Domn care ne-a şi iubit. Am citit de câteva ori filipica din 1867, înainte de a decide să o culeg, în ortografia vremii noastre, şi să o răspândesc, punând-o, astfel, la dispoziţia celor care vor avea nevoie de ea.

Alegoria “Unirea Principatelor”

Epistole politice: Ex-Principelui Alexandru Cuza

La Wiena

La 13 decembrie 1863, punând din nou pe tapet chestiunea monastirilor închinate, ai trimis la Cameră pe domnul Steege, spre a ne vorbi de „patologie, de nervozitate, de fapte și pasiuni meschine”, și cerând 82 de milioane, să ne zică că „ne face un dar”, ne dăruiește moșiile națiunii române. Momentul era propice, atunci, de a profita de greșelile unora, de neștiința altora, de pasiunile generale și a le exploata în bine sau pentru scopuri rele, meschine. Ai profitat de tot, ai exploatat tot, însă în rău, și, după izbândă, te-ai crezut deja un om mare și, imitând pe Mohamed al domnului Eliade Rădulescu, când se preumblă între cadavrele victimelor sale, ai zis cu dânsul:

„Dacă-am amăgit lumea datoria mi-am făcut;

Slava mea este mare pentru că o am putut”.

Ți-ai ales însuți slava amăgirii; ai avut-o deplină, pe cât amăgirea a dăinuit, și nu te poți refuza de a bea acum din cupa adevărului și a te culca precum ți-ai așternut.

În chestiunea monastirilor închinate, ca și-n aceea a proprietății, n-ai făcut decât a lua programa revoluțiunii de la 1848, a o suci, a o schilodi și a o precupeți în paguba tuturor. În chestiunea monastirilor închinate, ca-n toate celelalte, darul ce ne-ai făcut a fost pagube materiale și morale, pe care le plătim acum în toate modurile, „căci este fatal, a zis în Cameră domnul Ion Brătianu, ca națiunile să plătească chiar mișeliile celorlalți, când comit greșeala de a le-ndura”.

Binevoiește, dar, principe, să trecem împreună în revistă și-această chestiune și te vei convinge însuți cât de amare sunt darurile tale.

Proclamațiunea Revoluțiunii de la 1848 zice, în articolul 12: „Emanciparea monastirilor închinate”. „Poporul român, adaogă proclamațiunea, decretă a se scoate moșiile monastirești închinate de supt orice mâncător. Poporul român dă lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu și ia de la Farisei ceea ce nu este al fariseilor, ca să dea săracului, care e fratele Domnului”.

Divanul Ad-Hoc, mai cu seamă cel din Moldova, a hotărât această chestiune tot în acest sens. Îndată ce ai fost numit Domn, câțiva deputați din Adunarea din București și-au adus aminte de drepturile națiunii, de decretul de la 1848 al poporului român și de voturile Divanurilor Ad-Hoc, și, profitând de cererea arendatorilor de a li se face o ușurare, cer ca guvernul să ia în băgare de seamă acea cerere și măsurile ce le va lua să fie generale pentru toate moșiile Statului. Ministrul Măriei-tale declara, atât în Adunare, cât și în „Monitor”, că averile monastirilor închinate „sunt așezăminte cu totul independente de guvern; că în administrarea averii lor guvernul n-are altă ingerință decât a constata cifra veniturilor și a opri de a se înstrăina parte din averea lor, sau a tăia pădurile”. Iacă întâiul dar ce ne-ai făcut în această mare chestiune națională, în a doua lună după suirea-ți pe tron.

Domnul Vasile Boierescu și alți deputați au protestat în Adunare contra cuvintelor Ministrului Măriei-tale. Ziarul din București „Naționalul”, supt direcțiunea domnului Vasile Boierescu, a scris, la 30 martie 1859: „Au doară egumenii greci, care se înavuțesc în țară și trimit banii în străinătate, formează Stat în Stat? Nu credem că dl Ministru ar voi să ia asupră-și răspunderea unui asemenea principiu”.

Subsemnatul am susținut îndată dreptul națiunii („Românul”, 31 martie 1859). În „Românul” de la 16 mai, am publicat un articol, supt titlul „Monastirile românești, închinate la Sfintele locuri”, în care am arătat drepturile absolute ale națiunii, întemeiate pe hrisoave domnești, pe actele de donațiuni și pe fapte, asupra acestor averi; am combătut apoi cuvintele și lucrarea Ministrului Măriei-tale și am cerut stabilirea dreptului. Domnul C. A. Aricescu a publicat, în „Românul” de la 28 mai, un articol, supt titlul „Chestiunea monastirilor închinate”. Domnia sa protesta contra cuvintelor Ministrului, reproducea în parte un articol al domnului Ubicini, prin care, cu istoria în mână, constată dreptul absolut al națiunii asupra acestor averi și încheia, zicând: „Așadar, țara, prin reprezentanții săi, are dreptul de a dezlega această chestiune ca toate celelalte; și nimeni nu se poate amesteca în drepturile noastre ca stat suveran și autonom”.

Ce ai făcut cu această lucrare, ce-ți spuneam atunci, în „Românul”, că „este chestiune de politică, de autonomie, de avere materială, de respect al proprietății, de întărire a guvernului și a Statului”? Ce ai făcut cu dânsa, la începutul domniei și când erai susținut de legi, de drepturile și voturile națiunii, de opiniunea publică în afară și de momentul favorabil ce ți-l oferea răzbelul franco-austriac? Nu numai că n-ai dezaprobat pe Ministru, dar încă, în contra tuturor drepturilor națiunii, amăgești, în 1860, pe miniștri, zicându-le că „puterile garante ți-au comunicat oficial Protocoalele Conferințelor de la Paris și ți-au cerut a te supune lor, și-i faci, astfel, a se conforma cererii ambasadorului Rusiei, conținută în Protocolul XIII, și a convoca pe călugării greci, în conferință, la București, spre a dezbate cu dânșii asupra acestei chestiuni pe deplin națională. Iacă al doilea dar ce ne-ai făcut în această mare chestiune națională.

Venind, atunci, la Ministerul Cultelor, găsesc convocările făcute și trimise călugărilor greci și-mi ceri cu insistență a expedia îndată și pe cele către comisarii români. La propunerea mea, îmi afirmi că Protocoalele ți s-au transmis oficial de către Puterile Garante și, pe a doua parte, neputând crede că puteai șugui cu atâta cutezare și într-o chestiune atât de gravă, ia pe de altă parte, convocările către călugării greci fiind deja de mult expediate, am trimis și pe cele ce priveau pe comisarii de aici, numind însă comisar pe onorabilul domn C. Constantin Bosianu.

După aceasta, voind a cunoaște cuprinderea notei prin care s-au fost comunicat Protocoalele guvernului României, o caut în Ministerul Cultelor, în acel al Afacerilor Străine și, negăsind-o, o cer prin telegramă Ministrului de la Iași, Cogălniceanu. Acesta îmi răspunde că a căutat-o și dânsul în deșert și n-a găsit decât o epistolă vizirială, prin care se recomandă Principelui protocolul în chestiunea monastirilor. Venind, din nou, să-ți cer Nota în chestiune, fuseși silit a-mi spune, în sfârșit, că nu este o asemenea notă și că ai lucrat după cererea și interesului Vizirului. Iacă al treilea dar ce ne-ai făcut.

Văzând cursa, și-aș putea zice trădarea, avui recurgere la o convorbire telegrafică cu Primul ministru din Iași și, totodată, și Ministru al Cultelor. Iată câteva pasaje din telegrafica convorbire cu domnul Cogălniceanu, pe care le reproduc fără a ține șirul dialogurilor, ci cuvintele fiecăruia în totul.

Cogălniceanu: „Lupta a început cu călugării; chiar când legile administrative sunt pozitive și se opun. Calea trasă de Protocol are să ne fie fatală, fiindcă unii din reprezentanții străini ne sunt contrarii. Trebuie, dar, să lucrăm cu multă energie și împreună înțelegere.

Opiniunile tale sunt foarte bune și socot că nu trebuie să ne mulțumim numai cu cele ce se zic de testamentele părinților noștri. Ei aveau alte trebuințe și noi altele. Eu m-am ocupat de chestiunea monastirilor închinate foarte mult și din experiență te pot încredința că sunt multe testamente în care nu se cuprinde nici o condițiune. Statul are pururea dreptul de a trage o parte din veniturile monastirilor. Biserica nu era despărțită în Biserica grecească și în Biserica română. Prin urmare, călugării, refuzând acum de a contribui la sarcinile Statului, voind a face o biserică deosebită de Biserica Națională și sute de ani neîndeplinind condițiunile ctitoricești, rezultă că acum trebuie să-i privim ca niște răi depozitari și să le luăm averea. Vin, acum, la partea practică: cum să se facă aceasta? Să se întrunească comisiunea. Grecii ori vor înfățișa, ori nu vor înfățișa testamentele. Aceasta nu face nimică. Ei au înfățișat destule documente în memorandul de care ți-am vorbit. Negocierile neizbutind, precum sunt sigur, comisarii noștri vor face un raport în concluziuni. Acest raport va trebui să se comunice comisiunii centrale, spre a face un proiect de lege atingător de această chestiune, care proiect se va supune apoi Adunărilor. Numai cu chipul acesta vom fi scutiți de răspundere înaintea națiunii. Iacă opiniile mele. Ele sunt și ale tuturor amicilor noștri politici de aici.

Revenind acum la actualitate, te rog spune-mi dacă călugării se împotrivesc la scăderea făcută arendașilor și la minunata măsură ce ai luat-o de a împărți calicii pe la monastiri.

Îndată ce se va închide Camera, voi veni la voi. Până atunci, bine ar fi ca tu să-mi trimiți aci un om de conființă, care să aibă ideile tale.

Pentru unirea școlilor (de care îmi vorbești), eu am primit de la Cameră carte blanche pentru tot ce privește instrucțiunea publică. Asemenea și pentru armată. Eu ți-oi trimite ție tot ce voi face la trebile interioare, culte și instrucțiune publică. Deci, te rog și pe tine, și pe Brătianu să-mi trimiteți toate dispozițiile atingătoare de acestea. În genere, să știi că aici voi aveţi jumătate din trupul, sufletul și voința voastră, și nu credeți că guvernul meu este precum îl descrie Tribuna”.

C. A. Rosetti. „Partea întâia a depeșei tale este întocmai cu ceea ce am voit a zice. A doua, însă, voi pune-o în dezbaterea alor noștri, căci cred că, în momentul când vom proceda la acțiune, trebuie să facem atât de iute și-atât de radicale, încât, când vor afla, străinii să găsească un fapt împlinit și foarte anevoie de descurcat. N-avem a ne teme de națiune, ci de cei care sunt contra națiunii. Voi vorbi însă cu ai noștri și la timp te voi înștiința.

Noi nu suntem datori a ne supune protocoalelor. Ele nu ne obligă decât dacă în corpul Convențiunii este ceva prescris. Predecesorii noștri au făcut mare rău supunându-se acestei cereri. În protocoale sunt multe lucruri rele, cum, spre exemplu, legea electorală, unde se zice că n-o putem modifica decât la a doua sesiune și cu aprobarea străinilor. Sunt și lucruri bune, pe care însă nu le putem pune în lucrare, nefiind cuprinse în Convențiune. Așadar, protocoalele nu sunt o lege pentru noi. Acum, că s-a făcut greșeala, trebuie să căutăm cum să ieșim dintr-însa. Cred că călugării n-or să voiască s-aducă actele donațiunilor; de nu le vor aduce, chestiunea nu se poate dezbate, fiindcă ei nu se supune; de le vor aduce, se va dovedi că le-au călcat în totul și necurmat.

Sunt încă de părere că la acele monastiri unde vom găsi actele originale să punem noi și îndată în lucrare a lor prescriere. Ce pot face călugării sau, mai drept, Rusia, căci dânsa îi susține? Nu putem să ne temem că vom fi expuși la invaziuni, fiindcă voim să facem să se respecte testamentele. Cu cât cineva s-arată fricos, cu atât dă dorință rivalului său a-l ataca. Să ne arătăm hotărâți a menține drepturile noastre, testamentele părinților, și să le menținem cu tărie, și vor fi silită a se supune, căci Europa nu este în stare a ridica noi încurcături în Orient pentru moșiile călugărilor, și mai cu seamă când dreptul este al nostru. Pentru aceasta însă să nu șovăim un minut, să nu ne sfiim de nici o amenințare, căci ei vor amenința foarte, pentru că nu pot face nimic mai mult. Să nu neglijăm, de a lucra și noi în afară, la Torino, la Paris, prin presa străină, spre a ne atrage sprijinul din afară.

Dacă admiți această linie de conduită, să ne gândim la punerea ei in lucrare, și orice idee va avea fiecare din noi, să ne-o comunicăm, orice lucrare să fie făcută deodată de către amândoi, în acesta ca în toate. Ar trebui încă să întrunim cât mai curând ministerele prin firul electric.

Călugării aici nu cutează a se împotrivi la nimic. Tot ce fac este, unde pot, a amâna și a ne opune inerția. Am dat doi, pân-acum, la criminale și sunt sigur că, în două luni, voi trimite pe cei mai mulți.

Te îmbrățișăm toți cu frăție și te asigurăm că vom merge cât de statornic și cât de departe vei voi. Fă unirea instrucțiunii și a armatei cât mai curând”.

După această convorbire, voind a înlătura cât mai era cu putință răul ce îl făcuși, m-am înțeles cu dl Bosianu și, prin întreaga aprobare a consiliului, am făcut comisarilor noștri o adresă, prin care erau invitați a dezbate mai întâi chestiunea prealabilă, adică: „Până la ce grad pot fi competenți de a examina această chestiune împreună cu niște persoane străine; dacă acea examinare poate fi conformă cu articolele 22, 23 din tratatul din Paris, din 1856, și cu articolul al 2-lea din Convențiune, care constată că nu poate fi nici o ingerință străină în afacerile noastre dinlăuntru; dacă, în fine, această chestiune nu este de pur drept interior și care trebuie, prin urmare, să se reguleze de către puterile legiuitoare ale țării”[1]. Acea adresă ți-am adus-o ca s-o subscrii; însă, întâmplându-se conflictul între noi, în privința regimului constituțional, ți-am lăsat-o pe masă. Domnia ta n-ai mai subscris-o, ai lăsat pe comisari în încurcătură, i-ai silit a se întruni în conferințe cu comisarii străini, și acesta este al patrulea dar ce ne-ai făcut în chestiunea acestor averi.

Alexandru Ioan Cuza, în „Vasárnapi Ujság”

La 4 august, comisiunea centrală, încunoștiințată de modul cu care compromiteai și autonomia țării, și chestiunea averilor, ei îți fac o adresă, în care îți spun că acea comisiune „constituie o abatere de la regimul constituțional și o încălcare a dreptului de autonomie a țării, și-ți declară că această chestiune este cu totul de competența puterilor legiuitoare”. Adresa n-avu nici un efect asupra-ți și nu furăm scăpați decât prin lăcomia călugărilor și prin dibăcia domnului Bosianu, care izbuti a face să se dizolve comisiunea, fără nici un rezultat, lăsându-ne numai dreptul de a trece în registrul istorie al cincilea dar ce ne-ai făcut în această chestiune națională.

Profitând de această chestiune, pentru a specula drepturile și interesele națiunii, lucrezi în afară, până la 1862, și nu mai știm nimic despre această chestiune, decât că călugării greci domneau absolut în țară și guvernul Măriei-tale era umilul executor al voinței lor. Și aceasta a spus-o însuși dl Cogălniceanu, în ziua de 25 ianuarie 1862, adică în a doua ședință a Camerelor întrunite. Iaca interpelarea sa.

„Întreb pe Minister de are cunoștintă că, pe niște motive ce cu greu s-ar putea mărturisi și justifica, moșiile monastirilor pământene, închinate locurilor de jos, sunt a se da în arendă, în zilele de 1 februarie viitor și înainte, adică în mijlocul iernii, cu 15 luni înaintea expirării arendărilor actuale, și cu condițiuni cu totul necompatibile cu driturile și interesele țării, condițiuni care, până acuma, s-au fost respins de către toate ministerele anterioare din Moldova.

Îl interpelez de a ne spune pe ce motive legale, odată cu încuviințarea arendării moșiilor monastirilor pământene închinate, ministerul a prejudecat și chestiunea de fond a monastirilor pământene închinate, punând chestiunea într-o cale contrară autonomiei țării, și protestată de corpurile legiuitoare, și aceasta fără a se înțelege măcar cu ministerul din București, ca pentru o chestiune de interes comun, mergând până a face o încheiere a consiliului și a adresa Domnitorului un raport cu totul contrar adevărului și actelor anterioare ale guvernului, ba a primi și chiar intervenirea și asistența individuală a unor consuli, în însăși deliberațiunile unei chestiuni ce nu se poate hotărî decât în țară și prin țară”.

Iacă, Principe, cum însuși dl Cogălniceanu ne arată al șaselea dar ce ai făcut țării în această mare chestiune națională.

„Monitorul” declară că cestiunea se va hotărî în ţară şi de către ţară, se şi face propunere, pe baza drepturilor ţării, care se votează de Adunare. Opiniunea publică, prin toate organele ei, te împinge şi te susţine să intri pe calea naţională. Guvernul francez, prin foaia sa oficioasă, Le Constitutionel, te îndeamnă, te provoacă să devii român şi el te va susţine: „Să cuteze a o întreprinde şi Europa de la 1789 va aplauda”.

Ai cutezat, în adevăr, însă pentru a lucra în contra voinţei, a intereselor drepturilor naţiunii; ai cutezat a respinge toate voturile naţiunii şi, într-un consiliu de miniştri prezidat de Măria Ta, să declari oficial că te supui unui ordin al Patriarhiei, să devii vătaful de curte al călugărilor greci şi a ne face, astfel, pentru a şaptea oară darul de a compromite chestiunea şi a umili Statul Român.

Nu pot, într-o singură epistolă, să-ţi aduc aminte toate violările de lege ce ai comis în această chestiune şi câte avertismente ţi s-au dat în presă; să-mi dai voie însă să-ţi aduc aminte, în această privinţă, câteva linii dintr-unul din articolele dlui Cesar Bolliac, publicat în „Românul” de la 4 Decembre 1862.

„Guvernul a dat, prin această umilă supunere la acea enciclică patriarhicească, care nu poate fi altceva decât un „firman deghizat”, emanat şi acela dintr-un „ucaz”, o lovitură teribilă Independenţei Statului nostru. Prin această umilinţă a guvernului se umileşte naţiunea chiar şi se creează un precedent …

A veni un ordin de-a dreptul de la Patriarhia Constantinopol în Ministerul Cultelor din România, măcar de-ar fi şi spiritul acelui ordin oricât în folosul nostru, şi Ministerul Cultelor ar zidi îndată, pe acel ordin, un referat, a supune acest referat consiliului de miniştri şi-acesta ar aproba motivul şi forma acestui referat etc., etc.

O, negreşit că ruşii n-au cutezat să facă atâta în Grecia, prin patriarhul Constantinopolului, la 1850, când au mâncat, prin lovirea diplomaţiei lor, capul bietului Corfiotachy …

Este mai mult decât a se constata că biserica Ţării Româneşti este legată, este supusă bisericii Constantinopol; este a se constata că chiar Statul Român este supus de-a dreptul bisericii celei mari a Orientului …

O, amar este să nu poţi spune ce au putea să faci! Amar este să te vezi constrâns de presiunea administrativă, fără ca cel puţin să te simţi răsplătit de dânsa prin fapte naţionale! Amar este să te vezi strivit etc., etc.

O, strivit de către cei ce se strivesc de cel de pe urmă căprar al unui consul! Strivit de către cei ce primesc în genunchi poruncile Patriarhului de Stambul …

Ce facem noi astăzi? Săltăm de bucurie şi suntem mândri că am izbutit, prin dibăcie, să numărăm de două ori banii ce îi iau din ţară călugării greci şi că-n „noroiul ce are să ne rămână pe mâini din aste două numărături o să găsim şi câteva molecule de aur. Să ne fie de bine! Bravo guvern!”.

Principe! Sigur că ţi-au mers la inimă aceste cuvinte, trec peste însemnatele articole din „Românul”, ale dlui Iuliu Maniu şi ale domnului Cesar Bolliac şi vin la votul Adunării, dat din nou şi-n unanimitate în memorabila şedinţă de la 22 decembrie 1862, prin care a cerut trecerea în bugetul Statului a veniturilor averilor monastireşti. Adunarea, am zis în „Românul” din acea zi, „a fost, de astă dată, adevăratul răsunet al voinţei naţionale. Autonomia ţării, sufletul acelui mare corp, ce se numeşte naţiune, proprietate naţională, produsă prin sudoarea poporului român, şi care, până aici, era în mâinile străinilor şi încă întrebuinţată în contra noastră, se dezbătu azi şi se votă, în sfârşit, în unanimitate de către Adunare, astfel precum cereau dreptul şi voinţa naţională”. Şi ce făcură miniştrii Măriei tale! Declarară că nu vor supune votului Adunării, că resping intervenirea naţiunii în drepturile sale, în proprietăţile sale şi că trebuie să aştepte „până ce va termina corespondenţele sale diplomatice”.

În februarie 1863, izbuteşti a încurca şi pe dl Cogălniceanu şi-l faci să lupte, în comisiunea bugetară, şi să lupte din toate puterile sale ca veniturile monastirilor să nu se treacă în buget; însă, cum a zis în Cameră dl Ion Brătianu, „chiar talentul cel mai mare, când este pus în serviciul unei cauze rele, se sfărâmă”. Astfel, Adunarea votează, în două rânduri, trecerea în buget a veniturilor monastireşti şi Măria-ta refuzi, în două rânduri, de a te supune; pui, apoi, pe dl Tell să oprească pe călugării greci de-a cânta în limba elenă, dar să-i lase să ia banii naţiunii; să dea în judecată pe părintele Chiril, căci s-a numit „episcop al tuturor averilor Sfântului Mormânt”, dar să lase în a sa domnie triumfătoare pe părintele Platone a se subscrie „Proprietar de veci” al averilor tuturor monastirilor şi încă ca tribunalele să confirme acte de tranzacţiune şi care să se treacă în foaia oficială şi să se recunoască astfel oficial călugării străini „proprietari de veci de către tribunale”, de către ministerul întreg, şi să putem astfel acum înscrie al optulea dar ce ne-ai făcut în această chestiune.

Şi cu cât acest dar era periculos, când actele oficiale ale guvernelor străine au dovedit că Franţa, prin note oficiale, susţinea că Protocolul XIII nu ne obligă pe noi, că cinci din membrii comisiunii internaţionale din Bucureşti s-au pronunţat în favoarea noastră şi conchideau „că nu se poate admite cererea comunităţilor din Orient, în privinţa dreptului de proprietate” şi că „negocierile nu s-ar putea” face decât în privinţa demnităţii. Cu cât acest dar era periculos, când ai refuzat de a te supune voturilor naţiunii, şi cu cât scopul ce-l urmăreai devine mai învederat culpabil, când Principele Gortchakoff, în nota sa, zicea ambasadorului său la Constantinopol că, pe calea că susţine Franţa chestiunea, „vom da poate Principatelor un cuvânt mai mult de a se ispiti a se încerca să se libereze cu totul de obligările Protocolului XIII”. Şi n-ai voit să dai Franţei, drept punct de reazem, faptul împlinit, şi n-ai voit să displaci Principelui Gortchakoff, liberând ţara de sub Protocolul XIII, şi tocmai când aveai trebuinţă, pentru lovitura de Stat ce o pregăteai, s-arunci un pumn de cenuşă în ochii naţiunii, trimiţi pe dl Steege în Adunare (13 decembrie 1863), să ne spună că ne dă un dar şi, cerându-ne 82 de milioane, recunoaşte că „averile monastireşti din România sunt şi rămân averi ale Statului”.

Cum însă n-ai băgat de seamă nici Măria-ta, nici dl Steege, că dl Cogălniceanu, în raportul ce ţi-a făcut, ţi-a spus curat adevărul? Cum n-ai văzut că începe prin a-ţi spune că „de patruzeci de ani România reclamă soluţiunea acestei chestiuni naţionale”, că ţi-ai adus aminte actele de la 1822, 1828, 1849, 1857 şi voturile Camerelor şi ale Centralei, prin care au revendicat-o în fiecare sesiune, şi că constată, prin urmare, c-ai mers necontenit în contra naţiunii şi a drepturilor ei? Cum n-ai văzut că dl Cogălniceanu mi-a deschis astfel calea să-ţi zic, în acea şedinţă:

„Dar chestiunea aceasta au reclamat-o străbunii noştri, am reclamat-o şi noi, dar atunci pentru ce n-aţi ascultat, pân-aci, pe străbuni, pentru ce n-aţi adus-o de mai înainte, şi pentru ce o aduceţi tocmai astăzi? Pentru ca să nu cunoaştem pericolele ce o înconjoară şi să nu aibă naţiunea gloria că, cunoscându-le, a mers în contra lor?”.

N-ai văzut nimic, căci pasiunea te orbise. N-ai văzut nimic, căci dispreţuiai naţiunea atât încât nu-ţi mai dai osteneală să vezi, sigur fiind c-ai turtit-o atât, încât domnia ţi-era asigurată cu orice preţ.

Statul şi-a reluat averea, cu toate piedicile ce i-ai pus, precum şi-a reluat şi celelalte drepturi, cu toate baionetele ruseşti şi austriece. Ce ai făcut însă cu cele dintâi milioane ce ţi le-a dăruit Camera, la 1863? Le-ai cheltuit pentru uciderea şi degradarea naţiunii. Ce ai făcut cu celelalte 150 de milioane, ce le-ai mai cerut de la Cameră şi de la Senat şi care ţi s-au acordat? O pagubă şi un scandal, destul de cunoscute de ţară, spre a nu-l mai aminti aici. Ce ai făcut, în sfârşit, cu însăşi chestiunea acestor averi? Toţi ştiu că, dacă s-a făcut ceva, acel ceva l-a făcut numai dl Negri. Toţi ştiu că el singur a lucrat, fără a şti mai nimic, şi că tot ce a putut face în bine s-a făcut acolo, fără să te consulte. Şi, cu toate acestea, cum ai lăsat chestiunea? Compromisă prin depredările ce ai făcut averilor acestor monastiri; compromisă prin milioane ce le-ai luat din casa Statului şi le-ai cheltuit în contra intereselor şi-a moralităţii publice; compromisă prin spăimântătoarea ruinare în care ai lăsat monastirile şi biserica naţiunii, şi nedezlegată ca şi-n ziua în care Camera a votat trecerea în buget a acestei averi.

Sper, Principe, că acum cel puţin vei recunoaşte să „darul ce ne-ai făcut” este paguba materială şi morală şi că vei porunci propagatorilor ce îi plăteşti a nu mai repeta cuvintele zise în Cameră de dl Steege. Atunci naţiunea, orbită de pasiune, putu să cadă în cursă; acum însă vede, cunoaşte, ştie şi, întorcându-ţi cuvintele dlui Stege din Cameră, că „pasiunile meschine, opoziţiunile meschine” şi imoralitatea nu-şi mai au locul lor şi nu mai pot lovi decât pe cei meschini şi imorali – îţi zice cu poetul Alexandrescu:

„La darurile tale

Eu nu simt bucurie:

De îmbunătăţiri rele

Cât vrei suntem sătui”.

C. A. Rosetti (Românul, Anul XI, sâmbătă 21 octombrie 1867, pp. 899, 900).

[1] Vezi și Românul de la 11 octombrie 1867.

Noi regăţenii No Comments Mar 8

Din anul 1848: Spre Bucovina

Trecerea din Borşa în Bucovina, la 1807 – acuarelă de Franz Jaschke.

Calea ce străbate Carpaţii, în trecerea din Ardeal spre Bucovina, este minunată. Şoseaua (începută de Iosif al II-lea, dar inaugurată de Francisc I şi, de aceea, numită „Şoseaua Franciscană” – n. n.) este lucrată tot din cremene pisată şi săpată în masivul munţilor. Se uimeşte mintea omului de mărimea acestor lucrări gigantice: în adevăr, văzând acele văi prăpăstioase umplute, acele stânci uriaşe sfărâmate şi traversând văile şi dealurile în trapul cailor, nu poate a nu se minuna cineva de geniul şi puterea omenească. Trecerea Carpaţilor era o călătorie feerică pentru mine: la tot pasul, vedeam peisaje noi şi aş fi dorit ca o asemene cale să nu se mai termine.

Cum trece cineva de vârful munţilor, se vede într-o climă cu totul diferită. Arborii chiar au o expresiune mai severă şi mai posomorâtă. Verdeaţa e mai neagră şi mai tristă. Plantele sunt mai mici şi mai aspre. Aerul e mai umed, mai rece şi mai pătrunzător. Codrii sunt mai sălbatici şi mai maiestoşi.

Ajunserăm la frontiera ce desparte Ardealul de Bucovina. Aici, furăm supuşi la reviziunea vameşilor şi la examinarea paşapoartelor, întocmai ca şi cum am fi intrat într-o ţară străină, deşi ne aflam tot în imperiul Austriei. Obiectul principal, de care vameşii se interesau, era tutunul: să nu cumva să ne scape vreo lulea sau vreo ţigară de tutun, care să nu fie austriac. Cauza era că în Ardeal tutunul turcesc nu era prohibit, pe când în Bucovina era supus unei mari taxe.

Nu voi mai vorbi despre băile de fier şi de aramă, nici despre alte fabrici ce am vizitat în cursul acestei călătorii; această lucrare o recomand mineralogilor, industrialilor, şi economiştilor noştri. Voi trece ca un turist pe lângă toate acestea; voi traversa mai întâi valea desfătătoare a Câmpulungului, populată cu sate frumoase şi de români necorupţi, vale care servea totdeauna de Termopile Domnilor moldoveni, în contra năvălirilor ungureşti. După aceasta, voi mai traversa Gura Humorului, cel dintâi orăşel ce este pe poalele Carpaţilor Bucovinei, şi, de aici, voi trece repede înainte. Dar cu toate că drumul mare duce drept la Cernăuţi, voi face un mic ocol, pentru ca să vizitez Suceava, vechea capitală a Moldovei, care are atâtea suvenire mari şi frumoase în istoria noastră.

(Sion, Gheorghe, Suvenire contimporane, Bucureşti 1915, pp. 268-297).

BUCOVINA în 1848 No Comments Mar 7

Din anul 1848: Suceava – Cernăuţi

1810: Franz Jaschke, Ansicht von Szutzawa in der Bukowina

Dar şi aici nu mă voi opri mult. Voi arunca numai ochii asupra ruinelor vechii Cetăţi a Sucevei: voi lăsă numai câteva lacrimi pe ele şi mă voi întoarce altădată, ca să le vizitez mai de aproape şi mai bine. Fosta capitală a Moldovei astăzi nu mai e un oraş român: locuitorii săi, în genere, sunt izraeliţi, şvabi şi alte seminţii austriece; abia într-o mahala au mai rămas câţiva lăutari bătrâni, care, prin cântecele lor, întreţin suvenirurile naţionale!

Mă voi grăbi dară să ajung mai curând la Cernăuţi, capitala actuală a provinciei Bucovinei. Dar oricât durerea îmi strângea inima, călcând pe această ţară, pe care părinţii mei au apucat-o nedezlipită încă de tulpina sa, mintea mea se uimea, văzând frumuseţea şoselelor, regularitatea şi curăţenia oraşelor, progresele agriculturii şi rânduiala domnind pretutindeni, în perfectă regulă ca în maşina unei locomotive.

(Sion, Gheorghe, Suvenire contimporane, Bucureşti 1915, pp. 268-297).

BUCOVINA în 1848 No Comments Mar 7

Din anul 1848: Starea lucrurilor în Moldova

Iaşi, mănăstirea Cetăţuia

Am tras la un hotel, unde am găsit câţiva emigraţi din Moldova. Ei ne informară despre starea lucrurilor din Moldova. Excesele guvernului se făceau, din zi, în zi, mai nesuferite : violări de domiciliu, arestări, maltratări, persecuţiuni de tot felul se făceau în toate zilele, fără cruţare şi fără teamă de răspundere. Oamenii cei mai meprizabili formau guvernul lui Mihai Sturza; ciocoii cei mai neruşinaţi, mai corupţi şi mai venali îşi băteau joc de tot ce era nobil şi onest în ţară.

După cum relatai faptele, de la începutul suvenirurilor mele, s-a văzut că, din manifestaţiunea spontanee şi sinceră a spiritelor liberale, sateliţii politici ai Rusiei voiră să facă o răscoală, pentru ca să legitimeze invaziunea muscalilor. Era şi Vodă Sturza iniţiat în complotul acesta? Excesele lui de putere le făcea el cu consimţământul Rusiei? Nu, cată să mărturisim adevărul. Dacă ar fi fost iniţiat, el ar fi lăsat ca mişcarea să ia caracterul unei revoluţiuni şi n-ar fi sugrumat-o de îndată, precum a făcut, în urma celor petrecute după 29 martie. Generalul Duhamel, întorcându-se, de la Bucureşti, la Iaşi, se zice că ar fi propus lui Sturza ca să ceară intrarea unui corp de oştire rusească, pentru ca să menţină ordinea. Acesta însă ar fi refuzat, după toate ameninţările ce i s-ar fi făcut, răspunzând că el este în stare a înfrâna orice rebeliune şi a ţine buna ordine în ţară. Pentru aceasta se afirmă că el îşi pierduse favoarea puterii protectoare, care l-a fost susţinut până aici. Aceasta, simţindu-se în ţară, opoziţiunea, reprezentată, de astă dată, numai de elementul aristocratic, se făcuse ameninţătoare: numai mijloacele şi curajul lipseau pentru ca Vodă să fie răsturnat şi gonit de pe tron.

Acesta însă se ţinea cu puţină oştire, de care dispunea, şi cu curajul ce i-l insuflau fiul său şi sateliţii ce-l înconjurau : credea că, după complicaţiunea lucrurilor din Europa, va putea încă să-şi mai ţină tronul, chiar fără protecţiunea Rusiei şi cu dispreţul opiniunii publice din tară.

Iaşi, biserica Galata

Pe lângă terorismul guvernamental, care bântuia Moldova, în zilele acelea, venise şi flagelul holerei cu o furie spăimântătoare. În Iaşi mureau până la 300 persoane pe zi; prin oraşele şi satele din provincii, ravagiile erau nu mai puţin furioase. Capitala ajunsese mai pustie: boierii şi toţi acei ce aveau vreun colţ de proprietate pe afară se retrăseseră pe la ţară. Evreimea cea numeroasă şi tot poporul de jos se tăbărâse prin colibe, pe la marginile Iaşilor. Cu toate acestea, mortalitatea nu era mai puţin teribilă.

În toate zilele, primeam scrisori, care ne anunţau câte o nenorocire, câte o pierdere printre amicii şi rudele noastre. De aceea, pe lângă emigranţii politici, în Cernăuţi veniseră şi mai mulţi moldoveni ce fugeau de holeră; astfel, colonia noastră ajunsese, în curând, destul de numeroasă.

(Sion, Gheorghe, Suvenire contimporane, Bucureşti 1915, pp. 268-297)

BUCOVINA în 1848 No Comments Mar 7