Barbu Lăutaru, o legendă a diafanizării vieţii (I)

Nu există domeniu al spiritualităţii româneşti, în care, datorită absenţei memoriei, să nu fi apelat noi la legendare, conştienţi fiind că „legenda diafanizează viaţa”[1] până într-atât, încât sfârşeşte, în cele din urmă, până la a şterge orice urmă de istorie reală, de care, fie vorba între noi, am putea fi şi mai mândri şi ne-ar putea „diafaniza” aproape dumnezeieşte propriile noastre neputinţe. Pentru că, în fond, asta fac legendele: ne ajută să trecem cu ochii peste muşuroiul neîmplinirilor proprii, sub fascinaţia orizontului larg al închipuirii. Un exemplu, în acest sens, îl reprezintă legenda „Barbu Lăutaru”, lăutar vrednic, dar despre care nu prea ştim multe lucruri, în condiţiile în care măcar celebra „întâlnire cu Franz Liszt”, din ianuarie 1847, nu poate fi probată – ca să nu mai vorbesc despre faptul că, în cazul în care legenda ar conţine şi un bob de adevăr, tot nu am şti despre care Barbu este vorba: Stan, Gheorghe sau Vasile?

Dimitrie R. Rosetti, de pildă, susţine că Gheorghe Barbu, „vestit lăutar, născut la 1800, în Iaşi, încetat din viaţă la 1893, în Iaşi … pe la 1847, ar fi uimit chiar pe vestitul compozitor Liszt, aflat la Iaşi, şi în prezenţa căruia executase, după auz, mai multe bucăţi muzicale”[2]. Petrecerea s-ar fi dat în casa vistiernicului Alecu Balş, deci cu ocazia primului concert al lui Liszt la Iaşi, cel din miercurea lui 5 ianuarie 1847. Dar cronica spectacolului, scrisă de Gheorghe Asachi, nu menţionează o astfel de întâlnire[3].

Profesorul ieşean Titus Cerne, care a colaborat cu „partea muzicală” la alcătuirea impresionanta Enciclopedie română a sibianului Corneliu Diaconovcz, născut la Borşa, susţine că „Stan, născut pe la jumătatea secolului trecut (al XVIII-lea – n. n.) … mort 18 august 1858, în Iași, în vârstă de peste o sută ani” ar fi personajul canţonetei lui Alecsandri, dar că fiul acestuia, „George, cel mai mare, născut pe la 1790, în Iași, mort în 1893 … pe la 1847, având a cânta la o petrecere dată la consulatul austriac, în prezența lui Liszt, după ce acesta improvizase cava pe pian, George Barbu reproduse ceea ce a auzit; rezultatal a fost așa de uimitor pentru Liszt, că s-a sculat, a sărutat pe lăutar și i-a oferit un pahar frumos, garnisit de toți comesenii”[4]. Numai că al doilea spectacol, Matinée Musicale[5], şi cel de-al treilea, din 11 ianuarie 1847, s-au desfăşurat la Teatrul Nou[6], şi nu Consulatul Austriei, evenimentul moldovenesc fiind întâlnirea dintre Liszt şi Alexandru Flechtenmacher, care tocmai compusese Uvertura Moldovei, pe care o cânta într-o primă audiţie, bisată – desigur, iar „spre încheiere, domnul Liszt a făcut improvizaţii briliante, pe tema horei şi a Uverturii Moldovene, şi prin asta a dat o mărturisire solemnă a recunoştinţei sale pentru primirea cea însemnată, care i s-a făcut, atât în public, cum şi în particular de societatea publicului nostru”[7]. Nimic nu se povesteşte despre o întâlnire a lui Liszt cu Barbu Lăutaru, care, dacă era George Barbu – şi probabil că despre el putea fi vorba, avea, pe atunci, 57 de ani.

Grigore Posluşnicu este şi mai evaziv, probabil surprins şi el de absenţa mărturisirilor lui Vasile Alecsandri (dacă prietenul lui Alecsandri, Franz Liszt, s-ar fi întâlnit cu Barbu Lăutaru, nu ar fi scris, în amănunţime despre acest eveniment autorul povestirii „Vasile Porojan” şi al canţonetei „Barbu Lăutaru”?), dar pune legenda pe seama lui Vasile Barbu: „numele de Barbu, Vasile Barbu, concentrează în jurul unei singure persoane toată acea strălucită aureolă, care personifică în ea un trecut mare, o faimă de genială muzicalitate românească”[8].

Franz Liszt, deşi scrie şi publică, mai întâi la Paris[9], în 1859, o admirabilă lucrare monografică despre ţiganii din întreaga Europă[10], nu menţionează nici un nume de lăutar român, deşi precizează că, „în Bucureşti şi în Iaşi, mi-au fost aduse câteva bande ale acestor virtuozi rătăcitori, în stilul celor din Ungaria. Am avut în faţa ochilor frumoase mostre ale marelui filon muzical. Au melodii foarte fericite, din care am făcut o colecție interesantă, în timpul seriilor lungi, petrecute în compania lor. Acestea diferă, destul de sensibil, de caracterul și de nuanțele melodiilor țiganilor din Ungaria, ca principiu spiritual, și stimulează şi comprimă o arie muzicală largă, în Moldova şi în Țara Românească, prin acompaniamentul unui bas, într-o pedală continuă, limitată invariabil la tonicul care ține armonie, în slujbă constantă; ea este dureros ataşată pământului”[11].

Liszt vorbeşte despre ţiganii din Kiev, pp. 219-222, inclusiv despre cei din Szatra, şi despre obiceiurile de Rusalki, despre cei din Podolia şi din Mica Rusie, pp. 223-226, pp. 227, 228, are două capitole distincte despre arta lăutărească înnăscută, Les musiciens Bohémiens (pp. 365-388) şi La musique des Bohémiens (pp. 389-410), dar nu menţionează nici un nume de lăutar, deşi vorbeşte la superlativ, în baza unor analize atotcuprinzătoare, despre lăutăria ţigănească europeană, înrudită oarecum, mai ales prin tehnici instrumentale, dar bine şi distinct „împământenită” naţional, în toate ţările Europei. Menţionează, de asemenea că, la  intrarea lui Mihai Viteazul în Karlstadt (Karlsburg, adică Alba Iulia), în 1599, cu o suită şi o pompă asiatică, în fruntea alaiului aflându-se 10 lăutari ţigani, care cântau un marş triumfal (p. 442), „Haiducii”, care avea să se cânte, la asediul Oradei Mari, şi în 1680.

Fără îndoială, Franz Liszt a avut cuvinte de laudă pentru fiecare lăutar care i-a cântat şi l-a încântat, dar dacă Barbu din Iaşi i-ar fi făcut o impresie şi mai profundă decât Dumitrache din Bucureşti sau Picu din Cernăuţi, de la care a cules multe piese, după cum singur o mărturisea, l-ar fi menţionat, în 1859, când apărea prima ediţie a studiului său despre lumea mirifică a ţiganilor Europei şi când dedica lăutarilor maghiari Bihary, Sarcoczy etc. câte un capitol.

Nici măcar Paul Bataillard, care a hotărât să scrie studiul Les derniers travaux relatifs auc Bohémiens dans l’Europe Orientale, după ce a citit studiul despre ţiganii din Moldo-Vlahia, Moeurs des Bohémiens de la Moldavie et de la Valahie, Paris 1878, publicat de Revue critique din 28 mai 1870 (Bataillard, pp. 1, 68) şi care citează temeinic şi din studiul lui Liszt, nu menţionează întâmplarea ieşeană cu care noi ne mândrim. Iar Hasdeu, care-i recomanda prietenului său Bataillard, în 1868, cartea Stematograohia tsigana madiarschi (în sârbă), publicată la Pesta, în 1834 (p. 24), nu avea cunoştinţă despre legendele lăutarilor români care l-au impresionat pe Liszt. Iar Albina românească a lui Asachi, care publica, în 1847, diverse anecdote cu Liszt şi muzicienii ţigani, nu aminteşte de vreo întâlnire Barbu Lăutaru – Franz Liszt, deşi, în ultimul număr din ianuarie, prelua din presa germană o anecdotă, conform căreia Liszt în dăruise unui lăutar din Praga 2.000 de florini, iar acesta, fericit că deja are dotă pentru fiica sa, o excelentă pianistă, l-ar fi întrebat dacă nu vrea s-o ia de nevastă, „acum când are şi dotă”.

Despre o posibilă întâlnire a lui Liszt cu Barbu Lăutaru, „la curtea unui boier moldovean”, petrecută în 1856 se vorbeşte, dar fără trimiteri la dovezi în Études tsiganes[12], iar sursa trebuie verificată, chiar dacă anul acesta este cel al morţii lui Barbu Lăutaru, pe care Études îl menţionează ar fi încadrat, ca durată a vieţii, între anii 1775-1858. Sunt sigur că, undeva, la răscrucea legendelor, există şi un adevăr cu mult mai important decât legendele. Dar, până voi ajunge acolo, vă las în compania cronicilor concertelor lui Liszt la Iaşi, în ianuarie 1847:

„Liszt la Iaşi

Un meteor din cele mai strălucitoare, ce se înfăţişează pe orizontul artistic, ţinteşte în ist moment toată a noastră luare aminte şi admirare. Domnul Liszt a dat, în 5 a curgătoarei (luna ianuarie 1847 – n. n.), un concert în salonul Domnului Vistiernic Alecu Balş. Ni se pare de prisos de a număra piesele care au sunat, lucrul de căpetenie ar fi a încunoştinţa cum a sunat, de ar fi cu putinţă a descrie aceasta prin cuvinte. Producerile penelului şi al instrumentelor trebuie a le primi chiar prin organul pentru care ele sunt urzite, şi prin a căruia mijlocire ele pot înrâuri asupra sufletului, căci descrierile cele mai nimerite sunt pururi neîndeplinite în astă privinţă. Încât se cuvine a auzi o piesă de muzică pentru a vedea cu ochii o zugrăvire, spre a avea despre ele o cunoştinţă deplină şi clară. Hiperbolele poetice, atât de deseori întrebuinţate în descrieri, învechite prin a lor deasă aplicaţie, nu sunt alta decât o mărturisire de neajunsul cuvintelor spre a rosti impresiile sufleteşti.

Drept aceea, ne mărginim astăzi numai a adăogi către opinia Europei, micul tribut al admirării noastre pentru talentele cele mari ale Domnului Liszt.

Manevrele claviaturii sale sunt non plus ultra al acestui instrument. În săltările cele mai sumeţe, în păşirile şi trecerile cele mai grele, şi sunetele cele mai delicate, mâna stângă rivalizează cu cea dreaptă, se confundă cu ea şi, fără o învederată opinteală, ambele nasc sunete care răpesc pe ascultători spre durere, bucurie şi duioşie, după pornirea sentimentelor acestui mare maestru.

Primirea ce nobleţea noastră făcu Domnului Liszt era entuziastă şi de acel fel încât a învederat că aice, ca şi în alte capitale ale Europei, meritul adevărat află preţuire dreaptă.

Miercurea viitoare are a se mai da o Matinée Musicale” (Albina Românească, Anul XIX, No. 3, joi 9 ianuarie 1847, pp. 9, 10 – adică 1 şi 2 a numărului de gazetă).

„Liszt. Concertul al doilea.

Uvertura lui Wilhelm Tell. Pianul a dat un freamăt ca Pitoneassa la apropierea zeului şi, deodată, sala s-a prefăcut în o vale adâncă a Sfiţeriei (Elveţiei – n. n.), unde graţiosul şi înfricoşatul se îmbină la fiecare pas. Câmpul e plin de flori şi munţii cei încomaţi se miră în luciul lacurilor. Ceru-i senin, dar oarecare nouri petrec peste bolta cea azurie şi umbrele lor pe încetul se preumblă peste câmpii, peste ape, peste genuni şi munţii de gheaţă. Chiar ca umbrele sufletelor fericite, pogorâte spre a fi de faţă la triumful Libertăţii. Vezi desfătare câmpenească, hora fierbe peste iarbă. Tell este aice, de faţă, ca şi furtuna peste orizont. Iacă freamătul tunetului depărtat mugeşte în miezul cântecului armonios şi voios al muntenilor. Norii se deschid, ploaia se coboară şi dănţuitorii fug spăimântaţi. Soarele revine şi cu mărire surâde prin roua ploii. Melodia armonioasă a fluierului, a buciumului şi a cimpoaielor invită iar la danţ, murmurând suspine de amor, de nădejde şi de amor, printre mugetele îndelungate ale râurilor şi ale tunetelor, ce răsună din fundul râpelor. Furtuna sporeşte şi apropie noaptea. Iacă, deodată, scapără focurile de libertate, care lucesc ca nişte comete peste culmile cele mai înalte, şi sub acele lumini tremurătoare, umbrele gigantice ale munţilor se mişcă în fundul văilor.

Către mugetul înfricoşat al elementelor se adaogă vuietul mai înspăimântător al unui popor ce sfarmă fiarele şerbiei. Săgeata lui Tell şuieră ca fulgerul şi tiranul cade nimicit în miezul strigărilor de ecou prelungite.

De asemene, Liszt, poetul cel mare, a ştiut a înfăţişa pe un pian toată compunerea măreaţă a lui Rossini, a îndeplini o întreagă orchestră şi a reproduce chiar caracterul particular al fiecărui instrument. Din asta se vădeşte că Liszt nu s-a mulţumit de a se îndeplini pe pianul, ci că a împins studiile sale şi asupra tuturor altor instrumente.

Invitarea la Vals. Să ne înturnăm în salon. Orchestra preludează uşurel valsul. Un june cu sfiire se apropie către dama ce-o iubeşte. El tremură de frică şi de fericire. Abia cutează să murmure câteva cuvinte; amanta (în sensul de „iubita”, în semantica vremii – n. n.) lui înroşită, cu ochii plecaţi, îi întinde mâna ei, se aude bătaia inimilor lor şi ale lor suspinuri armonioase  ca cel al turturelelor în fundul unei păduri. Dar orchestra se însufleţeşte, vârtejul se formează, puterea ei cea magnetică îi atrage. Şi se cuprind cu braţele lor în freamătul unei fericiri dulci, ce leagănă pe încet, îşi aruncă câteva cuvinţele înfocate.

Tactul se îndeasă, ăi saltă mai iute; plăcerea lor este o fericire. Armonia se repede în triluri, în game sunătoare şi întrerupte de săltarea măsurată a valsului. Încă mai iute, el se preface în delir, în nebunie; până când uraganul armonios, asemenea obosit, se aliniază, pe încetul, şi fireasca îmbătară de fericire o depune pe zâmbet.

Liszt a completat această piesă. Spre încheiere, se apucă de o idee a lui Weber, însă toate adâncurile muzicii învăţate, şi în acea uşoară inspiraţie, cunoscătorii  află într-însul nu numai un artist mare, ci încă un dibaci contrapunctist.

Cum să zicem, contrastele culorilor cu nimerire pregătite sau cu mândrie sunate în fantezia cea briliantă a Somnambulei?

N-avem altă părere de rău decât aceea că nu a sunat toată, dar în jumătatea din urmă el arată deplina putere ce are de a învinge greutăţile mecanismului, dând formele cele mai ţesute, game simple, în terţă sau în sixtă, şi pasul cel minunat al octavelor. Mai ales grea este a-şi închipui cu câtă lămurire a reprodus cele două teme ale acestei fantezii, acompaniindu-le pe triluri ce sunt o perfecţie deplină.

Amu oare se va înţelege dacă acest artist, care a înfăţişat un entuziasm, o furie ce ajunge până la delir, ar putea deodată trece către dulceaţa unui amor duios şi doritor, pe care atât de bine l-a rostit în Serenada în care ne făcu să răsuflăm aerul cel plăcut al unei frumoase nopţi de vară.

De la ist amor împătimitor şi dulce, prin puţine măsuri, dar cele mai sublime, el îndată a pregătit sufletul ascultătorului plin de mirare către Balada cea frumoasă a lui Goethe, pusă în muzică cu aşa de mare strălucire prin nemuritorul Schubert, într-atâta că nu se ştie cine este cel mai mare, poetul, compozitorul de muzică sau artistul ce o execută.

După toate aceste, se părea că artistul n-ar putea produce nimic mai vrednic de mirare; cu toate acestea, el ne-a arătat culmea sumeţiei sale în Galopul cromatic.

Cu un cuvânt, Liszt este de admirat atât în sunare, cum şi în dezvelirea unei puteri învingătoare şi pornirea unei furii  de acel fel că se pare că instrumentul are să se sfarme în ţăndări; atunci artistul, mai puternic decât el însuşi, înfrânează şi îmblânzeşte a sa pornire încât, deodată şi fără zgâlţâituri, nici opinteală, trece la amănuntul de delicateţea cea mai aleasă şi a unei perfecţii dintre cele mai graţioase.

Prin asemenea mijloace, Liszt însuşeşte Pianului sunete şi efecte armonioase, care până amu s-au socotit neputincioase. El a înapoiat şi a păşit peste marginile putinţei. El are cu temei meseria ştiinţei sale ştiinţa meseriei sale, în a căreia a ajuns gradul cel mai înalt. Pe vârful fiecăruia din degetele sale este câte un suflet de foc şi de armonie, care se încunoştiinţează la fiecare freamăt a corzii sale, prin care turbură, în adâncul inimii noastre, sentimentele cele mai ascunse şi cele mai înalte. Sunarea lui este o iluminare repede, o surpriză, o îmbătare necontenită. Ea este cea mai frumoasă realizare a idealului, un deplin triumf al geniului asupra materiei. De aceea, nimeni se va mira că popoarele se mişcă la apropierea sa ca la apropierea unei mari întâmplări, pentru că ele au presimţit că ist reprezentant al Esteticii le aduce lumină şi plăcere.

Aşadar, să ne grăbim de a aplauda, să dăm cununi acestei fermecături omeneşti, căci triumful lor este foarte repede: Imperiul lor este briliant, dar trecător ca un vis. Hârtia, pânza, marmora, metalurile ţintesc celelalte capodopere ale artelor frumoase, rămânând de moştenire pentru admirarea popoarelor viitoare. Dar oare cum să se statornicească sunetele aceste uşoare şi briliante, fluturi ai armoniei? Care abia născute zboară la cer, ca şi cum pământul ar fi nevrednic de a le păstra. Ce ne rămâne despre dânsele? Un suvenir minunat, dar care amar se şterge!

„Aşa surâsul se curmă,

Aşa moare făr-a lăsa urmă

Cântul unei paseri din pădure”.

Mai adaog că artistul bine s-a ajutat de instrument, încât toate au conlucrat a face din cel concert minutele cele mai plăcute şi ferice ce se pot întâlni în viaţă” / A(saki). G(heorghe)” (Albina Românească, Anul XIX, No. 4, duminică 12 ianuarie 1847, pp. 13-16).

„Concertul al treilea şi de pe urmă al lui F. Liszt

Ştirea sosirii acestui artist în Iaşi a adunat, de pe la începuturi, un mare număr de doritori de a-l auzi. Efectul minunat ce l-au produs cele două concerte a întrunit, la 11 a curgătoarei (11 ianuarie 1847 – n. n.) în Teatrul Nou, pe toţi acei care au putut căpăta bilete de intrare, şi astă sală înfăţoşa o vedere interesantă în privirea felurimii societăţii, toată însă însufleţită de acelaşi sentiment de entuziasm.

La a sa venire, Liszt s-a primit cu o detunare de aplauze şi cu o ploaie de flori şi de cununi. După sunarea piesei întâi, se arătă, în fundul teatrului, bustul său, ce fu modelat în pripă de domul A. C., amator de sculptură, care bust se încunună deodată, în mijlocul aplauzelor şi a aclamaţiilor necontenite, pe când i se prezentă şi poeziile compuse pentru el, şi pe care mai jos le împărtăşim.

Uvertura cea nouă, compusă pe teme moldovene de domnul A. Flechtenmacher, a produs efectul cel mai frumos, publicul, întru cunoştinţa meritului ei, a cerut-o a se suna încă o dată, care cu atâta a fost mai de laudă, că astă manifestaţie se făcu în fiinţa marelui maestru, care, de asemene, a învrednicit de laude pe junele nostru compatriot.

Spre încheiere, domnul Liszt a făcut improvizaţii briliante, pe tema horei şi a Uverturii Moldovene, şi prin asta a dat o mărturisire solemnă a recunoştinţei sale pentru primirea cea însemnată, care i s-a făcut, atât în public, cum şi în particular de societatea publicului nostru.

Lui Liszt

La concertul dat în Iaşi, pe Teatrul Nou, în 11 ianuarie 1847

Sonet

Din cea zi de când Orfeus, mărit zeu de armonie,

Pe-alăuta-ncântătoare ţărmul tracic răsuna

Şi în extazul simţirii fiare, codri şi păraie

Prin virtutea melodiei îmblânzea şi fermeca,

Nu sunase până astăzi în a Istrului câmpie

Mai puternic vers de-acela ce produce lira ta,

De-unde nevăzutul Demon un râu varsă de mânie

Peste inimile noastre inimi ce-s răpite-n unda sa.

De ai trece-n altă lume ca să-mbii pe Euridice,

De-ai pluti, nou Argonaut, spre Kolchidul fabulos.

Pe furtună-ai înfrâna-o şi pe Tartar ai supune.

Dar menirea ta-i mai naltă, a ta soartă-i mai ferice,

Pronia prin a tale-organe imnul său armonios

Care îngeri-n cer cântă, pe pământ va să răsune.

G. Asaki

Domnul Liszt a purces, în 14, din capitala noastră, trecând în Rusia, spre Kiev (Albina Românească, Anul XIX, No. 5, joi 16 ianuarie 1847, pp. 17-19).

[1] Ladmiss-Andreescu, N., Semne şi mituri, Mediaş 1937, p. 190

[2] Rosetti, Dim. R., Dicţionarul Contimporanilor, Bucureşti 1897, p. 21

[3] Albina Românească, Anul XIX, No. 3, joi 9 ianuarie 1847, pp. 9, 10 – adică 1 şi 2 a numărului de gazetă.

[4] Diaconovich, Corneliu, Enciclopedia română, Tomul I, Sibiu, 1898, pp. 396, 397

[5] Albina Românească, Anul XIX, No. 4, duminică 12 ianuarie 1847, pp. 13-16

[6] Albina Românească, Anul XIX, No. 5, joi 16 ianuarie 1847, pp. 17-19

[7] Ibidem.

[8] Poslușnicu, Mihail Gr., Istoria musicei la români, București 1928, pp. 608-628.

[9] Bataillar, Paul, Les derniers travaux relatifs auc Bohémiens dans l’Europe Orientale, Paris 1872, p. 61

[10] Liszt, Franz, Des Bohémiens et leur musique en Hongrie, Paris 1859 şi Leipzig 1881.

[11] Liszt, Franz, Des Bohémiens et leur musique en Hongrie, Leipzig 1881, p. 227

[12] Études tsiganes, Paris, 1994, p. 112