Cotiujenii şi mirajul sovietismului

Mirajul unei lumi mai bune, în care dreptatea socială să se înfăptuiască, în sfârşit, chiar şi prin violente forme de manifestare, mocnea şi în Basarabia, iar atitudinile teribiliste şi ofensatoare au izbucnit odată cu retragerea armatelor române din nordul Bucovinei şi din Basarabia, în iunie 1940, atunci când unii moldoveni, şi ruşi, dar şi mai mulţi români, în mare majoritate învăţători, „au făcut, la adunări publice, apologia comunismului, au adus injurii Statului Român şi funcţionarilor români şi au îndemnat pe locuitori să se înscrie în colhoz”[1], „au manifestat în public sentimente ostile neamului şi ţării”, ba chiar „au săvârşit acte de duşmănie împotriva populaţiunii române” şi „au devastat averea celor refugiaţi, au denunţat pe toţi acei care nu voiau să execute ordinele lor şi au ţinut cuvântări în public, prin care aduceau injurii neamului şi Statului Român”[2]. Aceste atitudini aveau să fie sancţionate, în baza „dispoziţiunilor art. 3 din legea Nr. 793, publicată în Monitorul Oficial Nr. 209, din 4 Septemvrie 1941, care stabilesc că naţionalitatea româna poate fi retrasă oricărui cetăţean român care, în timpul evacuării Basarabiei ori Bucovinei de Nord sau după această dată, a săvârşit în acest teritoriu acte de duşmănie împotriva armatei sau populaţiunii române sau care a vătămat prin fapta lui interese româneşti sau a manifestat în public sentimente ostile neamului”, cu „retragerea naţionalităţii române”, prin pronunţări în lipsa acuzaţilor, care deja luptau în Armata Roşie, pentru un ideal care avea să se dovedească, în cele din urmă, o tragică utopie.

Pe fondul cauzelor, probatoriile stipulau, peste tot, cam aceleaşi tipuri de abuzuri, comise, ca şi în anii 1918-1919, de moldoveni colaboraţionişti, de data asta filo-sovietici, în dauna propriilor comunităţi, în duşmănia obştilor din rândurile cărora s-au născut, după cum rezulta din declaraţiile martorilor, care consemnau că, sub regimul sovietic, cutare şi cutărică, fiind numiţi preşedinte şi, respectiv, secretar în comitetul sătesc, „ameninţau cu deportarea pe locuitorii care nu se conformau ordinelor lor şi au obligat pe oameni să semneze declaraţiuni de renunţare la recoltele lor, pe care le-au împărţit după bunul lor plac, persecutând pe preotul comunei şi pe marii proprietari, pe care i-au silit să-şi părăsească căminurile”[3].  Au fost şi cazuri mai grave, care parcă prevesteau soarta românilor basarabeni, în anii care aveau să vină, de pildă ferocitatea unui oarecare Afanase Harcovei,  „a luat eu forţa efectele militare din căruţa condusă de un soldat român şi a distrus portretele Familiei Regale, care se aflau în această, căruţă, iar după această dată, fiind preşedinte al selsovietului, a împărţit averile marilor gospodari şi a contribuit la împuşcarea şi deportarea mai multor români”[4].

În comuna Cotiujeni, un astfel de caz de pro-sovietism agresiv l-a avut ca protagonist pe Emilian Pelepeţ, din Săncăuţi, care, „sub regimul sovietic a fost secretar al consiliului comunal, în care calitate făcea propagandă comunistă, îndemnând în acelaşi timp pe locuitori să se înscrie în colhoz, iar pe sătenii care nu executau în totul ordinele autorităţilor sovietice îi trimitea în judecată”[5].

De regulă, oriunde în lume, la astfel de schimbări radicale de administraţii politice, abuzurile sunt condiţionate de răzbunări, de un şir de reciprocităţi ale urii care însângerează neguros istoria locurilor, dar şi a statalităţilor. Am mai scris, în paginile acestea monografice, cum că, din ce am putut eu constata, obştenii din Cotiujeni au fost, întotdeauna, datorită bunăstării pe care au ştiut să şi-o asigure singuri, oameni aşezaţi, cuminţi şi cumpătaţi, care şi-au văzut de universul lor comunitar şi în cele mai cumplite vremi. Din nefericire, odată cu împlinirea viselor lui Emilian Pelepeţ din Săncăuţi, şi încă într-o jumătate de Europă, victimele au mărşăluit din suferinţă în suferinţă, memoria reţinând, totuşi numele celor duşi departe, în convoaiele monstruoase ale deportărilor.

În 6 iulie 1949, au fost deportate în Kurgan, următoarele familii din Cotiujeni: „Dumitru Balan cu 5 suflete, Vasile Balan cu 7 suflete, Serafim Botnaru cu 6 suflete, Vasile Botnaru cu 2 suflete, Varvara Bujor cu 2 suflete, Pantelei Ciobănaş cu 2 su­flete, Gheorghe Cojocaru cu 5 su­flete, Ion Frişcu, Alexandru Frişcu cu 5 suflete, Elena Lungu cu 2 suflete, Fenea Lungu, Maria Maniţa cu 4 su­flete, Axenia Moroşanu cu 6 suflete, Petru Moroşanu cu 2 suflete, Daria Oloieru, Grigore Ţurcanu cu 5 su­flete, Dionis Ursu cu 5 suflete, Se­rafim Ursu cu 7 suflete, Ilie Gaşcu cu 5 suflete”[6].

În aprilie 1951, au fost deportate la Tomsk, familiile: „Petru Bujor cu 2 suflete, Nicolae Ceachir cu 3 suflete, Alexandru Frişcu cu 5 suflete, Macarie Frişcu cu 4 su­flete, Parascovia Gaşcu cu 2 suflete Ştefan Mocanu cu 2 suflete, Dumitru Pavaloi cu 4 suflete, Alexandra Rusnac cu 3 suflete, Serghei Rusnac, Savelie Turea cu 3 suflete, Grigore Ţurcanu cu 5 suflete, Gavril Ursu cu 2 suflete, Ilie Ursu cu 3 suflete, Nicolae Ursu cu 2 suflete, Serafim Ursu cu 7 suflete, Sergiu Ursu cu 5 suflete, Elena Vacarciuc cu 2 suflete”[7].

Cumplită pecete de sânge, zămislită de utopia monstruoasă a unei omeniri în derivă.

[1] Monitorul Oficial, Nr. 116, 21 mai 1942, p. 4196

[2] Ibidem, p. 4197

[3] Ibidem, pp. 4197, 4198

[4] Monitorul Oficial, Nr. 171, 25 iulie 1942, p. 6235

[5] Monitorul Oficial, nr. 92, 21 aprilie 1942, p. 3108

[6] Ladaniuc, Victor, Localităţile Republicii Moldova, Chişinău (?), p. 153

[7] Ladaniuc, Victor, Localităţile Republicii Moldova, Chişinău (?), p. 153

Cotiujenii, sub administraţie românească

Administraţia românească în Basarabia a început atât de nefericit, datorită uriaşului credit oferit colaboraţioniştilor, încât, în vara anului 1920, o comisie parlamentară, condusă de senatorul de Bihor Eugen Baţaria, s-a deplasat, pe subcomisii, formate din deputaţi şi autorităţi, în fiecare judeţ al Basarabiei, pentru a cerceta fiecare reclamaţie în parte.

La Cotiujeni, moşiile mari erau stăpânite, în afară de germanul Nemetz (Nemiţii – cum erau numiţi în documentele vremii, o parte dintre urmaşii lor numindu-se, acum, Neamţu, care deţineau peste 1.000 de hectare), de bisericile din Cotiujeni şi din Cotelna, de Elca Dunaevici, Brana Dumer, Sara Berștein și Esfiri Perper, de Iulian Dzicovschi, de Boris Bernştein şi de urmaşii săi – proprietari şi ai celebrei mori moderne „a lui Bariz”, care exporta produse agro-alimentare chiar şi în America. Moşiile acestea au fost expropriate, prin răscumpărare de către stat, mai ales în anul 1921, prin intermediul instituţiei pentru reforma agrară, numită „Casa Noastră”, la preţuri stabilite de experţi şi definitivate de instanţe, apoi au fost vândute locuitorilor din Cotiugeni, în mod individual, sau prin intermediului asociaţiilor cooperatiste, pe care ei le întemeiaseră, după moda şi după modelele cooperatiste ale vremii, în toată Europa.

Până atunci, abuzurile siguranţei, ale jandarmeriei şi chiar ale unor reprezentanţi ai armatei române au fost incalificabile, în întreaga Basarabie, adversarii noilor autorităţi fiind schingiuiţi prin temniţe, inclusiv în cele din Hotin, şi era suficient să treci doar pe o străduţă din apropiere, ca ţipetele acelea disperate să te îngrozească şi să te oripileze. E drept că sătenii din Cotiugeni, fiind oameni aşezaţi şi ponderaţi de bunăstare, nu au avut reclamaţii de făcut, dar prin satele din megieşie s-au produs monstruozităţi din partea „unioniştilor” de circumstanţă, unşi în funcţii de către autorităţile româneşti.

Eugen Baţaria, senator de Bihor, în urma adresei No. 1.432 din 25 august 1920, a condus subcomisiile alcătuite în judeţele basarabene, în 27 septembrie, cea din judeţul Hotin având în componenţă pe deputaţii Dr. D. Roman, Duzinschi şi V. Tanin. Precum şi pe senatorul General Aslan, accentul investigării fiind pus pe administraţie (poliţie, siguranţă, jandarmerie), şcoli, împroprietărire, păduri, cooperative, finanţe (vămi, accize, impozite, pe conduita armatei, a bisericii, a naţionalităţilor şi a funcţionarilor puşi în disponibilitate[1].

Primele constatări, făcute de senatorii Alexandri şi Arbore, în judeţele Bălţi şi Hotin, vizau faptul că „atât la siguranţă (în beciurile ei), cât şi la închisori (civilă şi militară) se produc orori, că pentru a ne convinge ar fi de ajuns a trece pe una din străzile ce înconjoară aresturile, spre a auzi vaietele celor chinuiţi, că deţinuţii sunt lipsiţi de cele mai elementare îngrijiri igienice şi chiar umanitare”, dar „toate greşelile, abuzurile şi chiar ilegalităţile, săvârşite de către unele elemente ale armatei, ale jandarmeriei – care în multe împrejurări se foloseau de brutalitate ori bătaie – şi ale administraţiei, împotriva cărora au reclamat atât populaţia, cât şi reprezentanţii ei… s-au săvârşit în anii 1918-1919, adică în împrejurări anormale” [2].

Analizată pe domenii şi pe judeţe, realitatea basarabeană dezamăgitoare pentru localnici a primilor ani de după unire uluieşte pe cititorul de istorie, dar, în aceste pagini, îşi vor găsi loc doar întâmplările din raport care vizează Cotiujenii şi megieşiile sale.

Din raport aflăm că „Ignatie Burlac, din Lipcani, judeţul Hotin, reclamă că, pe vremea când era primar, dl Bălăcescu îi cerea alimente şi căruţe pentru trebuinţele lui personale, apoi mai reclamă că l-a văzut adesea bătând pe oameni şi că făcea multe nereguli.

Dumitru Vieru, din satul Largu, volostea Lipcani, judeţul Hotin, reclamă că primarul din acea comună ia mită şi comite şi alte abuzuri.

Locuitorii plasei Lipcani, judeţul Hotin, reclamă că subprefectul Bălicescu nu dă curs reclamaţiunilor cetăţenilor şi că îi bate, reclamând verbal, apoi mai comite multe abuzuri. Subcomisia de anchetă, cercetând amănunţit chestiunea acestui subprefect, a constatat că plângerea este întemeiată”[3].

„Negustorii din Lipcani, judeţul Hotin, reclamă că judecătorul de acolo lucrează împreună cu avocatul Botez, ambii umblă prin oraş şi dau în judecată pe comercianţi şi cine merge la avocatul Botez nu îi mai judecă procesul”[4].

„Burăh Veinstein, din Lipcani, judeţul Hotin, reclamă că a fost înjurat, ameninţat şi bătut de controlorul fiscal Popovici, apoi că acest controlor nu ţinea nici o rânduială la schimbul rublelor.

Moscu Spilerman, din comuna Lipcani, judeţul Hotin, reclamă că a dat mită 1.500 ruble controlorului fiscal Popovici şi prin perceptorul Ghika, ca să libereze unei femei văduve două lăzi cu chibrituri, pe care le confiscase. Lăzile au fost date înapoi, mai reclamă că a ţinut cârciumă, pe care a închis-o din cauza acestui controlor, care îi face şicane, că i-a confiscat zece sticle de coniac şi i-a dat înapoi numai opt, că i-a mai făcut si ghete, reclamantul fiind cizmar de meserie, fără să primească, pentru aceasta, nici un ban.

Negustorii din Lipcani, judeţul Hotin, reclamă că controlorul Popovici şi perceptorul Ghika luau milă mită în timpul schimbului”[5].

Talmeş-balmeşul administrativ a avut efecte dezastruoase şi asupra vieţii economice, efecte analizate obiectiv în capitolul raportului, intitulat „Situaţiunea exploatării agricole a pământurilor, pe anul 1918-1919, în judeţul Hotin”, analiză care relevă un balcanism, şi din partea localnicilor, puternic îndătinat în firea românilor:

„a). În acest judeţ sunt 390 moşii expropriabile, care au fost luate în folosinţă de săteni prin comisiile săteşti. Câteva adrese, ce le vom reproduce în rezumat, ne vor arăta care a fost activitatea comisiunilor săteşti.

Cu adresa No. 4.684 din 16 Fevruarie 1920, comisiunea judeţeană comunică „Casei Noastre” că membrii comisiilor săteşti nu-şi îndeplinesc datoriile şi fac multe nedreptăţi: cere dezlegare pentru a realege alte comisiuni şi revocarea celor actuale (do­sarul No. 1).

Controlorul agronom Iochom Anastasenco, la 23 Iunie 1920, constată, în inspecţia ce a făcut regiunii 25, cum şi de la 27 Iu­lie 1920, în comuna Comorova, că starea bănească a moşiilor pe 1919 nu o ştie, deoarece, conform ordinului dat de prefectura judeţului, înainte de alegerea deputaţilor, s-a ridicat de la con­siliile săteşti, de subprefectură, toate dosarele şi actele ce aveau asupra lor, lucru care s-a executat pentru tot judeţul, ceea ce îm­piedică să se alcătuiască locurile de debit pe anul 1918, cele pe anul 1920 sunt întocmite (dosarul No. 19).

S-au văzut şi 27 dosare speciale, cu corespondenţă pentru comune;

b). „Banca Ţărănească” are cinci moşii mari: 1). Nezvoia, 50 desetini 754; 2). Costicene, 245 desetine; 3). Fiteşti, 912, 147; 4). Chincouţi, 1.170; 5). Dinoriţi, 102.

Loturi mici n-are.

Ipotecate sunt 427 bucăţi de pământ, cu o întindere de 16.972, 95 desetine, pentru suma de 3.546 464 ruble;

c). Moşii mănăstireşti nu sunt;

d). Statul nu se cunoaşte, la „Casa Noastră”, câte moşii are;

e). Bunurile sunt 28 iazuri, arendate prin licitaţie publică până la 1 Martie 1920. Parte din aceste licitaţiuni nu sunt încă rezol­vate de direcţia „Casei Noastre”. Nu s-au depus încă arenzile a 12 iazuri.

Licitaţiunile au fost semnate la 31 Octomvrie, 7, 13, 31 De­cemvrie 1919. Iazurile au produs 25.203 ruble, din care s-au în­casat 17.001 ruble, a mai rămas de încasat 8.251 ruble.

Situaţia exploatării pe anul 1918/1919 dată de secţia exploa­tării:

l). Din moşiile particulare au fost arendate 66.732 desetine, 1918. Se cuvine arenda lei 1.773.153,06; ce s-a încasat nu se cunoaşte; pârloagă: 46 desetine, 1.400;

2). Din moşiile „Băncii Ţărăneşti” au fost arendate 1.257 de­setine. Se cuvine ca arendă lei 33.676,21. Ce s-a încasat nu se ştie, pârloagă nu există;

3) Din moşiile mănăstireşti şi ale Statului s-au arendat 5.539 desetine, 1.082, se cuvine arendă lei 150.788,30, ce s-a încasat nu se cunoaşte, pârloagă 91 desetine, 1.729, datele sunt luate după raportul serviciului de exploatare; listele de debit nu sunt.

Total s-a dat în arendă 73.529 desetine, 602, cât s-a încasat din arendă nu se cunoaşte.

Cu adresa No. 44 din 20 August 1920, s-a cerut de la comisia judeţeană situaţia exploatării, care nu s-a trimis.

Secţia exploatării are: 2 registre de intrare, 2 registre de ieşire şi o condică de expediţie; toate registrele sunt nenumerotate, neşnuruite şi nesigilate”[6].

Odată cu aplicare măsurilor de expropriere, cu plată, şi a împroprietăririi cu plata aceluiaşi preţ pentru loturile de pământ, lucrurile intră în normal, iar cazurile de locuitori din Cotiujeni şi Săncăuţi, care au avut probleme cu legea, vizau, în primul rând, fabricarea şi contrabanda cu alcool, care se sancţionau cu 150-200 lei „amendă în folosul comunei Cotiugeni” sau, în cazul neplăţii, cu câte 3-4 zile de închisoare la Hotin, precum şi câteva furtişaguri mărunte, dar şi într-un caz, şi în celălalt, cei căutaţi de jandarmi nu mai puteau fi găsiţi, pentru că locuitorii din Cotiujeni şi Săncăuţi refuzau chiar şi aceste pedepse simbolice, dispărând din sate şi fugind peste Nistru sau chiar în satele României Mari, în care aveau rubedenii numai de ei ştiute şi, tocmai de aceea, nu-i putea afla nimeni. Am selectat, din paginile Monitorului Oficial, şi astfel de cazuri, reproduse amănunţit în Anexa documentelor Cotiujenilor, pentru că şi întâmplările acestea mărunte vehiculează mărturii despre nume de familii, care îşi duceau traiul în comună, când mai bine, când mai rău, când în situaţii cu adevărat tragice, dar cu acelaşi ataşament pentru baştină pe care l-am întâlnit după 1990, când mulţi oameni din Cotiujeni au cerut cetăţenia română, dar fără a renunţa la cetăţenia sacră a baştinei natale.

În hronicul numelor cotiujene, am întâlnit, în perioada interbelică, numele localnicilor „Chiruţa Alexandru şi Denic Ivan, din comuna Săncăuţi” (1926), „Andrei Alexandru Bălan, care a vândut lui Leizer Beniumen Lerner averea sa imobilă, situată în comuna Cotiujeni” (1928), „Joachim Vasile Salamandâc şi Nicolae Grigore Cozac” din Cotiujeni, care au cumpărat averea din hotarul Cotiujenilor a lui Petrea Iacob Martiniuc (1928), Gavril Lunga zis Brăhuța, aflat în proces cu Petrea Gheorghie Penteleiciuc (1928), „Vasile Ciobănaş din satul Cotiugeni”, jefuit de cei cărora le oferise ospitalitate (1929), „Dumitru A. Mariotan, plugar, cu ultimul domiciliu cunoscut în satul Cotiugeni” (1933), Toader S. Rusnac, Mocanu Z. Grigorie, Grigorie I. Lungu, Petrea Palamar, Nicolae Andriiciuc, Macarie Rudenco, Ianchel Veisberg, toţi în anul 1933, Anastasia Rusnac şi dispărutul Gheorghe S. Rusnac-Vacarciuc (1943), „Trifon Ciaglei, din satul Brăila, comuna Cotiugeni”, „Artemie Ciaglei, fiul susnumitului petiționar” (1944).

În toţi aceşti ani ai administraţiei româneşti, Cotiujenii au avut statutul de comună, ba şi pe cel de judecătorie rurală, pentru scurtă vreme, începând cu 18 decembrie 1918, când, „în temeiul art. IV al decretului No. 3.727.de la 18 Decemvrie 1918, publicat în Monitori Oficial No. 219 de la 21 Decemvrie 1918”, „Tabloul pentru determinarea numărului, întinderii ocoalelor și judecătoriilor de pace din Basarabia”, nominalizând, la pagina 898, punctul VIII al judecătoriilor județului Hotin, „Judecătoria rurală Cotiujeni, cu reședința în comuna Cotiujeni: / 1). Volostea Cotiujeni”. Statul de comună, cu sediul în Cotiujeni, este confirmat, în 1931, prin „Tabloul de regruparea comunelor rurale: 29. Județul Hotin”. Comuna Cotiugeni, cu reședința în Cotiugeni, se compune din satele Brăila, Cotiugeni, Lucaceni și Săncăuți Moară”. În documentele oficiale, ca şi în uricele vechi, Cotiujenii apar, adesea, drept Cotiugenii, dar statul proprietăţii, de-a lungul timpului, individualizează Cotiujenii din ţinutul Hotinului de cele din judeţul Bălţi, numit, până în 1811, „Eşi” sau „Iaşi”, ca şi capitala Moldovei, sau de Cotiujenii din ţinutul Botoşanilor (Săvenii de mai târziu) sau de prin alte părţi.

Anii cumpliţi ai istoriei europene, 1939-1944, au muşcat dureros şi din soarta Cotiujenilor, comunitate rurală care a trecut, de-a lungul vremii, de sub o stăpânire la alta, cerându-i-se tributul de sânge. Tocmai de asta îmi permit să opinez că, indiferent sub ce uniformă s-au jertfit, tinerii din Cotiujeni au intrat în sacralitatea sacrificiului suprem pentru brazda natală şi, drept consecinţă, şi eu îi consider pe toţi Eroi de necontestat, acum când le reproduc numele cu conştientă şi sinceră evlavie: Alexei Achelina, Gheorghe Achelina, Dumitru Alexeev, Ion Alexeev, Mihail Alexeev, Ion Balan, Vasile Basarab, Sergiu Bordeniuc, Alexandru Buga, Nicolae Buga, Simion Buga, Gheorghe Bujor, Simion Burlacişin, Dionis Ceacâr, Ion Ceacâr, Alexandru Ciobănaş, Dumitru Ciobănaş, Ilie Ciobănaş, Ion Ciobănaş, Toader Ciobănaş, Vladimir Ciobănaş, Ion Cojocaru, Ion Cojocaru, Nicolae Corpaci, Alexandru Griţac, Teodor Dochiţoi, Vladimir Duleba, Dumitru Frişcu, Ion Ganu, Zahar Ganu, Teodor Gaşcu, Vladimir Gaşcu, Alexandru Gaşcu, Ion Grosu, Serafim Grosu, Alexei Gorobeţ, Ilie Gutium, Hariton Lungu, Gheorghe Lungu, Ilarion Lungu, Ion Lungu, Ion A. Lungu, Pavel Lungu, Sava Lungu, Vasile Lungu, Vasile G. Lungu, Vladimir Lungu, Alexandru Lungu-Rangu, Macar Lupaşcu, Teodor Lupaşcu, Timofei Lupaşcu, Alexei Maniţa, Nicolae Maniţa, Timofei Maniţa, Petru Mârza, Leonte Mocanu, Andrei Moroşanu, Matei Moroşanu, Mihail Moroşanu, Teodor Moroşanu, Vasile Moroşanu, Nicolae Olaru, Grigore Panteleiciuc, Ion Pavaloi, Pantelei Pavaloi, Nicolae Pşeniţa, Iachim Radiţa, Ion Radovici, Ion Rudencu, Mihail Rudencu, Dionis Rusnac, Vladimir Rusnac, Filip Rusu, Vasile Rusu-Maniţa, Vasile Ru­su, Pantelei Scutelnic, Al­exei Tărâţă, Foma Tărâţă, Filip Tărâţă, Gherasim Tărâţă, Ilarion Tărâţă, Ion Tărâţă, Teodor Gh. Tărâţă, Teodor M. Tărâţă, Danil Ursu, Dumitru Ursu, Ilarion Ursu, Ion Ursu, Pavel Ursu, Vladimir Vacarciuc, Mihail Vieru, Petru Vieru, Vasile Vieru, Agapie I. Vornices, Filip Vornices”[7].

[1] Baţaria, Eugen, Raportul Comisiunii Parlamentare asupra anchetei făcură în Basarabia, Bucureşti 1921, pp. 1, 2

[2] Ibidem, pp. 2, 3

[3] Ibidem, p. 62

[4] Ibidem, p. 22

[5] Ibidem, p. 27

[6] Ibidem, p. 62

[7] Ladaniuc, Victor, Localităţile Republicii Moldova, Chişinău (?), pp. 152, 153

Cotiujeni, sub stăpânirea ţaristă

Ocupat, pentru îndelungă vreme, în 1806, de generalul Michlason, cu confirmare a înglobării întregii Moldove de peste Prut în imperiul ţarist prin tratatul ruso-turc de la București, din 1812[1], ţinutul Hotinului se împacă repede şi cu noii stăpânitori, care au vrut să-şi apropie locuitorii printr-o politică şi mai blândă şi, desigur, prin întărirea privilegiilor boiereşti şi călugăreşti. Încă din primii ani ai stăpânirii ţariste, prin „Proiectu / pentru cele mai întâi temelii la obrazovania ocârmuirii politiceşti dinăuntru a oblastii Basarabiei”[2], datat „În Chişinău, aprilie 29 zile, anul 1818”, Ţarul considera necesitatea unei „oştineşti ocârmuiri”, adică „sub privegherea oştenescului gheneral-gubernator de Podolie”, stabilea, în privinţa administraţiei, că „ţinuturi se hotărăsc a fi şasă, anume: al Hotinului, a Eşului (numele vechi pentru ţinutul Bălţi – n. n.), al Orheiului, al Benderului, al Akkermanului şi al Ismailului”, defineşte, cu garantarea averilor şi titlurilor nobiliare moldoveneşti, „partea duhovnicească”, deci clerul, „tagma dvorenilor”, deci marii proprietari, cărora „şi ţiganii să întăresc lui”, „boierinaşii” definiţi drept clasa „care nu să tragi din dvoreni şi care nu a ajuns la cele mai de sus ranguri boiereşti”, „mazilii, stare de lăcuitori cu privilegii, îşi vor păzi în veci împreună cu urmaşii lor pronomiile ce le sunt dăruite de la domnii Moldavii”, „ruptaşii, stări de lăcuitori iarăşi cu privilegii. Tagma lor cuprinde în sine şi pe urmaşii părţii duhovniceşti”, „partea negustorească şi a târgoveţilor”, „ţăranii sau sătenii”, „ţiganii haznelii”, care „să ocârmuiesc de cătră însuşi cârmuirea oblastii” şi cei mănăstireşti şi boiereşti, şi, în sfârşit, „jidovii” din diversele tagme ocupaţionale. Şi mai existau „bejănarii”, adică „străini supt numiri de colonişti”.

Dacă în epoca raialei Hotinului, multe moşii, aidoma celei din Săncăuţi, erau arendate de către spahii, în perioada ţaristă vine rândul polcovnicilor, în majoritate români din armata rusă, precum Mihail Ene, care, din 1821 avea să devină şi alegător, proprietar al unei silişti din Cotiugeni (Grumăzeni), sau fostul vornic Creţulescu, proprietar în Săncăuţi.

Districtul Hotinului, delimitat de „Prut, Bucovina, Nistru, districtul Soroca și Bălți (Belz)”, are „un relief ușor accidentat și în parte acoperit de păduri; multe pâraie îl străbat, printre care Larga. Este animat de activitatea comercială intensă pentru exportul și importul de mărfuri diverse la frontiera ruso-austriacă. Este cel mai populat dintre toate districtele: pe suprafața sa de 3.373 verste, sunt 140 de localități și o populație de 60.612 persoane de sex masculin și 57.696 de sex feminin”[3], iar animată „activitate comercială intensă” de import-export se potrivea de minune sătenilor din Cotiujeni, care încă mai aveau rude apropiate, pe care le foloseau ca intermediari, şi în Bucovina, şi în Moldova, şi în întreg districtul Hotinului, iar de acolo, în sudul Poloniei.

Cotiujenii prosperă de la an la an din negustorie harnică şi cu Bucovina, şi cu Moldova, şi cu Rusia, şi cu Polonia, iar numărul locuitorilor sporeşte necontenit, în sat fiind consemnate de recensăminte familii noi, precum Pumac, Hriţco, Iacob, Rusu, Ivanivici, Rudu, Nechifor – până în 1811, Cojocaru, Ganu, Gutium, Lungu, Mândru, Moroşanu, Rudencu, Ursu – până în 1835, an în care doar în Cotiujeni existat 211 gospodării, care adăposteau 476  bărbaţi şi 474 femei, deci un total de 950 de locuitori, aproape o treime din numărul actual al comunei. Peste doar 16 ani, adică în 1851, un alt recensământ înregistrează în Cotiujeni 264 de gospodării şi 1.279, deci cu 53 de gospodării şi cu 329 de locuitori noi, pentru împrospătarea aşezării şi a comunităţii, numele de familie predominante fiind Cazacu, Ciobanu, Cojocaru, Cuflic, Gutium, Moroşanu, Rusnac, Rusu, Vieru, Balan ş. a., iar semnul prosperităţii nu se opreşte aici, pentru că, peste alţi 19 ani, în 1870, gospodăriile sunt cu 27 mai multe (287), iar locuitorii, cu un plus de 208 (1.487). Şi tot aşa, ajungându-se, în 1886, la un număr de 340 de gospodării şi la o populaţie de 1.497; dintre acestea, doar 84 de case nu aveau pământ, dar asta nu însemna, neapărat, şi sărăcie. Din nefericire, atunci, în 1886, ca şi în 1926, când au spulberat Săncăuţii definitiv, ploile torenţiale au măturat totul în cale, iar pârâul Vilia a rupt podul din centrul satului, despărţind Cotiujenii în două, apoi apele învolburate au înşfăcat morile lui Ferdinand Nemitz, tatăl amiralului ţarist şi apoi sovietic Alexandru Nemitz, cu excepţia morii cu abur. Au supravieţuit furtunii şi morile de vânt, durate de proprietarii Alexandru Gâscă, Grigore Rusnac, Ion Revencu.

În ciuda necazurilor pricinuite de natură, obştea Cotiugenilor continuă să înflorească, recensământul din 1897 înregistrând 2.270 de persoane, adică 1.175 bărbaţi şi 1.113 femei, toate frumoase şi nesulemenite, precum înaintaşele lor, mărturisite de veacuri.

În 1902, mândra obşte a Cotiujenilor, care trăia în deja 646 de case, şi-a zidit o biserică pe măsură, din piatră, cu hramul Naşterii Maicii Domnului, la altarul cărei slujea preotul Timotei Antonovici, răspunsurile fiindu-i date de cântăreţul profesionist Iustin Dimitriu. În bisericuţa serdarului Costea, din 1750, ulterior refăcută, slujise la altar, în 1835, preotul Nicolae Donciul, iar dieci au fost Ioan Balan şi Dumitru Gaşcu, iar bătrânul Ioan Axinia, dascăl. Exista în Cotiugeni, pe atunci, şi un cunoscător şi interpret al cântecului lumesc, pe nume Ivan Cocârlă, de la care a cules folclor chir şi renumitul lingvist austriac Gustav Ludwig Weigand, în vara anului 1904.

Cotiujenii, deşi aveau şi mulţi locuitori cu rădăcini ruseşti, s-au revendicat, întotdeauna, ca o obşte „de limbă moldovenească”, inclusiv în anii de glorie ai ţarismului, când, constatându-se şi de către oficialii ruşi că „elementul românesc mai rezistent în întreaga Basarabie era cel răzeşesc”[4], se consemna că „satele de la mijlocul ţinutului (Hotin – n. n.), adică cele aşezate mai la sud de linia Nistrului şi mai la nord de Prut, precum şi din jurul Bricenilor, au populaţie amestecată şi din moldoveni, şi din rusini – de aceea nu putem da cifra exactă a populaţiei de rusini şi moldoveni. Numărul populaţiei de un fel şi de altul se poate stabili numai aproximativ, dacă vom lua că toate satele de lângă Nistru sunt locuite de rusini, iar toate satele de lângă Prut şi de lângă Briceni sunt locuite de moldoveni”[5]. E drept că au existat şi voci ale unor comentatori ai istoriei care au intrat în contradicţie cu tezele din studiul statistic al lui Ermolinsky, precum Butovich, care a scris că, după 1870, „limba rusă a devenit preponderentă în 9 sate, care erau moldovenești în totalitate (Cebreva, Cotiujeni, Fitești, Târnova, Lipcani, Glinka, Cotelna, Oniantzi, Medivieja de Chelmentzi)”[6], pentru că în Cotiujenii Hotinului (de regulă, al Bricenilor, iar sub administraţie românească, al Edineţului, pentru o scurtă perioadă) spiritul moldovenesc a însemnat mai mult decât identitate, adică o tendinţă de permanentă înnobilare prin eforturi proprii. Cotiujenenii au rămas, adesea, indiferenţi la „românism”, poate şi datorită confuziei cu termenul „rumânism”, care definea şerbia, dar moldovenismul i-a înălţat, învolburat şi statornicit aidoma unei efigii voievodale pusă pecete pe inimi.

[1] Ibidem, pp. 149, 150

[2] Mihail, Paul; Mihail, Zamfira, Acte în limba română / tipărite în Basarabia, I, Bucureşti 1993, pp. 28-126

[3] Ibidem, pp. 148, 149

[4] Cazacu, Dr. P., Moldova dintre Prut şi Nistru / 1812-1918, Iaşi, „Viaţa românească” S. A., p. 78

[5] Ermolinsky, Colecţia datelor statistice asupra ţinutului Hotinului, Ediţia oficială a Zemstvei, Moscova 1906, apud Cazacu, p. 76

[6] Murgoci, G., La population de la Bessarabie, étude démographique, Paris, 1920, p. 60