Dreptul valah, în corespondenţa lui Enzenberg

Enzenberg

Tentativele istoriografiei româneşti de recuperare a regulilor dreptului valah (Valaskim) s-au bazat, de refulă, pe frânturile de mărturii despre valahii din sudul Poloniei, care cereau să fie supuşi judecăţii conform acestui cod de legi, considerat „pravilă” sau „obicei al pământului”, dar arareori s-a făcut legătura între codul de legi al pelasgilor, în folosinţă şi la greci, datorită „numeroşilor pelasgi”, care le-au întărit supremaţia balcanică – după cum sublinia Herodot, şi pe vremea lui Homer. În „Iliada” există, de altfel, pravila „răscumpărării capului”[1], identic aplicată şi în vremea lui Ştefan cel Mare[2], dar şi peste câteva alte veacuri[3]. Copiştii mărturiilor lui Pitagora au copiat greşit, drept „beleagine” specificul regulilor ancestrale, care erau „belasgine” sau „pelasgine”, adică pelasge, ele fiind născocite de „bărbatul cel mai integru, Anu”, ulterior transformat în „Sfântul Cer”, datorită înmormântării „în cer”, care se practica în vechime la toate populaţiile lumii, iar „străbunii din ceruri” ofereau urmaşilor totul, inclusiv legislaţia.

Prin reconstituire, după urice, pot fi identificate şi alte elemente ale dreptului pelasg = dreptul valah, mai ales în privinţa proprietăţii, al cărei statul este reglementat de jure vicinitas, deci de dreptul întâietăţii la cumpărare al neamului celui mai apropiat, şi poate fi desluşit, prin deducţii, destul de corect din urice. Dar există, spre surprinderea mea, presupun că şi ale altora – altminteri ar fi existat cărţi pe această temă, şi o explicare punctuală a acestei „pravile”, în care, pe baza întrebărilor puse de al doilea guvernator militar al Bucovinei, Enzenberg, au fost lămurite, de către divanul lui Constantin Dimitrie Moruz Vodă, regulile străvechi ale „obiceiului de mo­şii şi alte pricini ca aceste ale pământului”, spre a fi de folos, în cârmuirea cu dreptate, noilor stăpânitori ai nordului Moldovei.

Cum, probabil, mai există şi alte mărturii despre Valaskim, uitate prin colbuitele pagini ale cărţilor vechi, voi deschide o rubrică dedicată temei, DREPTUL VALAH, ca să pot pune la dispoziţia celor interesaţi, începând de astăzi, elementele care să îngăduie reconstituirea pravilei, deci a „legii din strămoşi”.

*

„Carte de la Mariea Sa Vodă, cătră Ghinaral Maior Enţinberg. – Răspuns.

„Prietineasca carte din Fevruar 1, cu dum­nealor aceşti doi ofiţeri am luat, şi pentru răspunsul ce să cere la partea aceea, pe câte­va ponturi a pravilei, şi a obiceiului de mo­şii şi alte pricini ca aceste ale pământului, de care Comisia de acolo are trebuinţă, toate pre larg am înţeles, şi fiind că după cum am şi mai scris, din partea noastră, de-a pururi buna armonie şi prieteşugul megieşesc nestrămutat să păzeşte, iată că şi la aceste întrebări s-au făcut de la Divanul nostru răspunsul pe fieştecare pont, după ale pra­vilei şi obiceiul pământului urmări, pentru acel fel de pricini de moşii de acolo, şi al­te ca aceste, după cum înscris pe lângă aceasta, s-au trimes, arătându-se pre larg.

1782, Fevruarie 19.

Doc. Nr. 291, pachet XXII; A. R.

*

Nouăsprezece întrebări din partea guvernului Bu­covinei, cum se arată mai jos, pe număr.

*

Întrebările din partea guvernului Bucovinei:

1). Târgurile cele trei ce sunt în Bucovina, şi peste tot pe moşiile stăpânitorului ţării, după cum mai întâi a fost hotărât, de se vor găsi în vreun izvod, şi sunt hotarnice asupra lor?

Răspunsurile din partea Divanului Moldovei:

1). În vremile vechi a stăpânirii Moldo­vei, au fost condici întru care se află înscrise nu numai pricinile oraşelor şi a moşiilor, ci şi hotarele lor, cum şi alte pricini ale ţării, care, din vremelnicele întâmplări de prăzi şi de robii, ce sunt ştiute de toate megieşiile ţării Moldovei, toate acele condici s-au pră­pădit şi nu se mai află, fără numai din testamentele şi hrisoavele ce au dat luminaţii Domni din locul domnesc, danii ce să putea înţe­lege după cum vor fi scriind, cum şi din hotarnice care, mai pe urmă, din poruncă dom­nească s-au făcut după vremi, după ştiinţa stăpânirii.

2). Moşiile ce se stăpânesc din vremile vechi şi moşiile ce le-au dăruit Domnit, de a fost obicei să se arate prin scrisori şi semnele hotarelor, şi de se poate găsi, în Arhiva Iaşului, hotarnice şi scrisori de acest fel?

2). Tot locul ţării Moldovei, dintr-un început loc domnesc, au fost, şi la locu­rile unde s-a socotit ca să fie târguri, le-au numit şi le-au făcut târguri, cu loc împre­jur îndestul, spre îndestularea orăşenilor, şi în condicile vechi, ce s-au pomenit mai sus, or fi fost şi semnele hotarelor, măcar că şi din locurile târgurilor, încă şi târguri întregi, mai pe urmă stăpânitorii Domni au dat da­nie cui au vrut, cu ispisoace gospod (voievodale – n. n.) de stăpânire, cum şi toate moşiile ce se stăpâ­nesc din vremile vechi, şi mai pe urmă de luminaţii Domni, sunt date danie cu hrisoave domneşti, după slujba şi cinstea fieştecăruia, pe cât a voit Domnul, şi la unele din testamentele Domnilor au fost arătate şi sem­nele hotarelor, dar nu la toate; iar la Condi­cile cele vechi, care s-au prăpădit, după cum mai sus s-a pomenit, or fi fost pe larg înscri­se, atât pricinile, cât şi semnele hotarelor tu­turor moşiilor, însă din întâmplările tulburărilor, multe ispisoace vechi şi mai noi s-au prăpădit, şi pe urmă, după încredinţate dovezi şi vrednice mărturii de stăpânire, a rămas temeinică stăpânirea fieştecăruia; iar Arhiva Moldovei de hotarnice, de scrisori şi de alte pricini nu se află, din vremelnicele întâmplări, precum mai sus s-a arătat.

3). Veniturile podurilor şi alte venituri ce au fost Domneşti, de le-au stăpânit Domnii înşişi; sau cu scrisori le-au dat altora?

3). Veniturile podurilor şi alte venituri de moşii, ce au fost domneşti, în câtă vreme au fost Domneşti s-au strâns şi veniturile lor pe sama domnească, de cei rânduiţi de Domni pristavi; iar după ce, dintr-acele moşii cu păduri şi cu alte venituri, le-au dat luminaţii Domni, dintr-un început şi până acum, danie cui au vrut, a luat acel cu daniile şi veniturile podurilor şi alte venituri, şi se stăpânesc şi până acum de acel care le au.

4). Un stăpân de moşie, ce nu are copii sau moştenitori, de are putere a face cu moşiile sale ce-i va fi voia, adică de a putut lua pe un străin, să-l facă moştenitor pe moşiile lui, fără voia Domnului ţării, şi când vreunul fără moştenitor moare, şi pe altul n-a făcut moşteni­tor pe moşiile sale, şi nici diată n-a făcut, cui se cade se rămână moşiile acelea?

4). Cel ce nu are copil sau alţi moşte­nitori este volnic a face moştenitorii pe moşiile sale şi pe un străin, fără de a lua voie şi de la Domnul ţării; iar când va muri fără de moştenitori, adică de nu va avea rude, şi nici pe altul străin n-a apuca a-l face moştenitor pe moşiile lui, nici diată nu va fa­ce, atuncea moşiile şi toată averea lui rămâ­n ale stăpânitorului ţării.

5). Când face vreunul diată, ce trebuinţă este să mai facă, şi de poate fieştecare stăpân de moşie să facă diată sau are osebire unul de altul?

5). Fieştecare om slobod şi neoprit de pravilă poate să facă diată pe averea sa, care diată este dator să o încredinţeze spre dovadă cum că este chiar a lui, ori cu însuşi a lui iscălitură, şi cu vrednici de credinţă marturi, ori şi numai cu însuşi a lui iscălitu­ră, fiind adevărată şi fără de prepus, însă cel mai puţin păzind a treia parte din averea sa pentru moştenitor, după pravilă.

6). De face cineva vreo împărţeală moşte­nitorilor săi, în viaţa sa, şi a făcut vreunuia dintr-înşii strâmbătate, de rămâne acea împărţeală în puterea ei; adică părintele ce stăpâneşte o moşie, care se cade se rămână în moştenire,atât părţii bărbăteşti, cât şi femeieşti, şi el sau a depărtat pe fată, sau au dat ficiorului, sau pe ficior l-au depărtat, şi a dat fetei?

6). Poate fieştecine, în viaţa sa, să facă împărţeala lucrurilor lui moştenitorilor săi, după a lui însuşi voinţă, şi altă nu se caută, nici să socoteşte, fără numai dacă pe vreunul dintr-aceşti moştenitori l-a făcut desăvâr­şit moştenitor ori i-a lăsat atâta parte, care nu are nici o analogie cu părţile celorlalţi, ori de au dat numai din cele mişcă­toare, şi nu şi din cele nemişcătoare, şi nu va arăta pricina în scris, atunci împărţeala este fă­ră tăria sa.

7). Un stăpân de moşie părintească de poate să vândă moşia sa de istov? Şi copiii lui, făcându-se de vârstă şi cunoscând că acea vânzare s-a făcut în păgubirea lor, şi măcar de nu şi este arătat în zapisul de vânzare ce a fost făcut părintele lor, ca să poată copiii lui răscumpăra, au putere copiii să răscumpere, au ba?

7). Un stăpân poate se vândă moşia sa cea părintească de istov, şi de vor fi copiii lui fără de vârstă, şi sub stăpânirea tatălui lor, şi în zapisul de vânzare nu va scrie, ca să poată răscumpăra copiii, după ce vor veni la vârstă, nu pot să răscumpere.

8). Un stăpân de moşie, căzând la datorie sau având altă trebuinţă şi voieşte să vândă mo­şia sa de istov,  de este dator, prin ştirea judecăţii, să facă ştire neamului său şi răzeşilor şi a cere de la neam sau răzeşi de voiesc să-i dea preţul moşiei, şi vânzând moşia, de pot, după vremi, moştenitorii lui să-i dea acel preţ, ce a dat neamul lui sau răzeşii, sau străinii părinţi­lor lor, şi să răscumpere moşia, şi până la câtă vreme pot să aibă volnică răscumpărare?

8). Cel ce va cădea la datorie sau pen­tru altă trebuinţă va vrea să vândă moşia sa, are datorie să întrebe, întâi pe fii săi, în­să de vor fi de vârstă, şi pe neamuri, şi pe răzeşi, şi când nu vor vrea aceia să o cum­pere, atunci poate să o vândă şi la străini; iar când nu va înştiinţa pe fiii săi, de vor fi de vârstă, şi pe neamuri şi pe răzeşi, atunci fiii, de vor fi de vârstă, sau neamurile sau ră­zeşii, după ce vor afla de vânzare, au voie, până în patru luni, după pravilă, şi până în şase luni, să tragă judecata şi să răscumpere; iar de nu vor afla de vânzare, nici or şti nimica, şi până la 10 ani au voie să tragă judecata şi să răscumpere, însă încredinţându-se judecătorul că n-au aflat mai înainte, şi sorocul acest de zece ani este la cei ce nu vor fi înstrăinaţi din pământul lor; iar când mo­şia se va vinde pentru datorie, din porunca judecăţii, la mezat, atunci n-are datorie să întrebe nici pe fii, nici pe neamuri, nici pe răzeşi, nici pot să mai răscumpere, fiind vân­zare cu publicaţie.

9). Când o moşie a pus-o oarecine zălog, cu soroc, cu această hotărâre, că de nu va plăti banii la sorocul arătat, să rămână moşia de istov,  neputând să o mai răscumpere, de rămâne acest fel de interesat contract în puterea sa sau zapisele ce se fac între cumpărător şi vânzător, şi nu se fac înaintea judecăţii, de rămân în puterea lor au ba?

9). Moşia sau orice lucru nemişcător se va pune zălog cu hotărât soroc, ca, neplătind banii, să rămână de istov, de nu va da stăpânul moşiei al doilea zapis cu desă­vârşită vânzare, sau acel ce ţine zălogul de nu va avea cartea judeţului, întru care să arate că s-a dat acel zălog de istov, atunci zapisul cel de zălogitură nu are nici o tărie, şi oricând, ori acel ce au pus zălogul, ori moştenitorul şi neamurile lui, pot să dea banii şi să ia zălogul; iar zapisele ce se fac între cumpărători şi între vânzători, de nu vor fi făcute nici înaintea judecatei, din oareşicare pricini, şi vor fi încredinţate cu iscălituri, oameni vrednici de credinţă, au tă­ria lor.

10). Când, din întâmplare, nu poate cineva să arate dovezi şi scrisori pe moşia ce o stă­pâneşte, dar stăpâneşte moşia sa cu odihnă, până la câţi ani poate să-i slujească stăpânirea lui, spre dovadă că este dreaptă a lui?

10). Pentru cei ce stăpânesc moşii şi nu au dovedi, scrisori, până în zece ani, stă­pânind cu pace şi cu bună credinţă (adică că nu ştie la cugetul său cu vreo asupreală sau năpăstuire stăpânirea sa), nefiind lipsiţi din pământul lor, a tot cel ce stăpâneşte, cât şi cel ce vrea să tragă judecată peste zece ani, rămâne temeinică stăpânirea; iar la cei ce lipsesc din pământul lor, şi va fi stăpânire cu bună credinţă până la douăzeci ani; iar la rea credinţă (adică cel ce stăpâneşte, de ştie la cugetul său că este cu asupreală şi năpăstuire stăpânirea sa), atunci de nu vor fi şi lipsiţi din pământul lor, sau de vor fi lipsiţi peste 30 ani, rămâne temeinică stăpânirea.

11). Când unul a stăpânit moşia sa cu odihnă, peste suma anilor hotărâţi, şi, după vremi, vine altul cu bune scrisori asupra acelei moşii, ci­ne, după obiceiul pământului, rămâne stăpânitor: cel ce a stăpânit atâţia ani sau cel ce poate cu scrisorile dovedi că ar fi moşia lui?

11). De vreme ce, din adese vremelnice tulburări, ce s-au întâmplat în ţara aceasta, mulţi n-au putut avea purtare de grijă pen­tru moşii şi alte averi ale lor, pentru aceia, dar, prescripţia, la asemenea pricini de întâmplări, după obiceiul pământului, se socoteşte până la 30 ani; iar de se va dovedi că cu năpăstuire şi lăcomie stăpâneşte, atunci nu se soco­teşte numărul anilor.

12). De este vremea prescripţiei, adică până la 30 ani sau mai mult sau mai puţin, atât la boieri sau la Mănăstiri sau mazili ruptaşi, totdeauna, sau vreo deosebire, fiindcă osebit este cunoscut că, în vremile tulburărilor, scrisorile boierilor au căzut în mâinile mazililor, şi a mazili­lor în mâinile boierilor, şi acum mulţi ca aceştia, care fără de dreptate ţin scrisorile cu care se folosesc, atât cu veniturile, cât şi cu sloboziri ce s-ar cădea să aibă cel adevărat stăpân?

12). Hotărârea judeţului se socoteşte pen­tru toţi de obşte, tot într-un chip, nefăcând deosebire, după rânduiala prescripţiei, a ani­lor stăpânirii, care s-au arătat la al 10-lea pont, cum şi pentru scrisori, după cum s-a arătat la al 11-lea pont; iar pentru lucrurile bisericeşti, paragrafia, adică prescripţia hotărăşte până la 40 ani să poată trage ju­decata.

13). Şi fiind cunoscut că, în vremile tulbu­rărilor, mulţi mazili ruptaşi s-au făcut stăpâni de moşii, cu unii ca aceştia, după obiceiul pământului, ce se cade să se facă ?

13). Din mazilii ruptaşi sau oricine care, în vremile tulburărilor, s-au făcut stăpâni de moşii, asemenea, după rânduiala prescrip­ţiei, ce s-au arătat la al 10-lea şi la al 11-lea pont, rămâne să se socotească.

14). La pricinile de hotare, când nu se găsesc hotarnice în scris, de se ţine stăpânire până la sorocul prescripţiei, fiindcă niciodată, la pricini de hotare, nu se socoteşte prescripţia?

14). Pricinile de hotare, când nu vor fi încredinţate hotarnice în scris, fiindcă stăpânirea la pricini de hotare nu să socoteşte hotărârea anilor prescripţiei, rămâne după mărturiile megieşilor, şi altor oameni vrednici de credinţă să se îndrepte hotarele, după cum s-au stăpânit; iar când nu sunt nici marturi ca se poată şti hotarele, după cum au umblat din (vechi) veac, atât la o parte, cât şi la alta, atunci acele moşii cu pricină, fiind alăturea, se măsoară la un loc, şi se împart întocmai; iar mai pe urmă, când vreo parte va găsi pe moşia sa hotarnică adevărată în semne, atunci va stăpâni după a lui încredinţată hotarnică.

15). De câţi ani trebuieşte să fie moştenito­rul, să aibă voie a lua moştenirea părintească pe sama sa, şi cu moşia sa să poată face ce va vrea,  şi pentru dânsa să se poată judeca?

15). Moştenitorul, de nu va avea părinţi, de la 14 ani înainte, având epitrop, poate să se judece şi să facă orice va vrea cu ave­rea sa, prin ştirea şi voia epitropului, şi orice va face cu averea sa este statornic, însă de va fi epitropul ne-viclean şi cu credinţă; iar de la 25 ani, înainte, nu are trebuinţă de epitrop şi rămâne moştenitorul însuşi de si­ne stăpânitor, şi poate să facă ce va vrea cu averea sa, însă de nu va avea părinţi, du­pă hotărârea pravilei.

16). Când satul A. a plătit pentru satul B. o sumă de bani, pentru o moarte de om, şi a luat pentru acei bani o bucată de moşie, de nu este acea bucată de loc luată ca un zălog, şi cu vremea să se poată întoarce banii, şi să-şi ia moşia înapoi?

16). Părţi de moşii ce se vor afla luate pentru moarte de om şi nu vor fi scrisori, întru care să se arate că s-au dat ca un zălog, de vor fi date de istov, prin cartea judeţului, rămân temeinice, iar unde vor fi cărţi de la judeţ, se socoteşte stăpânirea a celor 30 de ani, după hotărârea prescripţiei.

17). Locurile cele deşarte ale târgurilor de pot să le dea târgoveţii, din voia lor, altor oa­meni, fără de a cere voie de la stăpânul ţării, şi fără de a lega pe cel ce i-a dat locul, ce să plă­tească stăpânului ţării pentru loc, adică cumpărătorul de are să plătească ceva şi cui pentru loc, şi de este cumpărătorul boier, de poate să se apere cu prerogativa sa şi pe moşiile stăpânitorului ţării, sau la cheltuielile târgului să dea şi el ajutor, şi de au fost mai înainte ţăran, pentru că s-a făcut târgoveţ, de are să plătească pentru aceea ceva şi cui?

17). Din locurile cele deşerte ale târguri­lor, pe care să nu fi avut casa sa mai îna­inte, pe acel loc nu poate să-l dea sau să-l vândă altuia, neavând tăria sa, fiind loc domnesc; iar care va fi avut mai înainte casa sa pe acel loc sau şi acum, de va avea poate să-l vândă; sau să-l dea cui va vrea, măcar de nu va avea nici carte domnească pe acel loc, fiindcă din întâmplările turburărilor, de multe ori părtinindu-se târgurile, şi luminaţii Domni, vrând ca să se locuiască târgurile iarăşi la loc, au dat cărţi deschise de obştie cu hotărâre, că oricine va veni să locuiască la târguri, să fie volnici a-şi face ca­se şi dugheni şi locul se rămână al lui de is­tov; şi după puterea acelor luminate cărţi, ce s-au dat de obştie, a rămas locul al lor, şi rămân şi vânzările de la unul, la altul, iarăşi temeinice şi stătătoare, şi atât vânzătorul, cât şi cumpărătorul, nu rămân îndatoriţi cu vreo dare stăpânului ţării pentru loc; iar la cheltuielile târgurilor, care vor fi prin şti­rea rânduitului dregător, au să răspundă nu­mai târgoveţii birnici, ţărani; iar boiarii, cu prerogativa lor, sunt apăraţi de toate şi în tot locul, şi cel ce a fost mai înainte ţăran şi pe urmă s-a făcut târgoveţ, nu are să plă­tească nimănui nimic pentru aceia, fără nu­mai birul lui, după cislă; fiindcă târgoveţul ţăran birnic nu are deosebire de ceilalţi ţă­rani, afară din bresle.

18). Armenii şi jidovii de au acea drep­tate, a cumpăra moşii la ţară de vecie?

18). Armenii şi jidovii n-au avut după dreptate a cumpăra moşii la ţară de veci, nici au; iar casă şi dugheni, la târguri, au putut şi pot cumpăra; însă armenii nu mai pot cumpăra şi vii.

19). De este slobod fieştecăruia a lua lemne de ars sau de alt fel de lemne, din fieştecare codru, şi fără de a se socoti codrii cei slabi şi trebuincioşi şi fără de a cere voie de la stăpânul moşiei sau al codrului?

19). Dumbrăvile şi rădiurile sunt ale stă­pânului locului, şi nimeni, fără de învoiala stăpânului moşiei, nu este volnic a lua lemne sau nuiele, sau a dărâma; iar codrii şi pădu­rile mereie sunt slobode şi are voie fieştecine a tăia şi a lua orice fel de lemne, ne-oprit de nimeni şi fără de plată, însă numai locuito­rii ţării aceştiea; iară cei de prin locurile me­gieşilor sunt opriţi după firmanul împărătesc, însă unde or fi sate pe sub codri şi păduri, alţii străini nu sunt volnici a tăia lemne pen­tru trebuinţa lor, împrejurul acelor sate, iar mai înăuntru pot să taie şi să ia.

Din luminată porunca prea Înălţatului Domnului nostru Măria Sa, Costandin Dimitrie Moruz Voevod, s-au făcut răspunsurile la întrebările guvernului Bucovinei, pentru toate pe larg, după cum se arată mai sus.

Leat 1782, Fevruarie 19.

Ioan Cantacuzin vel Logofăt. / Ştefan Sturza vel Vornic. / Nicolai Roset vel Vornic. / Gheorghe Sturza vel Vornic. / Laskaraki Roset vel Vornic. / Laskaraki Sturza Hatman (Codrescu, Theodor, Uricarul sau Colecţiune de diferite acte care pot servi la Istoria Românilor, Volum XI, Iassi 1889, pp. 252-264).

*

În „alte şapte ponturi de întrebări din partea guvernului Bucovinei”, cu răspunsuri din partea Sfatului voievodului Moruz, tot în 19 februarie 1782, există mărturii şi asupra altor aspecte ale dreptului valah, al „pravilei” sau „obiceiului pământului”:

„4). De a fost slobod sau de este şi acum obiceiul ca moşiile să se împărţească la răzeşi în bucăţele mici, şi de au avut fieştecare putere pe părticica sa a face cârciumi, velniţă şi mori, prin care se aduceau mari stricăciuni locuitorilor?

4). Moşiile răzeşeşti s-au împărţit şi se împart şi acum în părticele mici, pe câţi răzeşi sunt şi se cuvine fieştecăruia partea sa, şi pe părticica sa este volnic a face fieştecare crăcimă, fiindcă nu aduc stricăciuni, cum şi mori pot să facă, de nu va îneca una pe alta; iar când va îneca una pe alta, atunci nu poate să facă fieştecine moară pe părtici­ca sa, ci numai câte mori vor încăpea pe toa­tă moşia, ca să nu aducă înecătură una, alteia, intrând la acele mori părtaşi toţi răzeşii, câţi or fi fieştecare, după analoghia părticicăi sale, prinzând şi la cheltuială asemenea.

5). Cum se rânduiesc mazilii şi ruptaşii, la Mol­dova, să dea birul lor pe părticelele de moşii ce au sau pe averea lor, şi ce privilegii au ace­ştia şi ce sunt datori, atât stăpânitorului ţării sau cătră public să slujească?

5). Dajdia mazililor şi a ruptaşilor nu se socoteşte după părţile de moşii ce au, ci se aşează după putinţă, însă mai cu uşurare de cum plătesc ceilalţi birnici, fiindcă se  află şi în slujbele împărăteşti şi domneşti, fără pla­tă, făcând slujba lor tot aicea, în ţară. Privilegiul ruptaşilor este, fiind aleşi din ţărani cu birul lor deosebit, şi la disetină au deosebire păr la 30 bucate, să plătească boiereşte, iar is­pravnicilor sunt supuşi la toate, şi la greşelile lor au voie ispravnicii să-i şi pedepsească; iar privileghia Mazililor este, fiind aleşi şi mai so­cotiţi, după ruptaşi şi la desetină pe câte bu­cate vor avea drepte a lor să plătească boiereşte, şi ispravnicii n-au volnicie se rânduiască Mazilii la vreo slujbă fără carte dom­nească, din porunca în scris ca să rânduiască şi din Mazili, cum şi la greşalele lor n-au volnicie ispravnicii a-i pedepsi, fără numai a-l trimete la Divan, cu faptele lor în scris, şi de la Divan li se hotărăşte pedeapsa lor.

6).   Ce sunt aceia ce se numesc aicea Şleahtici?

6). În pământul Moldovei, nimeni nu s-a numit, nici se numesc cu nume de Şleahtici, iar unii, ce sunt de neamuri vechi, carii strămoşii şi moşii lor au stătut boieri după vremi, cari se cheamă neamuri, şi aceştia sunt deo­sebiţi şi mai cinstiţi din Mazili, având şi în­credinţate dovedi de la Divan şi de la Domni, de alegerea neamului lor, şi privileghia ace­stora este să nu plătească dajdii şi desetina să plătească boiereşte. La unele din porunci şi la slujbele care sunt mai mari, se rânduiesc cu deosebite cărţi domneşti, scrise cătră însuşi ei, iar nu cătră Ispravnici.

7). Ce orânduială au argaţii, de poate fieştecare boier sau mazil să ţie argaţi, câţi îi va fi voia, şi aceştia de au vite,  arături şi fânaţe, prin cari fac şi osebită gospodărie, de sunt slo­bozi de bir şi de alte orânduele?

7). Atât boierii şi mazilii pot să ţie ar­gaţi cât le-a fi de trebuinţa, cu tocmală, şi bi­rul argaţilor, fiind însuraţi, plătesc după cislă, la satul unde este legat şi birul; iar fiind holtei şi şezând în casa stăpânului, nu se supără cu birul, iar boierii au deosebit şi liudi scutelnici, daţi de la Domnie, pentru slujba case­lor, după stăpân a boieriei fieştecărui, care scutelnici nu se supăra, nici la o orânduiala ce ar fi pe ţară.

Din luminată porunca prea Înălţatului Domnului nostru, Măria Sa Costandin Dimitrie Moruz Voevod, s-au făcut răspunsurile la în­trebările guvernului Bucovinei, pentru toate pe larg, după cum se arată mai sus.

Leat 1782, Fevruarie 19.

Iscăliţi boierii Divanului: Ioan Cantacuzino vel Logofăt. / Ştefan Sturza vel Vornic. / Neculai Ruset vel Vornic. / Gheorghe Stur­za vel Vornic. / Laskaraki Ruset vel Vornic / Scarlatache Sturza Hatman”(Codrescu, Theodor, Uricarul sau Colecţiune de diferite acte care pot servi la Istoria Românilor, Volum XI, Iassi 1889, pp. 266-268).

[1] „Gloata s-adună-ntr-un loc în sobor, între doi e o sfadă,

dânşii se judecă pentru răsplata cu care să fie

răscumpărat un omor. I-asigură unul că dase

plata, o spune-n vileag; celălalt, că nimic nu primise;

de-asta ei vor amândoi ca judeţul s-aleagă ce crede.

Oamenii strigă, fac gură, fiind pentru unul sau altul,

crainicii însă-i opresc şi fac linişte. Judecătorii

şed la judeţul lor sfânt, pe trepte de netedă piatră;

ia fiecare în mână toiagul strigacilor crainici

şi se ridică-n picioare şi judecă după olaltă.

Stau între dânşii talanţii, doi bulgări de aur, răsplata

judelui, care, rostind judecata, mai drept o să fie” (Homer, Iliada, XVIII, pp. 360, 361).

[2] Un prim exemplu de aplicare a dreptului privat de răzbunare sau compensare, pe seama arbitrajului, specific şi celţilor, dar şi Legilor încredinţate lui Zalmoxe de Hestia, s-a petrecut la Curtea domnească din Suceava, în 14 octombrie 1473, când Ilca, fata lui Petru Ponici, moştenind vinovăţia tatălui său, „nu a tăgăduit această moarte a lui Andriţă, pe care l-a ucis Petru Ponici, tatăl Ilcăi, ci s-a ridicat… şi a plătit în mâinile slugii noastre, pan Petrea stolnic, moartea lui Andriţă” şi, astfel, „prin tocmeală bună şi înţelegere şi pace veşnică”, omorul a fost dat definitiv uitării, Petrea stolnic beneficiind de compensarea bănească, plătită de fata ucigaşului.

[3] Acelaşi tip de compensare, prin arbitraj, se săvârşeşte şi în satele câmpulungene, cel mai sugestiv caz fiind cel judecat în 7 august 1696 şi în 10 mai 1724. În 1695, pentru un „loc după Straje, în faţa Măgurii di cătră satul Pojorâta, care acel loc au fostu a Petrii Tolovanului celui bătrân, care întro vremi au fost giurat Toloveanul cel bătrân cu brazda în cap pentru dânsul” şi „având Tolovanul cel bătrân doi nepoţi, veri primari, şi vrând ei să-ş împărţască acel loc şi neputându-să ei învoi, s-au prelejit di au ucis şi au omorât pe Simion Boza vărul său, tocma pe acel loc, iar cealaltu au pribegit în ţara ungurească”. Deci, pentru un fânaţ din Pojorâta, pe care îl moşteneau de la bunicul lor, răposatul Petrea Toloveanu (care jurase „cu brazda în cap”), doi veri se iau la harţă, iar unul dintre ei este ucis. Celălalt fuge în Ardeal. Omorul trebuia răzbunat sau compensat şi, cum nu mai exista vreun Tolovan, care să răspundă pentru crimă, vinovăţia este atribuită obştii săteşti din Pojorâta, din simplul motiv că pe teritoriul satului ei se săvârşise acel omor cu autor cunoscut. Atunci, în 7 august 1696, pentru că „pentru ace moarte au plătit satul judeţului”, Toader Filimon întoarce banii obştii şi obţine hotarnică, proprietatea astfel obţinută putând fi contestată de vreun Tolovan, dar acesta „fără nici un cuvânt să aibă a da gloabă care se chiamă „hultamo” judeţului, 30 ughi (ducaţi ungureşti) şi 12 oi negre breză cu 12 mei negri breji”.