Adolf Flachs: Rumänische Hochzeitsgebräuche (I)

De la fondarea sa, în 1867, Academia Română de Științe din București a adus o contribuție deosebită la studiul științific al istoriei României, prin sprijin material pentru studii și publicări de lucrări bune. pe cont propriu. Printre publicațiile Academiei, cele mai valoroase mi se par cele folcloristice, care au fost scrise, ca răspuns la invitațiile de participare, la licitația institutului numit, domnișoara Helene Sevastos din București și Simeon Florea Marian din Suceava. Ambii autori au studiat în detaliu obiceiurile de nuntă și de înmormântare, predominante în întreaga populație românească, iar rezultatul muncii lor a fost publicat de Academie, în patru volume foarte mari. Deși aceste lucrări nu se referă la observaţii comparative, la practicile similare ale altor popoare, și includ încercări de a trage concluzii istorice și alte implicații din ele, ar fi de dorit ca profesioniști străini, demni să aprecieze abundența de materiale folclorice importante, dezvoltate de această lucrare, să le examineze mai îndeaproape. Desigur, acest lucru presupune cunoașterea exactă a limbii române, deoarece, de exemplu, nenumărate poezii, ziceri și gânduri similare ale oamenilor, exprimate în vorbire curentă, își pierd mult din caracterul lor, chiar și în cea mai bună traducere. Înainte ca profesorii de știință germani să supună acest material exotic și aproape complet necunoscut analizei și prezentării critice, a prezenta, astăzi, o relatare cât mai exhaustivă a obiceiurilor românești de nuntă, care, deşi pot fi acceptate cu rațiune, nu se limitează la cele mai restrânse cercuri de folcloriști, dar și pentru orice alt cititor al acestor foi vor părea destul de interesante. În ceea ce privește meritele, consider că lucrarea Helenei Sevastos, „Nunta la Romani”, („Die Hochzeit bei den Rumänen”) este excelentă. Foloseşte şi cartea lui S. Fl. Marian, care încearcă, pe baza observațiilor proprii, făcute în România și în sudul Bucovinei, să acorde puțin mai multă culoare materialului valoros al celor doi autori.

Rumänische Hochzeitsfahrt. Nach einer Skizze auf Holz gezeichnet von W. Heine. Zicălașii de odinioară ai Basarabiei, conducând alaiul tradițional de nuntă.

Obiceiurile de nuntă obișnuite din orașele românești și-au pierdut atât de mult din caracterul lor, de la contactul cu cultura occidentală, încât se poate renunţa să discutăm despre ele. În zona culturii populare românești, ca oriunde altundeva, țăranul a rămas tutorele credincios al obiceiurilor și tradiţiilor naționale și, în consecință, nu putem vorbi decât despre obiceiuri referitoare la peţire, la logodnă și la căsătorie din viața satului românesc.

A rămâne necăsătorit este considerat ca fiind impropriu, anormal, chiar și păcătos, ceea ce nu poate fi înlăturat prin pomeni bogate (donații, în scopuri caritabile sau ecleziastice); relatiile romantice de dragoste apar rar în sat, baza căsătoriei, în majoritatea cazurilor, este cea mai sobră considerare a calităților personale și a circumstanțelor financiare ale ambelor părți. Întrucât calitățile personale estimate sunt sănătatea, eficiența și priceperea în domeniu și în treburile casnice. Desigur, frumusețea și virtutea sporesc valoarea miresei; pentru bărbat, zicala spune: „Bărbatul are nevoie să fie doar de un pic mai frumos decât diavolul“ (completare: asta este suficient). Feciorul de ţăran se căsătorește, bucuros chiar, cu o fată din satul său, pentru că atunci, după nuntă, pericolul este mai mic. Înțelepciunea folclorului românesc spune: „Nu trebuie să vă luaţi nici vacă, nici femeie dintr-o țară străină, pentru că altfel este ușor de trădat” și „Numai cu un compatriot se știe exact ce trebuie să fie păstrat de neam și ce sămânță, căci ţăranilor români nu le place deloc să plece în străinătate, ei se simt bine în satul natal, ceea ce se spune adesea și în cântecele populare.

„Pe pământ te ştii străină

Chiar cu pâine și slănină…

Drag îţi este-n satul tău

Iar sărmana mămăligă

Tot nu are un gust rău!“.

O melodie populară, cântată în nordul Moldovei, are următorul refren:

„Fie pâinea cât de rea

E mai bună-n țara mea“.

Nuntă la Ungra, Braşov

Căsătoriile mixte între români și străini apar rar și, de obicei, acolo unde două zone etnice se învecinează, de exemplu, între românii și rutenii din Bucovina, între românii și bulgarii din lungul Dunării, în Bulgaria. Printre cele mai mari excepții se numără legăturile dintre mândrele țărănci române și obştile țigănești disprețuite; pentru că, așa cum spune zicala, „Țiganul este un cioră, el zboară”, și, „Dacă țiganul cântă și el ca un cuc, i se va părea românului că urlă un lup”. În regiunile carpatice din sudul Bucovinei și din nordul Transilvaniei, unde ţiganii și-au pierdut o mare parte din natura lor hoţească și au scăpat și de murdăria tradițională, știu cazuri în care băieții țăranilor români au adus acasă fete din rândul țiganilor; dar „purii” români din acea regiune mi-au vorbit cu dispreț despre astfel de „corbi“, care, în mod evident, „au răsucit minţile flăcăului prin magie“.

Rudenia este considerată până la cel mai înalt grad, inclusiv cea dobândită prin căsătorie, în timp ce așa-numita rudenie în Hristos: convieţuire, paternitate, până la al șaptealea neam. Adesea, aceste relații din sat se intersectează atât de des în sat, încât cel căsătorit, dacă nu vrea să se căsătorească sub rangul său, se simte obligat să caute prin împrejurimi, ceea ce înseamnă o mare dificultate.

Fetele țăranilor cunosc o mulţime de tertipuri cu care să atragă dragostea unui anumit bărbat, chiar dacă este făcut să fie ispitit de o altă fată sau femeie; de asemenea, există metode pentru a ridica un pic din voalul prezicerii, spre a zări viitoarea căsătorie, pentru a afla cum, cine și ce va fi „ursitul” (soarta alegerii).

Nuntă la Târnăveni, Mureş

Unele dintre aceste arte misterioase sunt menționate aici: fata înfășoară o coardă de vioară cu fibră metalică, adică coarda G de vioară, în jurul degetului, într-o minge ţesută. Deoarece struna are puterea de a înmuia inima celui mai greu om, se pare că este într-o relație mistică şi cu inima umană. Mingea este cusută, apoi, la tivul lenjerie. În aceeași zi, îndrăgostita trebuie să fie, de trei ori, la ore diferite ale zilei, în acelaşi loc şi să repete, tot de câte trei ori, următoarele versuri de vrajă: „Așa cum struna s-a întors în jurul degetului, la fel și inima și mintea lui se vor învârti în jurul meu – îndrăgostita frământă şi modelează, apoi, un manechin din ceară, la foc aprins, și descântă: „La fel cum această păpușă este înmuiată de foc, tot așa inima alesului meu să fie moale!”. Femeile mai bătrâne, căsătorite, le recomandă tinerilor să meargă la vrăjitoarele țigănci, care le pot ajuta astfel: fata merge într-o colibă ​​de munte, dar cu grijă, să nu-i stârnească pe câinii care veghează asupra colibei; ia de acolo un drob de sare şi un ulcior cu lapte şi le duce acasă, iar a doua zi, îşi sărează mâncarea cu sarea cu sarea aceea şi cu un amestec norocos din plante (usturoi, busuioc, frunze perene, o crenguţă de molid sau o ramură de arin, sau ceva similar). După masă, poate rămâne la soare toată ziua, dar nu îşi poți potoli setea. În noaptea următoare, bărbat predestinat iva apărea în vis, apoi își va trimite vorniceii și o va conduce la casa lui, ca soție. Acest vis va deveni în curând realitate. Femeia află astfel, cum va păşi în viitoarea căsnicie: o prietenă, ştiută drept iscusită şi norocoasă, iscodeşte viitorul, într-o cameră mică, unde a așezat patru străchini pe masă, iar sub ele, câţiva peri de porc, o floare, firele aurite care vor împodobi coafura miresei, şi o bucată de pâine. Fata, curioasă, intră și trebuie să aleagă; va ridica o singură strachină și va afla ce o aşteaptă: dacă a ales strachina cu perișorii de porc, are motive serioase de tristețe, pentru că asta înseamnă că soțul ei va fi bătrân; dacă va nimeri florile, înseamnă că va avea o căsnicie cu zile puține, dar fericite; firele de aur prevestesc, desigur, că probabil nu îi va lipsi nimic, lumea chiar va crede că este fericită, dar totuși, inima ei va fi hrănită cu amărăciune; iar pâinea vesteşte fericire îndelungată în căsnicie.

De asemenea, femeile cunosc multe fermece, a căror recitare scandată, odată cu săvârşirea ritualurilor, aduce succes în dragoste și altele asemenea. Ca exemplu, iată câteva versuri de vrăji, traduse literal:

Nuntă la secui, în Târnăveni, Mureş

Vrăji de dragoste.

Duminică dimineață,

Când ziua s-a luminat,

M-am ridicat

Și am deschis uşa

Casei mele,

De la masa mea am plecat

Pe drum,

Pe mal,

Spre drumul mare.

Oamenii care m-au văzut au spus:

Aceasta este Marghioala, frumoasa,

Nu Iliana, frumoasa,

Dar Marghioala, cea mai drăguţă,

Celor aleși din întreaga lume –

Ca Busuiocul[1] este aleasă

Dintre toate florile,

Dintre toate mirosurile.

Cum popa nu poate merge la biserică

Fără Busuioc pentru stropit[2],

La fel flăcăii să nu plece fără mine

Să nu poată dansa.

Toate celelalte pălesc,

Poți să crezi așa,

Alături de mine par niște ciori,

Nişte ciori murdare,

Aruncă apa peste gard[3].

Nuntă la secui

Această vrajă de dragoste trebuie recitată deasupra unui castron cu apă, în care au fost puse petale, o monedă și un picior, înfășurat în mătase roșie.

Tinerii ţărani se cunosc mai bine în timpul lucrului la câmp, al lucrărilor de pădure, al mersului la biserică sau al dansului la strânsură. Fără o cunoștință personală inițială, o logodnă se face rar acum. O îndepărtare interesantă de la această regulă, în vremurile anterioare, a fost piața de fete de pe muntele Găina, care, totuși, mai există și astăzi, deși într-un sens pervertit. A spune câteva lucruri, conform informațiilor lui Marian, mi se pare necesar.

În Ţara Moţilor, o zonă montană din vestul Transilvaniei și estul Ungariei, locuită de păstorii români (în principal, crescători de vite), există un munte, care se numește Găina. În partea de jos a acestui munte se află satul Vidra de Sus (de la locuitorii acestui sat circulă, în privinţa muntelui Găina, următoarea legendă: Pe vremea când, în munții Bihorului, încă era exploatat mineritul, a ieșit din interiorul muntelui, odată, o găină, s-a așezat pe vârful muntelui și a pus minunate ouă de aur în cuibul lor. Vidrele, ispitite de frumusețea găinii și de ouăle sale, au încercat, de mai multe ori, să prindă găina, dar găina a zburat și s-a așezat în munții bogați de aur din Roșia Montană. Nu mai exista aur în zona Găinei, iar moţiii au fost nevoiţi să renunțe la minerit: găina tocmai luase tot aurul și era spiritul montan al zonei). Nu departe de Vidra de Sus, se află comuna Bulzeşti, cunoscută și sub numele de hotarul (Granița) moţilor de al Crișanul sau calea rea, ​​numită Crișan. În ziua Sfântului Petru sau în prima duminică de după Sf. Petru, piața de fete este, acum, organizată pe punctele Găina, nu departe de ambele locuri. Fetele care vor fi căsătorite, din ambele sate, apar acolo, cu rudele lor, și aduc zestrea în cufere viu colorate, pentru a interesa feciorii. În dzori, primarii adjuncți ai celor două sate trag fiecare pe culmea unde are loc piața, și anume, pe poiana care se întinde între cele două vârfuri de munte, o linie care se întinde până la moţii din Vidra de Sus, pe partea care se află împotriva răsăritului, şi atribuie Crişanului partea se întinde împotriva apusului de Soare. Ţărăncile pregătesc, cu ani înainte de mersul pe piață laudele și, pe lângă zestre, aduc şi animale care fac parte din zestre; chiar și flăcăii apar cu bunurile lor, în măsura în care acestea sunt transportabile. Și apoi, pentru public, spectacolul vânzării mireselor a fost interpretat. Părinții ambelor părți au făcut negocierile, iar în cele din urmă logodna a avut loc, într-o manieră solemnă, dansând pe iarba verde și distrându-se cu tot felul de alte plăceri. Acum, așa-numita fată-mireasă de pe Găina a fost vândută la un târg obișnuit, soldat cu proclamarea oficială a obligaţiilor. Una încă mai ține, deoarece o căsătorie de pe Găina este considerată a fi de bun augur. Logodnicii de aici se pot căsători doar primăvara. Ecouri ale vânzării acestei fete, care existau, altădată, la triburile româneşti, pot fi găsite acum şi în târgurile anuale de la Recea (districtul Făgăraş), Blasendorf şi altele. Potrivit lui Reissenberger, aceste târguri de fete au apărut după fericita victorie asupra mongolilor a românilor din districtul Bihor.

În afară de aceste excepții ale târgurilor de fete, logodna este precedată de peţiri. Acestea, precum și logodna și nunta, se vor face la datele care sunt cunoscute ca fiind favorabile. Cele mai bune zile sunt duminica și joia. Ziua de luni este nefavorabilă, deoarece înseamnă începutul săptămânii și ar putea fi începutul unei serii de întâmplări nefavorabile o astfel de zi. De asemenea, marți nu este recomandabil, pentru că în această zi a căzut începutul lumii și nu are rost să se lucreze pe termen lung în ceremonii, deoarece acest lucru ar putea fi potrivnic. Această superstiție pare să indice că țăranul român nu are cea mai bună viziune asupra lumii noastre. Miercuri este o zi proastă pentru că este „văduvă”, adică impară, iar cuplul care se formează ar putea deveni impar. Vineri este o zi proastă în sine. Iar când zilele bune coincid cu sărbătorile bisericii ortodoxe, cum ar fi Crăciunul sau Paștele, atunci peţitul, logodna sau nunta trebuie amânate pentru altă perioadă. În general, toamna târziu și iarna, adică perioada de după finalizarea lucrărilor în câmp, este considerată a fi perioada favorabilă. Pentru ca fericirea să fie deplină, timpul lunii pline se recomandă pentru un astfel de început.

Nuntă la Rădeşti, Alba

Marea importanță pe care poporul român o acordă căsătoriei este evidenţiată, de pildă, din faptul că fiecare mire este considerat un tânăr împărat[4]. În multe poezii, balade, basme, un mire este literalmente menționat cu sintagma „marele împărat” sau „tânărul împărat”; o reflexie a acestei abordări revine și vorniceilor, care sunt tratați, în timpul serviciului lor, ca nişte trimişi imperiali, prinți ai curții imperiale, deci cu respect excepțional; de asemenea, gradul de tată al miresei este hiperbolizat, el devine boier, „mare domn“ şi altele.

În consemnările mai vechi ale obiceiurilor populare românești, peţitul este descris astfel: peţitorii se înfăţişează drept vânători în curtea casei în care trăieşte fata, și declară că sunt pe urmele unei ciute atât de sfioasă, încât s-a ascuns în această casă. Tatăl familiei neagă cu desăvârșire, dar de oraţia peţitorilor nu scapă până când nu recunoaște, în sfârșit, că ciuta căutată este, de fapt, sub acoperișul său. Și îi conduce pe presupuși vânători în casă și le arată o bătrână urâtă. „Probabil că este căprioara ta!”, spune el. În schimb, vânătorii protestează zgomotos. Ciuta pe care o caută este tânără şi drăguță. Are părul galben ca aurul și ochii de șoim; dinții îi sunt ca un șir de perle, are buze mai roșii decât cireșele, corpul precum acela al unei leoaice, pieptul alb ca o gâscă, gâtul ca o lebădă, degetele mai delicate decât ceara și, în general, înfăţişarea ei este mai frumoasă chiar decât Soarele și Luna. Acum, gospodarul vine să mărturisească adevărul. Scena peţirii continuă aici, pe departe și în larg. De-a lungul timpului, textul oraţiei a fost scurtat, iar unele detalii au fost schimbate, dar caracteristica de bază a rămas aceeași (în unele părți ale Bucovinei și Transilvaniei și în ţinutul Putna din România, apare uneori vechiul obicei al furatului de fete, ceea desigur, se întâmplă cu voia fetei, uneori și cu ştiinţa părinților; după ce furatul are loc, doar peţirea oficială nu se mai face).

Pentru a oferi o imagine mai clară a obiceiurilor de nuntă, în diferitele lor etape, vreau să portretizez căsătoria unui cuplu fictiv și, în acest sens, să împletesc obiceiuri particulare, care apar exclusiv în anumite zone, astfel încât cititorul să înţeleagă, ca să spunem așa, tipul pur de nuntă românească. În scopul ilustrării cât mai sugestive, am ales ca un zvelt logodnic, un băiat de țăran zvelt, viguros, în vârstă de douăzeci de ani, pe nume Ioan, și o iubită nu mai puțin frumoasă, dată în pârgul celor optsprezece anişori. Se numește Anica şi va fi să însoțească pe cititorul prietenos prin toate fazele nunții.

Ioan vrea ca Anica să devină stăpâna casei lui. Tânărul bine crescut se întoarce către părinții săi și îi informează despre intenția sa. Mama imediat spune fericită „da” și „amin”, dar, ca o adevărată țărancă româncă, ea nu are prea multe de spus în chestiuni importante, dar este obligată să se implice în toate. Prin urmare, tatăl începe să îi explice tânărului Ioan despre importanța pasului căsătoriei, în cuvinte serioase (Acest discurs este mereu presărat cu o puzderie de proverbe). Tatăl afişează demnitate şi conturează o schiță lămuritoare a vieţii de familie, vorbindu-i fiului de dinaintea lui după cum urmează:

Nuntă în judeţul Hunedoara

„Dragul meu Ionică!, abia încep să-ţi încolțească tuleiele sub nas. Dar în sfârșit… Pentru bărbat, cel mai bun moment pentru a se căsători este între 20 și 25 de ani, pentru că atunci se căsătorește cu voinţă de la sine; între 25 și 30 de ani îl însoară alții, iar dacă depășește această vârstă, nici măcar diavolul nu se mai poate căsători cu el. Dar problema trebuie luată în serios, căci căsătoria nu este un măr, din care ai mușcat şi-l arunci, dacă nu-ţi place gustul!“.

Ioan insistă asupra deciziei sale și, astfel, tatăl roagă pe doi dintre cei mai vrednici țărani ai satului ca, într-una din următoarele zile „bune”, să meargă cu fiul său (deocamdată, doar în anumite zone) să facă peţitul. Celor doi ţărani le place să accepte însărcinarea. Ziua peţitului a venit, iar peţitorii merg cu Ioan la casa tatălui Anicăi şi se opresc în curte, declarând că sunt vânători pierduți și osteniți și că doresc să intre în casă, apoi vocea tatălui fetei răsună înăuntru: „Dacă ești un vânător, unde este vânatul ucis?”. Ei sunt pregătiţi pentru această întrebare și dotaţi în consecință. „Acesta este vânatul!“, răspund și arată o gâscă bine rumenită. Abia acum uşa se deschide ospitalier, iar pe masă odihnesc deja bucate naționale și ulcioare cu băutură, pentru că Ioan a avut, într-adevăr, cu Anica, de curând, înţelegeri despre peţire. Curând, oaspeții și membrii mai în vârstă ai casei stau la masă, într-o conversație plină de viață, vorbind despre recoltă, vite, vreme, despre marele împărat al moscoviților, care s-a plictisit în palatul său de aur și încă o dată dorește să facă război; se vorbesc de toate și despre toată lumea, nu numai despre scopul real: ar fi nepotrivit să năvălească direct cu peţitul. În sfârșit, peţitorul mai experimentat începe să aducă vorba, prin aluzii sau prin recitarea unei oraţii de nuntă. Acești poeţi au, adesea, și versiunea proprie de vorbire și rostire, prin care îl transformă pe tatăl miresei într-un „boier adevărat” sau chiar mare împărat. Peţitorul începe într-una din aceste oraţii de nuntă după cum urmează:

Nuntă la ceangăii din Ghimeş, Bacău

Tânărul nostru împărat

A ajuns deja pe aici,

Și mergând în plimbare

A văzut o floare minunată

În această casă mare –

O floare ruptă din rai, minunată.

În cele din urmă, peţitorul spune, „clar și verde în faţă”, așa cum o numesc romanii – în sensul germanului „klipp und klar” – cum se spune pe limba lor. Peţitorul scoate o sticlă, umplută cu vin sau cu rachiu, pe care o are de la Ioan, și servește gospodarii din ea. Sticla se goleşte curând. Dacă tatăl fetei îl refuză, aceasta înseamnă că el nu dorește să i se ofere nimic de la Ioan sau să devină mai prietenos cu el; cu alte cuvinte, Ioan primește un coș și trebuie să ia sticla cu el. Din fericire, tatăl Anicăi nu are nici o obiecție față de Ioan și familia sa, astfel că sticla se goleşte și rămâne în casa miresei.

Bătrânul spune: „Ei bine, dacă este voia lui Dumnezeu, atunci să stăm de vorbă, că poate începe cu fericirea. Dar trebuie să spun că încă nu sunt pregătit să fac o nuntă“. Și adaugă, cu un aer sincer, că zestrea Anicăi este gata de ani de zile.

Peţitorul răspunde cu un proverb: „Nimeni nu este pregătit pentru însurătoare și pentru moarte”.

Nuntă la Cugir

Tatăl Anicăi are, în continuare, tot felul de obiecții și rezerve, dar numai de dragul aparențelor, și zice: „Vreau să îmi mărit fiica cu un singur gând și nu cu zece”. Și, la urma urmei, Anica este o fată atât de frumoasă, încât tatăl se simte mândru. În cele din urmă, Anica este scoasă din camera alăturată, de unde, foarte probabil, a ascultat din spatele ușii, pentru a fi întrebat dacă îl vrea pe Ioan ca soț. Răspunsul este favorabil, apoi Anica se retrage. Acum începe tocmeala zestrei. Pentru Ioan, unul dintre peţitori spune: „Ioan are doi boi, și are două costume noi, frumoase, și mai primește de la tatăl său şi o bucată de pământ, în sat, dar de nuntă, precum şi niște terenuri de arătură și o pajiște pe câmpul din afara satului. Iar restul poate să îl dea bunul Dumnezeu, pentru că, „cu un cârlig bun, poţi prinde un pește mare” și „stejarul, mare așa cum este, a încolțit dintr-o ghindă“.

Tatăl Anicăi nu poate fi tras pe sfoară. „Fiica mea”, spune el cu mândrie țărănească, „are un set complet de haine în ladă, și anume: zestrea făcută de mamă-sa, două lăzi braşovene, în care sunt mulți coți de lenjerie nouă, prosoape și haine, și lenjerie de pat etc. Mai are, de asemenea, un ilic roșu, căptușit cu piele de oaie, în interior, și cu piele de lup pe primuri. În fine, au să-i dea şi o vacă bună. De la mamă-sa, mai primește două gâște şi nişte pui, iar lui Ioan îi dau„cal de ginere” (calul mirelui), pentru că aşa este obiceiul românilor, din cele mai vechi timpuri, ca mirele să meargă la cununie pe calul dăruit de tatăl-socru şi aşa trebuie să fie“.

După ce problema zestrei a fost soluționată, spre satisfacția reciprocă, Anica este readusă din nou. În prezența lor, peţitorul mai vechi îi ține un discurs lui Ioan: „Ascultă, dragul meu Ioan! Acum, cât Anica este tânără și drăguță, îți place. Dar sunt zile albe și zile negre, peste om. Cine știe, poate că, deschizând vatra, vatra se va strica şi cei vei băga în vatră va îngheța; iar când va ieși, va arăta la fel de urât ca diavolul. Acum, cât este puternică și muncește, acum o iubești, dar cine știe, poate că se va îmbolnăvi și va deveni atât de slabă, încât nu va putea mesteca mămăliga; iar atunci, Ioane, o vei mai iubi?“.

Ioan spune că da și „jură pe toți sfinții” că, atât timp cât, prin voia lui Dumnezeu, va fi în viață pe acest pământ, o va iubi întotdeauna pe Anica (Flachs, Adolf, Rumänische Hochzeitsgebräuche, în Öesterreichische Monatsschrift für den Orient, Nr. 5 u. 6, Mai-Juni 1895, Wien 1895, pp. 51-54).

Charles Upson Clark: Ceremonie de nuntă

[1] Busuioc = Ocymum basilicum

[2] Hysiopus officialis

[3] Scii, nachdem man sie getödtet hat

[4] „Fiu de Împărat” înseamnă „creştin”, adică fiu al „Împăratului ceresc” – n. n.