Dragusanul - Blog - Part 381

1913: Prelegerea lui Ion Nistor la Câmpulung

Ion I. Nistor

 

„Evenimentele care au urmat le avem cu toţii încă prea proaspăt în memorie, încât să fie nevoie de a le releva în cadrul acestei conferinţe. Şi aceasta cu atâta mai vârtos, cu cât am ajuns la hotarul unde se mântuie istoria şi începe politica militantă. Şi apoi nici nu este iertat de a forţa istoria să se pronunţe asupra unor fapte şi împrejurări care se găsesc încă în deplină fermen­taţie. După ce patimile politice se vor fi potolit, abia atunci istoria va fi în măsură de a-şi da verdictul său irevocabil. Din aceste motive, să-mi fie deci permis de a mă opri aici, fiindcă nici nu ne-am întrunit astăzi în adunare politică, pentru a ne oţărî su­fletele, ci în adunare culturală, pentru a ni le primeni şi a ni le înălţa şi pentru a trage din trecut învăţăminte folositoare pentru prezent şi viitor. Am văzut cum au evoluat la noi ideile politice, de la încorporare încoace. La început, eram noi singura naţiune politică în ţară, de aceea politica noastră era absolut iden­tică cu politica ţării. A face politică bucovineană în­semna, pe vremea aceea, a face politică românească. Cu întărirea elementului străin în ţară, se născu însă o deosebire tot mai esenţială între bucovinism şi românism. Bucovinismul ajunse, de pe la anul 1860, încoace, un termen colectiv, care cuprindea toate neamurile locuitoare în Bucovina, nu numai pe români, ca odinioară. Această diferenţă n-a fost băgată în seamă de autonomiştii şi centraliştii noştri. Ei con­tinuau să facă politică teritorială sau provincială, pe când datorinţa lor, ca reprezentanţi ai românilor, era de a face politică naţională. Ei uitaseră cu desăvârşire că, într-o casă cinstită, se face deosebire între cei de casă şi musafiri. Ei nu băgară de seamă că, sub masca bucovinismului, musafirii se răsfăţau ca stăpâni şi se deprinseseră a trata pe cei de casă ca pe slugile lor. Noi deschidem, pe banii noştri, un liceu gr. or. la Suceava şi cerşim, apoi, 20 de ani de-a rândul, ca să ni se îngăduie pe lângă el clase paralele române. Aceasta e numai o pildă, care ilustrează de minune atitudinea noastră politică. Bucovinismul adevărat ar fi trebuit să se mani­festeze în apărarea aprigă a caracterului românesc al acestei ţări, precum au făcut-o polonii în Galiţia. Numai aşa înţeles, buco­vinismul ar fi avut rost. Târziu, pe la anii 1880, se treziră intelec­tualii români, cunoscură primejdia doctrinei bucoviniste, pro­fesată, de la 1861, încoace, de conservatori şi-i declarară război. Războiul acesta ţinu 12 ani, de-a rândul, până ce ruptura între con­servatori şi guvern, pe timpul guvernorului Pace, îl molcomi pentru o vreme. Înţelegerea însă nu ţinu mult, fiindcă conser­vatorii, împăcându-se din nou cu guvernul, intrară iarăşi în apele politicei lor bucoviniste. Abia avântul pe care ideea naţională îl luă, pe vremea lui George Popovici şi Iancu Flondor, îi dezlipi iarăşi, pentru o vreme, de guvern. În momentul hotărâtor, ei părăsesc însă pe naţionalişti şi încheie pactul cu Bourguignon. Persoanele care susţineau aceasta luptă contează puţin, prin­cipiile în numele cărora luptau ele e de interes pentru noi. Principiul naţional se bătea cap în cap cu cel cosmopolit. Primul se rezema pe popor, celalalt pe graţia şi sprijinul guvernului. Principiul naţional a trebuit să învingă, fiindcă se întemeia pe drept şi dreptate, şi fiindcă izvora din adâncimile sufleteşti ale neamului nostru, din acele adâncimi unde se zămis­lesc forţe pe care nici o putere din lume nu le va putea frânge.

 

Ion Nistor, Universul 1938

 

După ce am desfăşurat înaintea ochilor domniilor voastre tabloul posomorât al acestor lupte, să vedem, acuma, ce învăţăminte putem trage din ele. Din cele înşirate mai sus, ne-am putut uşor convinge că politica urmărită, de la 1861, încoace, pe te­meiul bucovinismului, a fost contra intereselor noastre na­ţionale şi culturale şi că ea ne-a pricinuit daune nespus de mari. Din această neclintită convingere, trebuie să se desprindă hotărârea noastră de a combate, cu toată energia, reminiscenţele acestei po­litice dăunătoare şi a griji ca ea să nu se mai încuibe în rândurile noastre. O altă învăţătură, pe care o putem trage din trecut, este că numai răzimându-ne pe propriile noastre puteri ne vom putea apăra şi recuceri drepturile ce ni se cuvin în această ţară. Nici graţia guvernului, nici alianţa cu străinii nu ne vor da ceea ce cerem, dacă noi nu vom fi destul de harnici de a ni le lua cu puterile noastre proprii. Asupra drepturilor unui neam nu se negociază nici cu guvernul, nici cu partidele politice străine. Drepturile aceste sunt sfinte şi inalie­nabile şi se pot cuceri numai de cei ce sunt vred­nici de ele. Nu vom ajunge la izbândă prin com­promisuri, pacte, alianţe şi altele, ci prin munca colectivă a neamului întreg, care trebuie să fie conştient de ceea ce poate şi de ceea ce voieşte.

 

În sfârşit, ultima mare învăţătură, pe care ni-o dă trecutul, este că numai uniţi putem avea un rost în politica ţării acesteia. Dezbinările între autonomişti şi centralişti, apoi între bătrâni şi tineri sau conservatori şi naţionalişti, au dăinuit, între 1861-1900 necontenit. În răstimpul acesta, vedem că, de câte ori românii se apropiau şi se împăcau, postulatele lor erau băgate în samă. Aşa, la 1881, când ni s-au încuviinţat clase paralele, pe lângă liceul de la Suceava, şi Congresul bisericesc, aşa la 1892, când am răsturnat pe guvernorul Pace, aşa la 1898, când am dobândit gimnaziul utracvist de la Cernăuţi. Câtă vreme eram însă dezbinaţi, toata lumea îşi bătea joc de noi şi peste dorinţele şi interesele neamului nostru se trecea la ordinea zilei. Dară, până la 1902, această dezbinare se întemeia cel puţin pe principii, ideea naţională bătându-se cap în cap cu cea cosmopolită.

 

Alois Ziegler loggo Salutări din Câmpulung – Colecţia Vasile Ursache

 

De la 1902, încoace, nu putem susţine nici aceasta. Mişcarea de­mocrată n-a părăsit niciodată principiul naţional, ea nu s-a ră­tăcit nicicând în apele democratismului internaţional. Democraţii noştri rămaseră pe baza ideii naţionale, cucerită cu atâtea jertfe de naţionalişti, în luptă crâncenă cu conservatorii bucovinişti.

 

Fapt este că o deosebire principială între democraţi şi naţionalişti nu există, de vreme  ce ambele partide se manifestează pe bază naţională. Nu principiile sunt deo­sebite, ci tactica şi felul de agitaţie al unora şi al altora.  Aşa fiind, lupta între naţionalişti şi democraţi ni  se prezintă ca o luptă de rivalitate personală, ca luptă de interese, luptă pentru putere, având la baza ei deviza: „De ce tu, şi de ce nu eu?”. Dovada cea mai bună pentru aceasta ni-o dau desele împăcări, care s-au făcut cu mare uşurinţă, între căpiteniile unora şi ale altora, împăcări care tot aşa de uşor se desfăceau în fata alegerilor sau când conducătorii nu se puteau înţelege asupra unor chestiuni de natură particulară. Atunci, lacrimile văr­sate la împăcare se uscau şi îmbrăţişările obişnuite la astfel de ocaziuni erau uitate, şi lupta începea din nou, cu înverşunare şi mai mare decât înainte, scormonind patimi potolite şi demoralizând poporul în modul cel mai detestabil.

 

Aceasta însă nu e politică serioasă, ci un joc frivol cu cele mai scumpe şi mai sfinte interese ale neamului nostru. Duşmăniţi până la cuţite, propagatorii acestei politici se aliază cu duşmanii noştri etnici şi economici sau se închină până la pământ înaintea cârmuirii. Şi isprăvile acestea, patronate de o anumită presă, care nu-şi cunoaşte menirea, nu se fac pentru apărarea limbii, pentru delăturarea utracvismului, pentru încura­jarea şcolilor particulare în comune periclitate, pentru scutirea bisericii contra atacurilor pe care ea are să le îndure, nu ca să se îm­piedece puhoiul disperaţilor care fug peste Ocean cu toiagul în mână – singura amintire din mândra ţară a fagilor, ci dimpotrivă, toate aceste alianţe şi închinăciuni se fac numai cu scopul de a răsturna pe unii din poziţiunile lor înalte şi bănoase, pentru a ridica pe alţii în ele.

 

Câmpulung Moldovenesc, în 1918

 

Duşmănia din sânul unui neam, înăsprită prin amestecul străi­nilor nechemaţi, a săpat groapă falnicei Polonii de odinioară. Duş­mănia internă a frânt puterea Turciei moderne, aruncându-o, ca pe un buştean putred, la picioarele slugilor sale de odinioară. Aceleaşi miasme de putregai se simt şi în tabăra noastră. Pe când neamuri mai înapoiate în cultură decât noi, precum sunt bulgarii, sârbii şi grecii, au avut tăria sufletească de a se avânta până la culmile acelei înălţimi morale, care le-a înarmat braţul pentru dezrobirea fraţilor şi i-a îndemnat să-şi verse sângele pentru întru­chiparea idealului lor naţional, noi, epigonii bicisnici ai unor generaţii mari, ne sfâşiem în lupte fratricide, fără spirit de jertfă şi fără ideal, ca vai de noi. Glasul unui neam răsună din versurile poetului Nicu Dracinschir mustrându-ne cu asprime: „N-avem credinţă, nici avânt, / tăria zilelor trecute, / n-avem nici fapte nici cuvânt, / ci numai lacrimi mute”.

 

Şi dacă nu vom găsi încă destulă vlagă în noi, ca să dăm în lături pe cei ce-şi răzbună patimile şi ura lor personală pe socoteala neamului, şi dacă şi mai departe vom privi cu aceiaşi nepricepere şi nepăsare la toate cele ce se petrec de ani de zile în dauna neamului nostru, atunci, de bună seamă, ne vom îneca ca nişte netrebnici în lacrimile noastre proprii.

 

Port din Câmpulung Moldovenesc

 

Posomorât e orizontul ţării noastre. Propăşirea noastră na­ţionala stagnează pe toată linia. Pe zi ce merge, pierdem tot mai mult teren de supt picioare. Clădirea noastră naţională se clatină din temelie şi e grav ameninţată de a se prăbuşi. Dară să nu desperăm! Şi celor morţi le înfigem crucea nădejdii mântuitoare pe mormânt. E postul mare. Să ne îndreptăm gândul cătră Dum­nezeul străbunilor noştri, care a adumbrit steagul lui Mircea la Rovine, care a oţelit braţul moldovenilor la Răsboieni, care a lu­minat mintea lui Mateiu Basarab şi Vasile Lupu, care a îndemnat pe Cuza la dezrobirea ţăranilor şi care a dăruit izbândă armelor româneşti în şanţurile de la Plevna, către acest Dumnezeu bun şi mare cu lacrimi fierbinţi să ne rugăm ca, în aceste clipe de grea cumpănă pentru neamul românesc din Bucovina, să se îndure de noi, să ne potolească patimile politice, să ne scutească de urgia nefastului politicianism de astăzi şi să ne unească într-o singură tabără naţională, în care să nu se găsească nici naţionalişti, nici democraţi, nici conservatori, nici liberali, nici clericali, nici anticlericali sau cum se vor mai fi chemând unii sau alţii, ci numai simpli români, cinstiţi, destoinici şi muncitori, care doresc să-şi servească neamul cu jertfă şi abnegaţiune, cu dragoste şi în bună înţelegere” (Gazeta Mazililor şi Răzeşilor Bucovineni, Anul II, Nr. 18, Cernăuţi 24 aprilie 1913, pp. 277-281).


Bucovineni dispăruţi pe fronturile Austriei (IV)

 

Continuu publicarea listei eroilor ale căror nume nu pot fi regătite săpate în piatra monumentelor sau grafiate în paginile monografiilor locale, datorită faptului că au dispărut pe fronturile Austriei, iar moartea li s-a constat târziu, prin decizii ale instanţelor, la cererea moştenitorilor, care, fără declararea morţii lor, nu puteau intra în stăpânirea legală a proprietăţii. Este o ironie a istoriei să mori pentru ţărişoara ta, iar ea să te ignore, să nu-ţi recunoască niciodată sacrificiul şi să nu ţi-l onoreze, decât prin sintagma eroului necunoscut.

 

1917, decembrie 17: Kaiser Karl an der Ostfront. Foto: Heinrich Schuhmann

 

Ilie a lui George Struţ, născut în 1878, în Mihalcea, a intrat în anul 1914 în Regimentul 22 şi cu dânsul s-a dus la câmp. De atunci n-a sosit nici o ştire de la dânsul. În vinerea Patimilor 1915 să fi picat într-o luptă, la Lupinka, în Carpaţi, după cum confirmă camarazii lui. Deoarece e de presupus probabilitatea legală a morţii, se îndrumează, la cererea Domnicei a lui Ilie Struţ, procedura pentru declararea morţii”.

 

Ioan Rizun a lui Vasile, născut în 1884, în Zămoşti, a fost, în 1914, înrolat la oaste (Regimentul 22 Infanterie) şi a plecat îndată pe câmpul de luptă. Prin noiembrie 1914, se afla înaintea Ivangorodului, unde să fi murit în aceeaşi lună, după cum confirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Elenei Rizun, născută Neissan, procedura pentru adeverirea morţii celui dispărut”.

 

Dimitrie Hlibka, născut în anul 1887, în Mămăieştii Noi, în 1914, cu ocazia mobilizării generale, a fost înrolat (Regimentul 41 de Infanterie) şi a luat parte la luptele în contra Rusiei. De la finea lui august 1914, nu e nici o ştire despre dânsul şi de atunci e dispărut. Deoarece e de presupus că e dată probabilitatea legală a morţii, la cererea Mariei lui Dimitrie Hlibka, se îndrumează procedura pentru declararea morţii”.

 

George Missikiewicz a lui Anton, născut în 1887, în Mega, în august 1914, cu ocazia mobilizării generale, a fost înrolat (Regimentul 22 de Infanterie) şi cu regimentul acesta a plecat în câmp. În februarie 1915, să fi fost nimerit, prin o puşcătură, mortal şi să fi murit. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Maria Missikiewicz, născută Tokar, procedura pentru adeverirea morţii”.

 

Ioan Klepacz a lui Vasile a lui Nicolai, născut în 1889, în Lujeni, a fost înrolat în 1915 la oaste (Regimentul 24 de Infanterie) şi a mers, în vara anului acestuia, la frontul italian; la 10 noiembrie 1915, s-a îmbolnăvit în tranşeu şi a fost dus în casa de marozi din Madrica. Aici să fi murit la 11 noiembrie 1915, după cum confirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea lui Vasile Klepacz a lui Nicolai, procedura pentru adeverirea morţii celui dispărut”.

 

George Ucraineţ a lui Ştefan, din Jucica Nouă, născut în anul 1879, a fost, în anul 1915, deopotrivă cu alţi locuitori din Jucica, deportat la Rusia şi internat la Charcov. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Alexandrei Ucraineţ a lui George, procedura pentru adeverirea morţii celui dispărut” (Monitorul Bucovinei, Fascicula 57, Cernăuţi în 20 August nou 1919, pp. 3, 4).

 

Lazar Klain a lui Ilie, născut în Mămăieştii Vechi, a fost înrolat, în anul 1914, în Regimentul de Infanterie nr. 41 şi a plecat îndată pe câmpul de luptă. La scoborârea din vagoane, în Zaleszczyki, a sărit el jos din vagon aşa de rău că şi-a atras o boşorogeală gravă. Chiar în aceeaşi lună, adică pe la mijlocul lui august 1914, să fi murit el, în urma acestei nenorociri şi, de atunci, lipseşte orice ştire despre dânsul. Fiind deci probabilă prezumţia legală a morţii, se îndrumează, la cererea Raiftei Klain, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”.

 

Josef Kullman a lui Josef, născut în anul 1890, în Cernăuţi, a fost înrolat, în august 1914, cu prilejul mobilizării generale, în Regimentul de Infanterie Teritorială nr. 36 şi a plecat, apoi, cu regimentul acesta pe câmpul de luptă. Soţia sa a primit ultima ştire de la dânsul cu data din 9 septembrie 1914. De atunci, încoace, lipseşte orice veste despre dânsul şi soţia sa a primit un răspuns, de la „Crucea Roşă”, că bărbatul ei e dispărut din septembrie 1914. Fiind deci probabilă prezumţia legală a morţii, se îndrumează, la cererea Gertrudei Kullman, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”.

 

Ştefan Spetko Ostafiu, născut în anul 1893, în Rostochi, a fost înrolat, în anul 1914, în Regimentul de Infanterie nr. 24 şi a plecat, apoi, cu regimentul acesta, pe câmpul de luptă. În prinsoarea ruşilor ajunse, în anul 1917, până la Kiew, unde a lucrat la o fabrică de fier. Acolo a avut un accident nenorocos, în luna lui octombrie 1917 şi să fi murit, în urma leziunilor îndurate, în aceeaşi lună, după cum confirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Calinei Spetko Stefaniw, procedura pentru adeverirea morţii celui dispărut” (Monitorul Bucovinei, Fascicula 58, Cernăuţi în 23 August nou 1919, pp. 3, 4).

 

Alexandru a lui Alexandru Jutiş, născut la 1875, în Ostriţa, a fost înrolat, în 1914, la oaste (Regimentul 24) şi a plecat la război. În luna mai 1917, se afla pe frontul italian şi să fi picat la 20 mai 1917. De atunci nu s-a mai primit nici o ştire de la dânsul. Fiind deci cazul de prezumţie legală a morţii, se îndrumează, după cererea Veronicei Jutiş, născută Pridie, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”.

 

Mihail Tocar a lui Teodor, născut în Camena, la 1914, cu ocazia mobilizării generale, a fost înrolat (Regimentul 41) şi, la 23 august, în lupta de la Rarancea, fu grav rănit. La 24 august 1914, să fi murit într-un spital din Cernăuţi, după cum confirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Catrinei Tocar, procedura pentru adeverirea morţii celui dispărut”.

 

Vasile a lui George Ostaficiuc, din Volcineţ, la anul 1914, cu ocazia mobilizării generale, a fost înrolat şi a plecat la război. În timpul din urmă, în anul 1915, a servit el la col. T. S. I. V. grad. 6/II comp. 17. În octombrie 1915, să fi picat la trecerea unui râu. Fiind deci caz de prezumţie legală a morţii, se îndrumează, la cererea Mariei Ostaficiuc, procedura pentru declararea morţii celui dispărut” (Monitorul Bucovinei, Fascicula 59, Cernăuţi în 27 August nou 1919, p. 7).

 

Ioan Cudzik a lui Vasile, născut la 1885, în Cernăuţi, în 1914 a fost înrolat la oaste (Regimentul 22) şi a plecat la război. De la începutul lui ianuarie 1918, n-a dat nici o ştire despre dânsul. Asupra unei întrebări la Comandamentul Regimentului, acesta a comunicat că numitul a picat, la 10 ianuarie 1918, pe frontul italian. Fiind deci caz de prezumţie legală a morţii, se îndrumează, la cererea Paraschiţei Cudzik, procedura pentru declararea morţii celui dispărut” (Monitorul Bucovinei, Fascicula 60, Cernăuţi în 30 August nou 1919, pp. 5 şi 6).


Vasile TĂRÂŢEANU: The Inquisitor to the Poet

 

You shall be burnt alive at staple

along with your circles, all,

I mean-n… your poems…

 

Give up, your poems!

 

Swear

that all you have been claiming is not true,

that a sweet basil wisp

is not lucky love’s blossom,

and dew

will not be dawn tears

as well as perfume

will not be the zodiacal sign of flowers and

the daring will not be

the lion-hearted

and that your parents will not be your parents…

Your parents are not your parents…

 

Endless is this staple,

mother.

(Traducerea: Ioana Carp)

 

La mulţi ani, Domnule Poet,

şi Dumnezeu să vă ţie

numai întru bucurie!


Căluții şi Călușarii, vestitorii nunţii cosmice

(fotografii din „Peoples of All Nations: Their Life Today and Story of Their Oast

(Photojournalist Acount and Commentary Early Twentieh Century Antropology – origins circa 1920)”

 

Căluţii şi Căluşerii, ca şi vorniceii nunţilor româneşti de odinioară, au rădăcini comune în ritualurile primăvăratice ancestrale de pe măguri, închinate nunţii cosmice iniţiale şi iniţiatice dintre Cer şi Pământ, presupusă şi consacrată ca atare în toate religiile străvechi. Şi asta pentru că, şi la nivel figurativ vorbind, „Cerul şi Pământul sunt părinţii tuturor creaturilor, şi dintre toate creaturile omul este cel mai înzestrat, sincer şi inteligent”[1], „copii falnici născuţi din Glie şi din Cer” [2] întâlnindu-se în toate civilizaţiile primordiale mărturisitoare, iar desfăşurarea de simboluri ale creaţiei universale susţinând că, atunci când „în înălţimi, Cerul nu a fost numit, / Şi de mai jos, Pământul nu fusese chemat; / Nimic nu exista, doar primordialul Apsu („Cel care există de la început”, adică Soarele), născătorul lor, / Mummu („Cel care este născut”, Mercur), iar Tiamat („Fata în viaţă”, Luna)… / Nici unul dintre zeii a fost încă adus în fiinţă, / Fără a purtat un nume, destinul lor a fost determinat”[3].

 

 

„Umbrita glie, maica zeilor din cer”[4], sinonimă, deci, cu „Natura, iscusita mamă, zămislitoarea lumii întregi”[5], „Divina Glie, bună mamă de zei şi oameni muritori”[6], „Cu cerul, împreună, Glia mai zămisli şi alţi copii”[7], printre care şi Timpul, care nu este, în fond şi pe bună dreptate decât „vlăstarul odrăslit de Glie şi cerul năpădit de astre”[8]. Ei, Mamei Pământ, şi lui, Tatălui Cer, i se închinau cântecele şi dansurile ritualice, din care aveau să rodească obiceiurile târzii şi din ce în ce mai golite de metafizic ale neamurilor europene, comună fiind rădăcina şi pentru Colinde ca atare, dar şi cele care includ şi oraţii de nuntă, şi pentru obiceiurile piţărăilor, căluţilor, căluşarilor şi vorniceilor, toate acestea având drept autori, exagerând puţin – pentru că erau un dat, pe „strămoșii noștri cei mai vechi, și ele s-au susținut în gura poporului mai posterior și de azi, ca atari tradițiuni sfinte și străvechi”[9]. Iar dacă luăm în considerare că vornicei, dincolo de celelalte numiri regionale[10], semnifică, aşa cum inspirat sesiza, înainte de 1890, Grigore Dănescu, vestitori[11], dar şi de „poliţie” obştească[12] a celor doi miri cosmici, o gardă aidoma celei pământeşti[13], nu ne rămâne decât să constatăm că şi căluţii, şi căluşarii au fost, iniţial, vestitori pe cale şi vestitori în cetate, în sensul Paradesha, simbolizat de pătrat, şi-abia apoi, în negura veacurilor, aveau să se îndepărteze de sensurile magice iniţiale, şi prin pierderea iniţierilor, şi prin forţarea „încreştinării” lor, mai ales ca „datină latină”, deci ca dovadă a false înrădăcinări în obiceiurile Romei Antice, care, ca şi obiceiurile noastre şi ale altor neamuri europene, îşi au rădăcinile în semnele de limbă de dinainte de formarea limbajului articulat[14].

 

Între căluţi, căluşari şi vornicei există similitudini de număr, de steag cu lance făcută din lemn magic (alun) şi de repertoriu muzical-coregrafic.

 

 

Numărul căluţilor şi căluşarilor a fost cel zodiacal („împărţirea zodiacului în două emisfere” [15]), plus stegarul (vornicul mare, la vornicei) şi mutul (conăcarul sau colăcarul, la vornicei), jocul ritualic în sine nefiind „alta decât o dramatică reprezentare ori propunere a Soarelui personificat ca zeu, în curgerea sa prin zodiac”[16]. Desigur că Soarele ca simbol al Cerului, pentru că, aşa cum se zice în Psalmul XVIII al lui David din Biblia ortodoxă, Dumnezeu „în Soare şi-a pus locaşul său; şi el este ca un mire ce iese din cămara sa”, pentru că este „De la marginea cerului ieşirea lui, şi oprirea lui până la marginea cerului; şi nu este cine să se ascundă de căldura lui”.

 

Numărul vorniceilor, deci al vestitorilor, ceea ce, în fond, semnifică şi numirea de chemători, deşi alte numiri, precum cel de „pe Târnave, vifeli” sau, mai corect spus, „în jurul Satmarului, velfi, sing. velf”, care fac trimitere la o rădăcină etimologică şi mistică a Ielelor căluşereşti, „Elfenwoehe”[17], elfii, din care descind etimologic ielele, fiind spiritele străbunilor, nu doar anumiţi pământeni din zorii preistoriei. Prin Transilvania, unde alaiul mirelui sosește în două care împodobite, „colăcarul, stegarul și mirele merg călări, în fruntea carelor, întovărășiți de 12 călăreți, cu năfrămi pe spate și pe umeri. Șase dintre călăreți merg înaintea mirelui, câte doi alăturea, și alți șase îndărătul lui, tot câte doi. La dreapta mirelui este stegarul, iar la stânga colăcarul”[18].

 

 

Steagul căluşarilor „este la fel de important pentru căluşari ca şi bâtele lor, depășindu-le doar pe acestea din urmă în tărie și putere magică. Până și umbra lui se spune că deține putere magică. Influenţa lui asupra căluşarilor este atât de mare și de puternică, încât nimeni, în afară de vătaf, nu îndrăznește să-l atingă sau să-l poarte. Pânza necesară pentru pavilionul steagului este albă și este țesută în casă sau cumpărată de pe piață. De asemenea, vătaful trebuie să se achite şi de alte datorii: el taie lancea steagului, dă forma pânzei, o coase afară, lasă pânza să atârne pe lance, iar în vârful ei leagă mănunchiuri de flori elfice, precum gențiana, arnici şi aşa mai departe“ [19]. „Numai că şi ciomegele, şi lancea steagului (mai ales lancea), „trebuie, dacă se poate, să fie de alun şi este împistrit negru şi alb. Împistritura curge, înfăşurându-se, de jos, în sus, ca un şarpe, în fâşii negre şi albe; cele se fac belindu-se coaja băţului, la para focului, după aceea îndepărtând şi cealaltă parte de coajă a băţului, această parte rămâne albă. Băţ de alun se cere să fie pentru aceea căci de alun trebuie să fie şi joarda („această colindă-bât se vede a reprezenta şi „toiagul magic” a lui Mercur”), cu care se farmecă sau se vrăjeşte (virgula divinatoria)”[20].

 

Steagul vorniceilor, dar, ca şi la fiecare căluşar sau vornicel în parte, „băţul său de vornicie”[21], se împodobeşte aidoma: ei „primesc câte o năframă, pe care o leagă, cu cordele roşii, galbene şi albastre, sau şi cu tort de lână de aceleaşi culori, în partea superioară a unui băţ de alun (În cele mai multe părţi, beţele vorniceilor sunt făcute din lemn de alun verde, pentru că alunul, după credinţa generală a românilor, are o putere miraculoasă. Ele se împestriţează prin luarea, în formă de spirală, a unei părţi de coajă, astfel ca să se formeze două dungi pe dânsele: una albă şi alta cum e culoarea alunului din care s-au făcut”[22].

„Feciori aleşi pregătesc steagul în următorul mod: iau, mai înainte de toate, două năfrămi de aceeaşi mărime, dar de diverse culori, mai ales de cele naţionale: roşu, albastru şi galben; năfrămile acestea, care formează aripa steagului, le cos peste olaltă, astfel ca steagul să aibă două feţe deosebite, şi apoi le prind de partea superioară a unei rude (băţ, joardă – n. n.) frumos împestrită şi ca de o orgie de lungă, dar uşoară de purtat, aşa ca să fluture în aer, când steagul e purtat. În vârful rudei, înţepenesc două beţişoare, în forma unei cruci drepte, care stă orizontală. Printre coarnele crucii leagă spice de grâu, rupte din cunună, de la secerat sau adunate vara anume spre acest scop, apoi fire de bărbănoc, tisă şi alte flori, în fiecare corn de cruce câte un colăcel anume făcut şi câte 1-3 clopoţei mici, şi iar  bărbănoc”[23].

 

 

Repertoriu muzical-coregrafic al căluşarilor cuprindea, odinioară, „mai multe jocuri: Căluțul în șirag, Hora, Războiul, Crucea, al Verzelor, al Măiestrelor. Jocul cel mai șirag se zice jocul de frunte; acesta se joacă cu fete, când adună și cruceri (fac colectă). De la căluț își au numele. Încep în ziua de Rusalii și joacă până în Duminica Mare”[24], „la care se adaugă horele căluşarilor români „Dintru Iele” sau „Jocul Măiestrelor[25] .

 

În timp, s-au păstrat partituri ale jocului căluşarii, datate, în funcţie de anul publicării, în 1781 (Sulzer), 1830 (Frerrio), 1902 (Heilig), 1906 (Stratilesco) şi 1915 (Burada). Partiturile jocului Căluşarii, publicate în anii 1781, 1830, 1902 şi 1915, sunt părţi din piesa notată, în 1502, la Krakowia, de călugărul Jana z Lublina, sub numele „Hajducky”, numită, după 1860, „Banul Mărăcine”, iar, ca dans căluşeresc şi vornicesc[26], Războiul, care, pe valea Siretului, se numea Oleandra[27]. Doar partitura publicată la Londra, în 1906, de Teresa Stratilesco[28] este altceva, iar muzicienii care mi-au fredonat-o, Mihai Cotos şi Trifan Leancă, mi-au zis că încă se mai cântă pe la nunţile din zona Fălticenilor, drept Jocul Balţului, pentru că balţ  se numea năframa miresei în zonele de munte ale Bucovinei[29], a Năsăudului[30], Sălajului şi Maramureşului[31], iar jocul se practica la îmbălţatul miresei.

 

 

Cele mai multe dintre jocurile căluşereşti, se numeau, la nunţi, sub autoritatea vorniceilor, corăbeşti sau corăgheşti, numele făcând trimitere la anumite etape de scenariu mitic ale ceremoniilor nupţiale româneşti. „La „închinarea schimburilor”, darurile mirelui pentru mireasă „le pune într-o strachină mare, într-o sită ori într-un ciur care se numește corabie, le acoperă cu un tulpan și le încredințează vornicului primar, care, de astă dată, se mai numește și corăbier, ca să le ducă și să le închine miresei. / Corăbierul, însoțit de mai mulți flăcăi, cu lăutarii în frunte, pornesc spre casa miresei. Vorniceii miresei, cum văd că alaiul se apropie, dau de veste miresei ca să se retragă în cetate, adică să se așeze după masă, între druște, apoi aleargă la poartă, o închid, o leagă bine și pun câțiva portari ca să nu lase pe nimeni să intre”; „Corăbierul începe a juca schimburile”[32]. Acelaşi scenariu, descris pe larg, cale de mai multe pagini[33], îl întâlnim şi la Simeon Florea Marian, care precizează despre episodul cu  „Corabia”  că, „precum în Bucovina, aşa şi în Moldova” se petrecea, o Corăbiasca fiind la modă chiar şi la Galaţi, unde, în tinereţe, Alexandru Odobescu, „chiuind, trase un pui de danţ românesc, o corăbiască vârtoasă de Galaţi”[34]. În Bucovina, datorită lui Alexandru Voievidca, Calistrat Şotropa şi Karol Mikuli, s-au păstrat multe variante ale jocului căluşăresc şi vornicesc Corăbiasca, două dintre ele, cântate de legendarul Nicolae Picu, fiind preluate de Franz Liszt şi folosite în Rapsodia a II-a maghiară, semn că marele muzician european intuise corect mesajul ancestral al unor astfel de ritmicităţi.

 

 

În mod absolut surprinzător, deşi s-a fabulat atât, inclusiv la nivel mondial, pe seama jocului naţional românesc „Căluşarii”, nu s-au notat melodii din repertoriul ceremonial al Căluţilor şi Căluşarilor, cu excepţia părţilor din piesa în şase părţi, cântată în 1502, la înscăunarea Regelui Alexander al Poloniei, la Krakowia, de către lăutarii suceveni, piesă care, sub numele Răsboiul, se regăseşte şi la căluşari, şi la vornicei, şi a Jocului Balţului.

 

 

Fără îndoială că, dincolo de rădăcinile comune, Căluşarii, Căluţii şi Vorniceii, au, ca şi Colindele[35], rădăcini comune, dar, în mileniile de după ceremoniile ancestrale Ma Go Ra (Primăvara pe Muntele Soarelui), s-au conturat individualizări stilistice, Căluşarii şi, cale de câteva milenii, Căluţii (cei descrişi de Cantemir), păstrând magia şamanică, iar Colindele şi Cântecele de Nuntă fiind cojite, aidoma lăncii steagului, de orice coajă magică şi eşuând într-un ritual aparent creştin, de tipul aşa am apucat. Nu-i vorbă că şi Căluşarii au dispărut din Transilvania şi din Banat, păstrându-se, ca joc artizanal şi fără nimic mistic, metafizic sau magic în el şi fără de personajele şamanice ale nuntirii cosmice, doar prin Muntenia. Nici repertoriile muzicale consemnate de mărturiile vechi nu mai fac parte din jocul căluşeresc, ele fiind înlocuite cu sârbe iuţi, pe care nu le găsim consemnate nici măcar prin culegerile de cântece cu masive trimiteri la cele care se cântau prin sudul României, caietele lui Alexandru Berdescu, ale lui Johann Andreas Wachmann sau în cele „500 de hore” ale lui Dimitrie Vulpian.

 

Fără îndoială că se pot afla, în cele din urmă, toate cântecele căluşereşti şi vorniceşti cu rădăcini ancestrale, rădăcini care presupun cântece în şase părţi, cu cadenţe preclasice, de tip Romanesca, dar aflatul presupune, în afară de documentări trudnice, şi descifrarea vechilor partituri cu arcuşul şi vioara în mâini.

 

 

[1] Legge, James, The Sacred Books of China. The Texts of Daoism, Oxford, 1891, vol. XI, The Shu King, p. 81

[2] Orfeu, Către Titani, în Antologia poeziei greceşti, p. 207

[3] Legge, James, Sacred Books of the East, Oxford, 1879, p. 151

[4] Solon, Legiuitorul, în Antologia poeziei greceşti, p. 30

[5] Orfeu, Naturii, în Antologia poeziei greceşti, p. 191

[6] Orfeu, Zeiţei pământului, în Antologia poeziei greceşti, p. 201

[7] Hesiod, Teogonia, p. 9

[8] Orfeu, Către zeul timpului, în Antologia poeziei greceşti, p. 194

[9] Marienescu, Marian At., Poesia poporală. Colinde, Peste 1859, p. VII

[10] Ei „se numesc în Moldova şi Muntenia cu un cuvânt poporal vornicei sing. vornicel; în Bucovina, în unele ţinuturi, vornicei, iar în altele vătaji, vătăjei, sing. vătav, vătăjel şi vetejel; în Transilvania, şi anume pe Someş şi în ţinutul Braşovului, chemători, în alte locuri însă fraţi de mire şi de mireasă, sing. frate de mire. Pe Târnave, vifeli, în Ţara Haţegului giaveri sau ghiaveri, sing. giaver şi ghiaver; în jurul Năsăudului feciori de împărat sau, ca şi-n alte părţi ale Ungariei, simplu feciori; în munţii apuseni ai Transilvaniei diaceri, sing. diacer, vornic, poate că de la maghiari, în jurul Satmarului, velfi, sing. velf, vornici; şi vifeli; vöfiu; în ţinutul Timişoarei diver şi dever; în Sălaj şi Chioar vătavi şi fraţi de mireasă (de mire nu-s)” – Marian, S. Fl, Nunta la Români, Bucureşti 1890, p. 215

[11]vornicei (messagers)” – Danesco, Grégoire, Dobrogea, Bucarest 1903, p. 159, Dănescu scriind lucrarea drept licenţă în litere la Paris

[12] Conform „Art. 29 al Reglementului pentru osebitele clase ale locuitorilor din Principatul Moldaviei şi pentru a lor dreptăţi şi datorii respective, din 1746: Ei au dreptul de a-şi alege din sânul lor vornicei, ce sunt ca o poliţie în sat, prin ştirea şi voia ispravnicului şi a stăpânului moşiei, după vechiul obicei” – Sturdza-Şcheeanu, D. C., Acte şi Legiuiri privitoare la chestia ţărănească, Bucureşti 1907, p. 97

[13] „12 vornicei sau postelnicei îl preced pe principe la marile solemnităţi, la fel ca lictorii Romei. În sfârşit, istoria ne-a conservat tradiţia celor 12 bătrâni, împuterniciţi de boieri să judece cauzele poporului” – Blaramberg, Nicolas, Essai comparé sur les institutios et les lois, Bucarest 1885, p. 71 – licenţă la Facultatea de Drept din Paris

[14] „Dansul este un semn de limbă şi este folosit şi realizat, ca un mister sacru, în diferite moduri, prin care gândul sau dorinţa sunt exprimate în loc de (sau pe lângă) cuvinte, pe care omul încă nu le posedă… În aceste dansuri, cunoaşterea a acţionat, ritualul a fost expus şi păstrat în memorie, tot mai viu, prin repetiţie, iar misterele, religioase sau de altă natură, au fost fondate pe baza de acţiune” – Churchward, Albert, The Origin and Evolution of Primitive Man, London, 1912, pp. 29, 30

[15] Mangiuca, Simeon, Colinda. Originea şi însemnătatea ei astronomică şi calendaristică, în Foaia Diecezană, Anul XVII, Nr. 51, Caransebeş, 22 decembrie calendar vechi 1902, p. 6

[16] Mangiuca, Simeon, Colinda. Originea şi însemnătatea ei astronomică şi calendaristică, în Foaia Diecezană, Anul XVIII, Nr. 1, Caransebeş, 5 ianuarie calendar vechi 1903, p. 3

[17] Lübeck, K. L., Die Krankheitsdämonen der Balkanvölker, în Wrinhold. Karl, Zeitschrift des Vereins für Volkskunde, Berlin 1899, p. 295

[18] Gorovei, Artur, Datinile noastre la naștere și la nuntă, București, Paideia 2002, p. 105

[19] Lübeck, K. L., Die Krankheitsdämonen der Balkanvölker, în Wrinhold. Karl, Zeitschrift des Vereins für Volkskunde, Berlin 1899, p. 298

[20] Mangiuca, op. cit, p. 4

[21] Marian, S. Fl, Nunta la Români, Bucureşti 1890, p. 541

[22] Marian, S. Fl, Nunta la Români, Bucureşti 1890, p. 217

[23] Marian, S. Fl, Nunta la Români, Bucureşti 1890, pp. 266, 267

[24] Bariț, George, Căluții sau Călușerii, în Catile Sateanului Romanu, Cartea VII, An. VII, Juliu 1882, p. 74

[25] Bariț, George, Căluții sau Călușerii, în Catile Sateanului Romanu, Cartea VII, An. VII, Juliu 1882, pp. 74

[26] „Cum s-a perindat paharul plin cu rachiu pe la fiecare, vornicelul primar porunceşte lăutarilor să cânte Războiul (Aşa se numeşte la Calafindeşti cântecul ce se cântă de lăutari când se înhobotă mireasa)” (p. 531) „Războiul sau Oleandra, cântecele uzitate la scoaterea zestrei” – Marian, op. cit., p. 564

[27] Răzvan Mitoceanu, la vioară, şi Petru Oloieru, la ţambal, au înregistrat audio Oleandra din Calafindeşti, la care face trimitere şi Simeon Florea Marian

[28] Stratilesco, Tereza, From Carpathian to Pindus; pictures of Roumanian country life, London 1906, Boston 1907, pp. 354, 355

[29]Hobotul are, în Bucovina, mai multe numiri şi anume: hobot, balţ şi nimiteţ sau nemiteţ. Cea mai răspândită numire însă e hobot. Numirea balţ se întrebuinţează mai mult în munţii româneşti dinspre Transilvania. Tot în acele părţi, unde există această numire, se află şi verbul a îmbălţa, în loc de a înhobota, şi îmbălţare în loc de înhobotare, îmbălţată în loc de înhobotată” – Marian, S. Fl, Nunta la Români, Bucureşti 1890, p. 247

[30] „Numirea balţ e întrebuinţată mai cu seamă în districtul Năsăudului” – Marian, op. cit., p. 248

[31] „În Sălaj şi Chioar se numeşte balţ” – Marian, op. cit., p. 249

[32] Gorovei, Artur, Datinile noastre la naștere și la nuntă, București, Paideia 2002, pp. 95, 96

[33] Marian, op. cit., pp. 330-346, 358-363

[34] Odobescu, Al., Opere Alese, Vol. I, Bucureşti 1906, p. 259

[35] În cartea lui Marienescu, Marian At., Poesia poporală. Colinde, Peste 1859, întâlnim textele, cu trimitere la datina Nunţii Cosmice, numite: Plecarea la pețit (pp. 94-96), Trei pețitori (pp. 97-99), Fata mândră (pp. 100, 101), Cununa (pp. 102, 103), Jocul (pp. 104-106), Calul Miresei (pp. 107-109), Calul Mirelui (pp. 110-112), Alergarea cu cai (pp. 113-115), Cartea Miresei (pp. 125, 126)


Nunta românească e un mister!

Nuntă hunedoreană, “Luceafărul”, nr. 5, 1906, p. 104

 

Starostele sau datini de la nunţile românilor ardeleni[1] este al doilea op, despre care ne-am propus a vorbi ceva sau a face o mică dare de semă. Pentru ce datini și la nunti? Oare o cărutare până la biserică, un ospăţ în oarecare hotel, petrecere cu joc, mirele cu muiere şi miresa cu bărbat şi, în urmă, luna de miere, precum se îndătinează a se face nunţile domnești, nu ar fi de ajuns şi pentru cele ale ţăranilor români? Pentru ce atâta zoală, de ce atâția chemători și chemătoare, de ce atâta chiuitură și lăută, de ce atâția colaci, de ce steag, petele și bâte împiestrite?… De ce mirele continuă cu căciula pe cap, de ce mirele cu glugă?… De ce să tină nunta atâtea zile?… De ce „cale primară”, de ce atâtea, de ce?…

 

Sunt mulţi dintre români care, nepunând mare pond pe nunta românescă, nici că-şi mai bat capul a o studia în fond, precum fac şi cu alte multe datini şi obiceiuri de mare folos pentru istoria etnologică a poporului român. De aci urmeză, că în acestă privinţă avem puţine studii și și acele necomplete și departe de valoarea ce ar trebui să o aibă. Nunta românească e un mister[2]!

 

Mult studiu, multă experienţă, multă cercetare, ca să-ţi poți explica acest mister? Ce e drept, pe cât ne este cunoscut până acum, la noi, la români, se află două studii despre nunta românească, unul din România, scrisă de o femeie, altul din Bucovina, de S. Fl. Marian, pentru care Academia din București a escris şi a edat premii. Apoi avem câteva neplătite de Academie, pe care le-au scris respectivii autori din iubirea de înaintare a neamului românesc, precum: 1) Colindele Crăciunului şi ale Paștilor, la care s-a adăugat şi Colăcăritul sau vornicitul, uzitat la nunţi, de Petru Băncilă, Sibiu 1875; 2) Colăcăritul sau Obiceiurile ţăranilor români la nuntă, de Benedicta Viciu, Sibiu 1885; 3) Povaţa Românului, Obiceiurile nunţilor aflate pe la ţară, Cronica Sinaia și o Poesia, de C. Canilli, București 1884; 4) Starostele, despre care vorbim, tipărită în Gherla, la anul 1891.

 

Nici unul dintre aceste studii, însă, înţelegându-se aici şi cele premiate de Academie,  nu pot avea pretenţia de a fi complete, căci autorii acestor studii, pe de o parte, n-au putut fi în poziţiunea de a cunoaște datinile de nuntă ale întregului popor românesc, pe de altă parte, fiecare autor a avut în vedere, mai mult sau mai puţin, datinile din ţinutul său.

 

Ca un scriitor să poată alcătui un studiu corect despre nunta românească, este necondiţionat de lipsă ca el să parcurgă Ardealul, Bucovina, Moldova, Muntenia, Maramureșul, Banatul, Crișana etc., adică toate unghiurile locuite de români, iar în lucrarea lui să ţină cont, cu deosebire, de Ardeal, căci Ardealul este vatra românească, el este grânarul şi depozitarul datinilor şi culturii antice latine. În Ardeal sunt inscripțiunile și statuetele romane: aci drumurile, cetăţile, apeductele şi fântânile romane. Aci a fost capitala lui Decebal, aci se află urmele expedițiunilor lui Traian si ale următorilor lui, aci Cosânzeana, aci Dochia, aci Sfânta Vineri etc., etc. Adică:

 

„Siebenbürgen Land des Segens,

Land der Fülle und der Krafft”[3].

 

Dacă un scriitor român voiește a face un studiu etnologic comparativ, dedus pe baza limbilor și a istoriei clasice, are lipsă, ca o conditio sine qua non, de cunoştinţa limbilor moarte, a evreilor, arabilor, siro-chaldeilor, grecilor şi romanilor, nelăsând afară cunoştinţa limbilor italiană, franceză, germană și slavice. Apoi, ani mulţi să se lase a petrece pe la nunţile poporale ale italienilor, istrienilor, albanezilor, macedo-românilor, slavilor și germanilor. Și, dacă mai are zile, să studieze şi pe cele turcești. Şi, în urmă, ar face un op despre nunțile lumii, comparate cu nunta sa, iar epilogul i-ar spune, mai bine ca multe istorii, cine este românul și cine a fost. Dar nu așa numai, fără practică, fără erudițiune, fără filologie, fără diliginţă, fără bani. Chiar şi talentul cel mai genial, dacă n-are mijloace, nu e în stare a-şi aduna materialul pentru un atare op. Ori doară îl poate aduna din Iași, București, Blaj ori Braşov?!

 

Academia română, în loc de a escrie premii de atâtea şi atâtea sute de lei, pentru studii de această natură, ar face mai înţelept şi mai nimerit dacă ar da mijloace la acei ce-i cunoaște ca buni literaţi, la acei ce-i cunoaște că se ocupă cu atari cercetări şi le-ar impune să facă cercetări etnologice prin Italia, leagănul românului, prin Franța, prin Istria și Albania etc., etc., căci, până când nu vom studia datinile şi cultura fraţilor noştri de ginte latină din apus, până când nu vom avea bani ca să ne studiem bine pe noi înşine, aci, acasă, parcurgând, ani de ani, ţările locuite de români, până atunci, în acest ram sacru de literatură, nu vom ajunge unde trebuie să ajungem. Erudiţii englezi, germani, belgieni şi francezi, când voiesc să scrie ceva despre cineva şi despre vreo ţară, petrec cu anii în acea ţară, departe, departe de patria lor.

 

Cugetăm doar că eruditul român, fiindcă e român şi petrece între români, cunoaște bine pe român? De multe ori, acest cuget ne poate înşela. Să imităm, deci, în această privinţă, pe naţiunile cultivate.

 

La orice nuntă românească, trebuie să întâlnim mai multe scene, precum: 1) Peţitul; 2) Vederea cu Vederaşii; 3) Tocmeala și credinţa; 4. Nunta. La nuntă, vin înainte: facerea steagului şi a botelor de chemători; colacii pentru nuntă, pentru naşi şi mireasă etc.; chemătorii, chemătoarele, druștele, starostele mirelui şi al miresei: jocul la steag, înspre seara cununiei; împletirea miresei, în ziua de cununie; gogitul, înainte de actul cununiei, colăcăritul la poarta miresei; ospătarea după cununie; închinarea găinii; jucarea miresei, pe bani[4]; ducerea miresei la mire, când mirele nu se însoară în casa miresei; ducerea miresei în alt sat; al doilea gogit, pe care, din partea druștelor și alte multe descântece și cântece ca:

 

Druşca: „Vin’ maică şi mă petrece

Până-n fuudul grădinii!…

Mama: „Petrecă-te străinii…”

Altă drușcă: ,,…c-ai dat mâna cu dânșii!”.

 

Urmează, apoi: ajungerea miresei la casa mirelui, unde maica mirelui o întâmpină cu colac, băutură şi busuioc; sărutarea soacrei, încunjurarea scaunului pus afară, ospătarea la casa mirelui, închinarea a doua a găinii, jucărea a doua şi a treia, pe bani, a miresei, încât bietul stegar răguşește strigând provocator: „A cui e vina / Tindă mâna!!”

 

E de însemnat că, a treia oară, se joacă mireasa pe bani, când vin, a doua zi, Primătarii, de unde Calea primară; închinarea pomului; îmbălţitul miresei, care mai în tot ţinutul e diferit, cu privire la timp şi modul cum se face, exeptânând îmbălţitul în biserică, cu aşazisul Savon sau văl nupţial, care se execută mai mult de către stegar. Se mai poate adăuga aici şi aşa numita Săptămână după cununie, când, în unele locuri, în Ardeal, miresei nu-i este permis a ieşi din curte la stradă. Această închisoare se poate numi Noviciatul nupţial sau săptămâna soacrei, căci, în astă săptămână, învaţă noua nevastă a-și cunoaște soacra și, de multe ori, în această săptămână, se poate prevedea traiul bun sau rău al nevestei cu soacra sa. Vai şi amar de nevasta pe care și-a pus soacra ochi rău! Măritatul ei este, atunci, o adeverată tortură. De aici vine:

 

„Soacră, soacră, poamă acră,

De te-ai coace, cât te-ai coace

Poamă dulce nu te-i face!”.

 

Dar sunt pentru acea şi soacre bune, care sunt adevărate mângâieri pentru relele şi necazurile venite peste casa tinerilor căsătoriţi. Ci: Rari Nantes in guregit vasto (Un învățător sârguincios, în Minerva, Anul II, Nr. 9, Bistrița 1/13 mai 1892, pp. 86-88).

 

Am zis mai sus că niciunul dintre opurile apărute, care se ocupă cu nunta românească, nu se poate privi de complet. Cu toate acestea, cutezăm a susţine că, între toate, mai vast şi mai plăcut este Starostele, apărut în Gherla. Autorul acestui op a avut în vedere, cu deosebire, nunta ardelenească. A ţinut mult la colăcăritul, descântecele și diferite moravuri nupţiale din Ardeal, glorioasa patrie a eroilor. Dar să vedem dacă, în acest Staroste, proprii în acest Colăcărit sauVersuri de la nunţi, cum l-am mai putea numi, află-se scenele de mai sus ori nu. Cititorul va vedea, citind acest op, dacă conţine ceea ce trebuie să conţină, prea firesc, numai în versuri, o nuntă română, ori ba. Şi cred că nu se va înşela în aşteptări, deşi nu în toate. E cel mai bun op, din câte au apărut până acum, am zis mai nainte!…

 

Cărticica cuprinde, mai întâi, Cercarea viitorului. Un tratat destul de bine copiat de pe natură, prin urmare prea amuzant şi interesant, a cărui citire o recomandăm cu deadinsul. E cunoscut că, la îneheierea unei căsătorii, are mare rol Himeneo-Mantica. Românul știm că este un popor care pune mare pond pe Mantică, el, la orice acte mari din viață, uzează de Mantică. Când femeia nu are prunci, se duce la vrăjitoare, ca aceasta să-i spună dacă va avea prunci ori ba, şi vrăjitoarea îi spune că, peste un an, va avea un fecior. Când cineva bolește de o boală nevindecabilă, se duce la vrăjitoare să-și caute, să-i spună când va muri, şi vrăjitoarea îi spune că-i stă moartea de la o femeie din capătul satului, dar ea, vrăjitorea, se leagă că-i va face „pe-ntors” şi nu va muri, ci va muri femeia din capul satului, care i-a făcut răul.

 

Ce act decisiv pentru viaţă nu e cununia! Cum s-ar putea acesta fără vrăjire sau Mantică? Aci Himeneo-Mantica trebuie să-și joace rolul. Câte şi câte nu mai fac fetele, încă începând de la 12 ani? Ele fac ca să joace în tot jocul, să fie în dragoste la toţi feciorii, să fie fiecare mai aleasă ca altă fată din sat, la horă să joace înainte şi, cum nu poate face popa la Boboteză apa cea sfântă fără busuioc, aşa fără ea şi fără ea să nu se poată face nici un danţ şi nici un joc. Şi câte şi mai câte vrăji, descântece, boscoane nu fac ele pentru ca să se mărite, pentru ca să le ceară peţitori cât de des:

 

„Pe costișa cu alune

Fac fetele rugăciune,

Sâmbăta, Duminica,

Să se poată mărita”.

 

A fost foarte necesar ca, înainte de scenele nupţiale, să se pună aşazisa cercare a viitorului sau vrăjile de măritare. Şi autorul a priceput foarte bine aceasta. Se vede că cunoaște bine poporul român! După titlul Cercarea viitorului, autorul are în cărticică titlul Cum se însoară Ramânul?. Va să zică, aci se cuprinde Peţitul. Acest peţit îl designează asemenea în poezie, adică Cerutul fetei se face în vers (p. 15). Peţitul acesta este un element foarte însemnat în nunta română. El trebuie să aibă istoricul său. Un scriitor, ce ar vrea să descrie despre Peţitul la români ar simţi mare greutate, deoarece lipsesc datele. Cum spun bătrânii, mai de mult peţeau la fereastră şi în versuri, iar dacă în casă se stingea focul din vatră, la auzirea versurilor peţitoare, atunci peţitorii se depărtau. Cum spun bătrânii, mai de mult feciorul intra în casă, îmbondorit în glugă, care e vestmânt roman (toga), şi nu se dezvelea până când starostii nu-i făceau un semn; dar căciula din cap nu o punea joa deloc, semn fiind că el, ca pețitor, nu se află în pozițiunea de serv (Servus sum!, la romani descoperindu-şi capul), ci în poziţiunea de patrician, de nobil – civis romanus. Pe unele locuri, şi acum mai stă această datină. Nici în acest staroste, la acest loc, la peţit, nu am aflata mânarea tinerilor, imediat după peţire, în tindă. De exemplu, starostele: „Am venit pentru că auzind etc., etc., etc., să daţi pe Florica după Vasile!” etc. Numaidecât, un alt omu, ce e de față, zice: „Bine, dar să mergă tinerii puţin în tindă, să vedem apoi cu ce gând vor veni în casă!”. Care-i fecior isteţ numaidecât prinde fata şi o întreabă, râzând: „Ce gândesc, când socotesc?”. Iar fata care e isteaţă nu se lasă: „Mă trag pe seamă ce om eşti!”, răspunde ea. Intrând în casă, toţi întreabă cu nerăbdare: „No, da ce-i afară, ninge, plouă ori e soare?! No, dar ce-i, fân ori paie, ori dară otavă?!”… Şi când feciorul a strâns bine pe hoața de copilandră, ea răspunde, cu voie bună: „Otavă-i!”. „Să trăiești, Florico!, asta-i de noi!”, răspund peţitorii, pe când mamă-sa mai trage jar sub laboș!…

 

În titlul Stărostia și colăcăritul este adunată o prea abundentă materie, şi încă din mai multe părţi transilvănene, căci dl autor, doară ca niciunui altuia, a avut soarta să fie aruncat, mai în tot anul, ca învățător, în diferite unghiuri extreme ale Transilvaniei şi Ungariei. Acum în valea Haţegului, acum în Abrud, acum în Sâncel, acum în Rodna. În titlul După cununie, se află pus Gogitul. Totdeauna această scenă clasico-romană am văzut-o pertractându-se înainte de cununie. Şi anume, de pe la orele 9 dimineaţa, când se așteaptă ca să vină după mireasă, la casa miresei se adună fetele fecioare, cu mică, cu mare, gătesc mireasa, o pun în mijlocul lor, lângă masa pe care se află una colac mare, colacul de cununie al miresei, 3 linguri noi, 3 struţuri de busuioc. Fata cea mai de frunte și mai de etate ia în mână un struţ de busuioc şi o lingură nouă, alte două celelalte 2 linguri şi 2 struţuri de busuioc, și, atingând colacul, când în mijloc, când pe bertiţă, pe din afară, și cu stânga cuprinzând toate grumazul miresei, încep a cânta, cu vers clasic, jalnic, versurile de gogire:

 

„Ia-ţi tu, goge, ziua bună

De la frate, de la mamă” etc., etc.

 

Nicicând acest gogit nu l-am văzut făcându-se decât numai și numai înainte de cununie și după toată logica. Mai este al doilea gogit, pe car, care încă se află pe pag. 47. Dar adevăratul gogit se numește numai cel de înainte de cununie, precum s-ar cădea să ne arate academicienii noștri erudiți. Interesante sunt versurile de pe pag. 52, „la încunjuratul scaunului”:

 

„Dă-ne grâu, nu ne da orz,

Că ni-e mirele frumos;

Dă-ne grâu, nu ne da pleavă,

Că ni-e mireasa detreabă!”.

 

Ca să știe cei ce nu știu acest încunjurat al scaunului, mai de comun se face la casa mirelui, în alte locuri și la a miresei, când mirii, nașii, stegarul, druștele încunjură scaunul ce stă înaintea uşii şi pe care se află un colac, de 3 ori, iar un om de la acea casă, starostele, în timpul cât aceştia încunjură scaunul, îi stropește cu apă și cu grâu. Iar stegarul ori vreo druşcă chiuește chiuitura de mai sus ori alta, după care intră în casă. În această cărticică aflăm, de asemenea, foarte frumos expusă închinarea găinii, cu dialogurile sale. Dar despre această scenă interesantă ce putem să vorbim în acest loc îngust. Iar, ca să se știe, vrem să zicem că închinatul găinii e totdeauna concomitent de muzica, și noi totdeauna am auzit pe muzicanți zicând (fig. 3) din jocul „Romana”[5]. Un cântec prea frumos, prea românesc!

 

Pe pag. 66 se află Închinarea pomului de cnunie. Această închinare se află în un mod foarte frumos expus şi descris. Închinarea aceasta se află, din cuvânt în cuvânt, şi în foiletonul „Gazetei Transsilvaniei”, Nr. 85, an. 1890, în forma: „închinarea Pomului, culeasă de Șireganul”.

 

Am arătat, dară, pe câta ne-a permis spațiul îngust al acestei reviste, valoarea acestor două opuri și, din expunerile, noastre, fiecare român iubitor de neamul său poate a se convinge şi despre multa lucrare și obseală ce a trebuit să îndure autorul lor. Urmeză, de la sine, dară ca onoratul public român să îmbrăţişeze aceste opuri preţioase cu căldura cuvenită. Voiește cineva a cunoaște pe acest autor? N-are decât să-i procure opurile, iar biografia i-o poate citi în „Convorbirile pedagogice”, unde i se află şi portretul. Sint Maecenates, non deerunt… / S (Un învățător sârguincios, în Minerva, Anul II, Nr. 10, Bistrița 15/27 mai 1892, pp. 97-99).

 

Nuntă în Apuseni, în “Luceafărul”, nr, 23, 1903, p. 385

 

[1] Pop Reteganul, Ion, Starostele sau datini de la nunţile românilor ardeleni, Gherla 1891

[2]Nunta ca mister / Studiu ritual de C. Lazar” a fost publicat, ca un punct de vedere creştin asupra tainei căsătoriei, în Biserica şi Şcoala, Anul XVII, Nr. 7, Arad 14/26 februarie 1893, pp. 52-54

[3] „Transilvania, țară binecuvântată,

Ținutul abundenței și al vredniciei” – n. n.

[4] Obiceiul a fost preluat şi de oraşele transilvane. Astfel, în 9 mai 1909, la nunta Dorei Măriuţiu din Cugir, „jocul miresei s-a făcut în scop cultural, cinstindu-se darurile adunate de mireasa jucătoare (27 coroane 30 florini – n. n.) în folosul gimnaziului din Brad, ca ajutor în năzuinţa sa spre întregire” – Libertatea, Anul VIII, Nr. 21, Orăştie 9/22 mai 1909, p. 4 – n. n.

[5] „Romana”, melodie compilată de Iacob Mureșan, în 1848, după câteva cântece populare ardelenești, inclusiv din cele călușerești – n. n.


Pagina 381 din 1,501« Prima...102030...379380381382383...390400410...Ultima »