1913: Prelegerea lui Ion Nistor la Câmpulung

Ion I. Nistor

„Evenimentele care au urmat le avem cu toţii încă prea proaspăt în memorie, încât să fie nevoie de a le releva în cadrul acestei conferinţe. Şi aceasta cu atâta mai vârtos, cu cât am ajuns la hotarul unde se mântuie istoria şi începe politica militantă. Şi apoi nici nu este iertat de a forţa istoria să se pronunţe asupra unor fapte şi împrejurări care se găsesc încă în deplină fermen­taţie. După ce patimile politice se vor fi potolit, abia atunci istoria va fi în măsură de a-şi da verdictul său irevocabil. Din aceste motive, să-mi fie deci permis de a mă opri aici, fiindcă nici nu ne-am întrunit astăzi în adunare politică, pentru a ne oţărî su­fletele, ci în adunare culturală, pentru a ni le primeni şi a ni le înălţa şi pentru a trage din trecut învăţăminte folositoare pentru prezent şi viitor. Am văzut cum au evoluat la noi ideile politice, de la încorporare încoace. La început, eram noi singura naţiune politică în ţară, de aceea politica noastră era absolut iden­tică cu politica ţării. A face politică bucovineană în­semna, pe vremea aceea, a face politică românească. Cu întărirea elementului străin în ţară, se născu însă o deosebire tot mai esenţială între bucovinism şi românism. Bucovinismul ajunse, de pe la anul 1860, încoace, un termen colectiv, care cuprindea toate neamurile locuitoare în Bucovina, nu numai pe români, ca odinioară. Această diferenţă n-a fost băgată în seamă de autonomiştii şi centraliştii noştri. Ei con­tinuau să facă politică teritorială sau provincială, pe când datorinţa lor, ca reprezentanţi ai românilor, era de a face politică naţională. Ei uitaseră cu desăvârşire că, într-o casă cinstită, se face deosebire între cei de casă şi musafiri. Ei nu băgară de seamă că, sub masca bucovinismului, musafirii se răsfăţau ca stăpâni şi se deprinseseră a trata pe cei de casă ca pe slugile lor. Noi deschidem, pe banii noştri, un liceu gr. or. la Suceava şi cerşim, apoi, 20 de ani de-a rândul, ca să ni se îngăduie pe lângă el clase paralele române. Aceasta e numai o pildă, care ilustrează de minune atitudinea noastră politică. Bucovinismul adevărat ar fi trebuit să se mani­festeze în apărarea aprigă a caracterului românesc al acestei ţări, precum au făcut-o polonii în Galiţia. Numai aşa înţeles, buco­vinismul ar fi avut rost. Târziu, pe la anii 1880, se treziră intelec­tualii români, cunoscură primejdia doctrinei bucoviniste, pro­fesată, de la 1861, încoace, de conservatori şi-i declarară război. Războiul acesta ţinu 12 ani, de-a rândul, până ce ruptura între con­servatori şi guvern, pe timpul guvernorului Pace, îl molcomi pentru o vreme. Înţelegerea însă nu ţinu mult, fiindcă conser­vatorii, împăcându-se din nou cu guvernul, intrară iarăşi în apele politicei lor bucoviniste. Abia avântul pe care ideea naţională îl luă, pe vremea lui George Popovici şi Iancu Flondor, îi dezlipi iarăşi, pentru o vreme, de guvern. În momentul hotărâtor, ei părăsesc însă pe naţionalişti şi încheie pactul cu Bourguignon. Persoanele care susţineau aceasta luptă contează puţin, prin­cipiile în numele cărora luptau ele e de interes pentru noi. Principiul naţional se bătea cap în cap cu cel cosmopolit. Primul se rezema pe popor, celalalt pe graţia şi sprijinul guvernului. Principiul naţional a trebuit să învingă, fiindcă se întemeia pe drept şi dreptate, şi fiindcă izvora din adâncimile sufleteşti ale neamului nostru, din acele adâncimi unde se zămis­lesc forţe pe care nici o putere din lume nu le va putea frânge.

Ion Nistor, Universul 1938

După ce am desfăşurat înaintea ochilor domniilor voastre tabloul posomorât al acestor lupte, să vedem, acuma, ce învăţăminte putem trage din ele. Din cele înşirate mai sus, ne-am putut uşor convinge că politica urmărită, de la 1861, încoace, pe te­meiul bucovinismului, a fost contra intereselor noastre na­ţionale şi culturale şi că ea ne-a pricinuit daune nespus de mari. Din această neclintită convingere, trebuie să se desprindă hotărârea noastră de a combate, cu toată energia, reminiscenţele acestei po­litice dăunătoare şi a griji ca ea să nu se mai încuibe în rândurile noastre. O altă învăţătură, pe care o putem trage din trecut, este că numai răzimându-ne pe propriile noastre puteri ne vom putea apăra şi recuceri drepturile ce ni se cuvin în această ţară. Nici graţia guvernului, nici alianţa cu străinii nu ne vor da ceea ce cerem, dacă noi nu vom fi destul de harnici de a ni le lua cu puterile noastre proprii. Asupra drepturilor unui neam nu se negociază nici cu guvernul, nici cu partidele politice străine. Drepturile aceste sunt sfinte şi inalie­nabile şi se pot cuceri numai de cei ce sunt vred­nici de ele. Nu vom ajunge la izbândă prin com­promisuri, pacte, alianţe şi altele, ci prin munca colectivă a neamului întreg, care trebuie să fie conştient de ceea ce poate şi de ceea ce voieşte.

În sfârşit, ultima mare învăţătură, pe care ni-o dă trecutul, este că numai uniţi putem avea un rost în politica ţării acesteia. Dezbinările între autonomişti şi centralişti, apoi între bătrâni şi tineri sau conservatori şi naţionalişti, au dăinuit, între 1861-1900 necontenit. În răstimpul acesta, vedem că, de câte ori românii se apropiau şi se împăcau, postulatele lor erau băgate în samă. Aşa, la 1881, când ni s-au încuviinţat clase paralele, pe lângă liceul de la Suceava, şi Congresul bisericesc, aşa la 1892, când am răsturnat pe guvernorul Pace, aşa la 1898, când am dobândit gimnaziul utracvist de la Cernăuţi. Câtă vreme eram însă dezbinaţi, toata lumea îşi bătea joc de noi şi peste dorinţele şi interesele neamului nostru se trecea la ordinea zilei. Dară, până la 1902, această dezbinare se întemeia cel puţin pe principii, ideea naţională bătându-se cap în cap cu cea cosmopolită.

Alois Ziegler loggo Salutări din Câmpulung – Colecţia Vasile Ursache

De la 1902, încoace, nu putem susţine nici aceasta. Mişcarea de­mocrată n-a părăsit niciodată principiul naţional, ea nu s-a ră­tăcit nicicând în apele democratismului internaţional. Democraţii noştri rămaseră pe baza ideii naţionale, cucerită cu atâtea jertfe de naţionalişti, în luptă crâncenă cu conservatorii bucovinişti.

Fapt este că o deosebire principială între democraţi şi naţionalişti nu există, de vreme  ce ambele partide se manifestează pe bază naţională. Nu principiile sunt deo­sebite, ci tactica şi felul de agitaţie al unora şi al altora.  Aşa fiind, lupta între naţionalişti şi democraţi ni  se prezintă ca o luptă de rivalitate personală, ca luptă de interese, luptă pentru putere, având la baza ei deviza: „De ce tu, şi de ce nu eu?”. Dovada cea mai bună pentru aceasta ni-o dau desele împăcări, care s-au făcut cu mare uşurinţă, între căpiteniile unora şi ale altora, împăcări care tot aşa de uşor se desfăceau în fata alegerilor sau când conducătorii nu se puteau înţelege asupra unor chestiuni de natură particulară. Atunci, lacrimile văr­sate la împăcare se uscau şi îmbrăţişările obişnuite la astfel de ocaziuni erau uitate, şi lupta începea din nou, cu înverşunare şi mai mare decât înainte, scormonind patimi potolite şi demoralizând poporul în modul cel mai detestabil.

Aceasta însă nu e politică serioasă, ci un joc frivol cu cele mai scumpe şi mai sfinte interese ale neamului nostru. Duşmăniţi până la cuţite, propagatorii acestei politici se aliază cu duşmanii noştri etnici şi economici sau se închină până la pământ înaintea cârmuirii. Şi isprăvile acestea, patronate de o anumită presă, care nu-şi cunoaşte menirea, nu se fac pentru apărarea limbii, pentru delăturarea utracvismului, pentru încura­jarea şcolilor particulare în comune periclitate, pentru scutirea bisericii contra atacurilor pe care ea are să le îndure, nu ca să se îm­piedece puhoiul disperaţilor care fug peste Ocean cu toiagul în mână – singura amintire din mândra ţară a fagilor, ci dimpotrivă, toate aceste alianţe şi închinăciuni se fac numai cu scopul de a răsturna pe unii din poziţiunile lor înalte şi bănoase, pentru a ridica pe alţii în ele.

Câmpulung Moldovenesc, în 1918

Duşmănia din sânul unui neam, înăsprită prin amestecul străi­nilor nechemaţi, a săpat groapă falnicei Polonii de odinioară. Duş­mănia internă a frânt puterea Turciei moderne, aruncându-o, ca pe un buştean putred, la picioarele slugilor sale de odinioară. Aceleaşi miasme de putregai se simt şi în tabăra noastră. Pe când neamuri mai înapoiate în cultură decât noi, precum sunt bulgarii, sârbii şi grecii, au avut tăria sufletească de a se avânta până la culmile acelei înălţimi morale, care le-a înarmat braţul pentru dezrobirea fraţilor şi i-a îndemnat să-şi verse sângele pentru întru­chiparea idealului lor naţional, noi, epigonii bicisnici ai unor generaţii mari, ne sfâşiem în lupte fratricide, fără spirit de jertfă şi fără ideal, ca vai de noi. Glasul unui neam răsună din versurile poetului Nicu Dracinschi_r mustrându-ne cu asprime: „N-avem credinţă, nici avânt, / tăria zilelor trecute, / n-avem nici fapte nici cuvânt, / ci numai lacrimi mute”.

Şi dacă nu vom găsi încă destulă vlagă în noi, ca să dăm în lături pe cei ce-şi răzbună patimile şi ura lor personală pe socoteala neamului, şi dacă şi mai departe vom privi cu aceiaşi nepricepere şi nepăsare la toate cele ce se petrec de ani de zile în dauna neamului nostru, atunci, de bună seamă, ne vom îneca ca nişte netrebnici în lacrimile noastre proprii.

Port din Câmpulung Moldovenesc

Posomorât e orizontul ţării noastre. Propăşirea noastră na­ţionala stagnează pe toată linia. Pe zi ce merge, pierdem tot mai mult teren de supt picioare. Clădirea noastră naţională se clatină din temelie şi e grav ameninţată de a se prăbuşi. Dară să nu desperăm! Şi celor morţi le înfigem crucea nădejdii mântuitoare pe mormânt. E postul mare. Să ne îndreptăm gândul cătră Dum­nezeul străbunilor noştri, care a adumbrit steagul lui Mircea la Rovine, care a oţelit braţul moldovenilor la Răsboieni, care a lu­minat mintea lui Mateiu Basarab şi Vasile Lupu, care a îndemnat pe Cuza la dezrobirea ţăranilor şi care a dăruit izbândă armelor româneşti în şanţurile de la Plevna, către acest Dumnezeu bun şi mare cu lacrimi fierbinţi să ne rugăm ca, în aceste clipe de grea cumpănă pentru neamul românesc din Bucovina, să se îndure de noi, să ne potolească patimile politice, să ne scutească de urgia nefastului politicianism de astăzi şi să ne unească într-o singură tabără naţională, în care să nu se găsească nici naţionalişti, nici democraţi, nici conservatori, nici liberali, nici clericali, nici anticlericali sau cum se vor mai fi chemând unii sau alţii, ci numai simpli români, cinstiţi, destoinici şi muncitori, care doresc să-şi servească neamul cu jertfă şi abnegaţiune, cu dragoste şi în bună înţelegere” (Gazeta Mazililor şi Răzeşilor Bucovineni, Anul II, Nr. 18, Cernăuţi 24 aprilie 1913, pp. 277-281).