Daniel Werenka: Apariţia şi înflorirea Bucovinei (V, final)

Am arătat mai sus că rușii au fost nevoiți să rămână mult timp în Hotin. În final, După ce dificultățile de disputare a acestei cetăți, între Rusia și Turcia, au fost rezolvate, Turcia a încercat să pună stăpânire pe Hotin. Austria a acordat o atenție deosebită acestei dispute, așa că solia locotenentului colonel von Stein a călătorit la Hotin, pentru a observa totul la fața locului. Acolo, în numele brigadierului rus von Beutling, a fost primit de colonelul baron von Rothkirch, care i-a spus că viitoarea ocupație turcească a Hotinului era în pregătire și că trupele turcești se opriseră la Ștefănești, la 8 km de Hotin. Întrebat despre puterea turcilor, Rothkirch a răspuns, inițial, că ar fi de aproximativ 1.600 de bărbați puternici, apoi s-a corectat și a redus numărul la mai puțin de jumătate[1].

După aceea, von Weinbergen a aflat, de la un ofițer prusac, care era în Moldova, despre cumpărarea cailor, despre faptul că turcii de la Ștefănești erau în număr de 480 de oameni puternici, cu 10 tunuri. Aceste precizări l-au ajutat să ajungă la concluzia că garnizoana cetății Hotin trebuia să fie de 650 de bărbați, dar încă nu a fost luată nici o precauție pentru a o păstra. În fruntea acestui grup turc se afla Aga de ieniceri Ifmar Liatij, Pașă de Hotin, care era de așteptat abia în luna mai[2].

Ocazia sosirii Pașei la Hotin, trebuia folosită de Thugut ca să solicite Porții cesiunea benevolă a Bucovinei. Diplomatul pregătise deja Poarta pentru aceasta, printr-un aranjament cu Dragomanul Testa. Acesta l-a invitat ​​pe Reis Efendi la o întâlnire, pe 1 februarie. Dragomanul Kostaki Moruzi era și el prezent. Thugut i-a spus ministrului turc că, din prietenie sinceră pentru Padișah, el nu numai că a făcut cunoscute anterior cererile legitime ale imperiului austriac, ci le-a redus la minimum. Austria a vrut doar să revendice partea ocupată, deoarece era indispensabilă pentru comunicarea dintre Galiția și Transilvania; dar, în viitor, va revendica această parte cu toată seriozitatea. În acest scop, a solicitat înființarea unei comisii mixte, care să aibă sarcina de a rectifica și granița dintre Transilvania și Țara Românească. De asemenea, a fost abordată problema cu privire la Altorsowa, adăugând că ar fi avantajos pentru Poartă, dacă această bucată de pământ din Austria i-ar reveni, în urma păcii de la Belgrad. La sfârșitul acestei lungi conversații, ambii au fost de acord că Reis Efendi ar trebui să raporteze acest lucru sultanului și ministerului său, în timp ce Thugut ar trebui să prezinte un memoriu la Înalta Poartă, cu privire la cererile Austriei pentru cesiunea Bucovinei. Despre tot ceea ce a auzit și a văzut, Thugut a crezut de cuviință că trebuie să-l informeze pe Kaunitz, în speranța că Reis Efendi nu se va împotrivi cerințelor Austriei.

Între timp, Ghika avea o nouă hartă a Bucovinei, pe care o includea într-un raport, predat Porții, cu observația că, chiar dacă ceda o parte din Moldova Austriei, Poarta nu trebuie să cedeze întreaga zonă ocupată de Austria…

Pe baza înclinării Porții de a ceda Bucovina Austriei, Kaunitz a transmis lui Thugut instrucțiuni mai ample, cu privire la extinderea frontierelor în dauna Moldovei. Ulterior, Thugut i-a scris lui Kaunitz, subliniind că ar fi periculos să fie abordată Turcia cu noi propuneri de extindere a frontierelor, în astfel de vremi. El considera că trebuie să aștepte, mai întâi, răspunsul Porții la ultima sa sugestie. Conform noilor zvonuri, există speranța de a obține cesiunea Bucovinei, dar nu în măsura sugerată. Riso îl informase, din nou, că Ghika trimisese Porții, recent, un raport, împreună cu o hartă, în care erau marcate zonele dintre Prut și Siret și cea dintre Siret și Moldova, care fuseseră ocupate recent de austrieci, drept îndreptățiri ale Moldovei. Poarta nu l-a informat pe Thugut despre acest lucru. Dar faptul că Ghika a trimis un memoriu, care conține detalii despre extinderea granițelor, a probat că generalul Barco a greșit în raportul său către ministerul de război austriac, atunci când a presupus că moldovenii nu știu unde se află implantate pajurile imperiale.

Dacă aceste negocieri s-ar fi desfășurat numai între puterile implicate, concluzia lor ar fi fost mai ușor de prevăzut. Ambasadorul francez a intervenit de partea Moldovei, astfel încât problema a devenit din ce în ce mai complicată și mai dificilă. Când ambasadorul francez de Priest a vorbit cu Thugut, el a remarcat că Poarta a fost foarte tulburată de comportamentul Austriei. Thugut putea propune un schimb, dar Thugut i-a răspuns ambasadorului de Priest că nu poate fi vorba despre nici un schimb. De asemenea, a încercat să-l convingă pe ambasador că Poarta ar face cel mai bine, dacă ar ceda de bună voie Bucovina[3].

Thugut nu a lăsat nici o piatră neîntoarsă, pentru a câștiga bunăvoința Dragomanului turc, căruia i-a făcut promisiuni, în interesul său, promisiuni cu care Kaunitz a fost de acord, deoarece acest lucru nu putea fi decât benefic în cadrul negocierilor actuale. De asemenea, Kaunitz l-a informat pe Thugut că Divanul Moldovei a trimis, din Iași, un recurs formal în Rusia, în care a solicitat protecția Rusiei împotriva pretențiilor Austriei față de Bucovina. Ca răspuns la intervenția Divanului, Rusia s-a grăbit să răspundă că Moldova era acum sub suveranitate turcă și că Rusia nu poate interveni în afacerile Turciei. Cu toate acestea, Kaunitz i-a atras atenția lui Thugut asupra faptului că partea rusească și prusacă umblau cu intrigi secrete, în mod constant, împotriva Austriei, dar, în prezent, astfel de proceduri nu pot avea consecințe nefaste.

Comportamentul lui Ghika părea să-l încurce pe Kaunitz; dar Kaunitz s-a consolat cu gândul că, dacă lucrurile s-ar dobândi, întotdeauna, la fel de ieftin ca acum, el ar putea dobândi totul cu ușurință și fără prietenia lui Ghika[4].

Poarta îi datora încă lui Thugut răspunsul la memorandum. S-a organizat un consiliu ministerial, la care au luat parte marii muftii și savanții de drept turci, dar fără să fi fost luată nici o decizie. Thugut a aflat mai târziu că s-a discutat despre cesiunea Bucovinei. Majoritatea acestor membri erau în favoarea unui acord amiabil cu Austria. Acest lucru a oferit lui Thugut perspectiva unor rezultate favorabile, în ceea ce privește negocierile sale cu Poarta. Cu siguranță, aceste perspective erau oarecum întunecate de faptul că, așa cum Riso îl informase pe Thugut, Ghika trimisese un alt memoriu către Poartă, al cărui conținut se referea la posibila avansare ulterioară a trupelor austriece în Moldova, ca urmare a faptului că teritoriul moldovenesc, de la Slatina, până în Transilvania, și cel dintre Siret și Suceava și dintre Suczawa și Samos, îi aparține. De această dată, Ghika a atașat o altă hartă la memoriul său.

Boierii moldoveni îl determinaseră pe voievod să trimită o deputăție mare la Sultan, pentru a se plânge de pasul ostil al Austriei. Ghika cică ar fi întârziat să trimită deputăția, dintr-o simpatie specială pentru Curtea austriacă. Pe de altă parte, i-a sugerat lui Riso să nu piardă din vedere dorințele speciale ale Austriei. Apoi Thugut s-a confruntat deschis cu Riso, spunându-i că ar trebui să renunțe definitiv la o colaborare care nu ar conduce la îndeplinirea obiectivului Austriei. Riso a încercat să se apere, declarându-se simpatizant cezaro-crăiesc. Îi apără interesele, dar nu credea că teritoriul nou ocupat al Moldovei ar putea fi acaparat cu succes, deoarece Poarta nu va aproba niciodată o astfel de cesiune și chiar linia de frontieră, delimitată prima dată de Austria, ar fi greu de recunoscut de către turci.

Veștile primite de la Thugut au fost, de asemenea, neliniștitoare, el informând că Zegelin ar fi vrut să se amestece în această chestiune și că moldovenii au dorit chiar să recurgă la protecția țaristă[5].

Kaunitz a vrut să vadă soluționarea afacerii Bucovinei ca un schimb reciproc și ca o rectificare de frontieră, fără a face Poarta să își închipuie că favorurile făcute Austriei vor favoriza o alianță secretă în viitor. Dacă cedarea nu ar putea fi făcută în baza situației actuale, cel puțin ar trebui să încerce[6] să se ajungă la recunoașterea primului teritoriu ocupat.

Totuși, din rapoartele lui Thugut s-a văzut că Poarta intenționa să trimită, în sfârșit, un mesaj Vienei, cu propunerea să retragă trupele din Moldova și să renunțe la cesiunea Bucovinei sau măcar să-și reducă cât mai mult cererile sau să găsească un alt mod de acaparare. Dar Thugut nu a fost de acord, iar Poarta a decis să cedeze și a aprobat alegerea unei comisii de frontieră. Ambii comisari turci au fost nevoiți să se ocupe mai ales de cedarea acelei părți a Moldovei, care părea a fi necesară pentru ca Austria să stabilească o comunicare între Galiția și Transilvania. Poarta a propus o linie de frontieră conformă cu cea din harta lui Ghika, care mergea din Transilvania, până în Pocuția. Mai târziu, a fost de acord cu linia care a fost trasă, din Transilvania, în Podolia, și cu teritoriul deținut de Austria. De asemenea, comisia a recunoscut că, după ce va fi stabilită linia de frontieră, ambii comisari ar trebui să țină cont, în continuare, de acele părți ale zonei care ar fi mai oportune pentru o frontieră clară între cele două state, în baza locației lor. Teritoriul ocupat de trupele imperiale în ținutul Hotinuluir trebui cedate Porții.

Cu toate acestea, Thugut nu a fost încă mulțumit și a cerut Porții să lărgească linia de frontieră, în concordanță cu cele mai bune intenții[7].

Poarta părea să cedeze. Numai împotriva cesiunii districtului Hotin și Altorsowa au apărut dificultăți. Reis Efendi și muftiul Ahmet (delegatul legiștilor), care au avut o întrevedere cu Thugut, în noaptea de 2 spre 3 aprilie, s-au opus hotărâtor acestei cesiuni și au declarat că Padișahul ar prefera mai curând să renunțe la prietenia Austriei, decât la ținutul cetății Hotin. Thugut nu și-a pierdut răbdarea, dar a încercat să găsească o altă soluție[8].

Kaunitz a fost în totalitate de acord cu abordarea lui Thugut. De asemenea, el a dorit ca Poarta să emită dispoziții detaliate, ceea ce ar împiedica ulterior orice neînțelegeri între comisarii de frontieră. Reputația Porții trebuie respectată, în orice ocazie, a scris el. Dar, dacă numirea comisarilor de frontieră ar putea fi amânată, ar fi mai profitabil pentru chestiunea în cauză. Acest lucru ar înlocui zelul actual sobru al turcilor cu o considerație sobră, în timp ce Austria ar câștiga timp pentru a-și consolida poziția[9].

După ce negocierile cu Poarta au progresat, până în momentul în care se întrezărea o cedare voluntară a Bucovinei, s-au făcut eforturi pentru apropierea țării ocupate de Austria. Din acest motiv, Ellrichshausen a sugerat ca, sub denumirea de „indemnizație de vară”, să se perceapă o taxă de numai 2 florini 30 creițari pentru a repara drumurile, deoarece țara nu putea plăti impozite mai mari. În caz că nu se aprobă, ar trebui păstrat totul în status quo. Ellrichshausen că credea că acest lucru îi va face pe bucovineni să simpatizeze Austria, întrucât Ghika dublase taxele pentru fiecare locuință din Moldova, numindu-le „cadou voluntar”, cu gândul de a preveni emigrarea din țară[10].1 Această propunere a fost pe deplin apreciată de autoritățile imperiale.

În cele din urmă, Thugut a reușit să obțină, cu înscris de la Poartă, cedarea Bucovinei către Austria. Cu sentimentul de bucuroasă satisfacție, Thugut a anunțat încheierea unei convenții[11] cu Turcia, la 7 mai 1775, într-o scurtă scrisoare către Viena, primită în 12 mai. Motivul pentru care nu a trimis veștile bune mai devreme a fost că unele dificultăți mai trebuiau rezolvate până pe 10 mai[12].

Acest tratat nu conținea tot ceea ce a cerut Thugut, dar, în general, trebuia să satisfacă Austria, mai ales că a fost acaparată Bucovina fără vărsare de sânge. Și chiar dacă Maria Theresia nu părea să fie impresionată atât de plăcut de încheierea tratatului, care nu era așa cum s-ar fi așteptat, și, la început, nu a fost de acord cu atribuirea ordinului Sfântului Ștefan lui Thugut, acest lucru se va datora, probabil, mai mult faptului că nu era încă pe deplin recunoscută importanța strategică a țării nou dobândite, în raport cu Galiția. Acest punct important nu a scăpat succesorului marii împărătești. Acesta ar trebui să fie și motivul pentru care prima idee[13] pentru acapararea Bucovinei este atribuită împăratului Iosif al II-lea.

Odată cu împreunarea Bucovinei cu Austria, s-a stabilit și calea înfloririi acesteia. Populația era eliberată de un jug greu și putea urmări liber cultura care se răspândise și aici, dinspre vest. Este evident că relele de care locuitorii au suferit anterior nu au putut fi remediate dintr-odată, deoarece acest lucru era imposibil. Dar faptul că cea mai mare suferinţă a fost înlăturată de la început este dovedită nu numai de sugestia lui Ellrichshausen, de a se impune doar un impozit mic asupra locuitorilor, ci și de scrisoarea lui Kaunitz, către Hadik, în care se spune că „această taxă provizorie – de 2 florini 30 creiţari – să fie și mai mică, și chiar atenuată pentru săraci”[14]. Religia, naționalitatea, obiceiurile și tradițiile oamenilor au fost respectate de austrieci. Pe scurt, administrația militară a oferit tot ceea ce îi putea încuraja pe locuitori să înceapă o nouă viaţă, să se împace cu noile condiții și să îi facă fericiți[15].

NOTĂ: Dr. Daniel Werenka îşi încheie studiul cu peste o sută de pagini de documente referitoare la acapararea Bucovinei, pe care le-a găsit în arhivele Vienei şi pe care desigur că le voi traduce în curând, dând întâietate, deocamdată, altor mărturii referitoare la „apariţia şi înflorirea Bucovinei”, cum inspirat şi onest formula Daniel Werenka. Pentru această parte finală a studiului, folosesc ilustraţii din:

Levetus, A. S., Puchinger, Erwin – illustrated, Imperial Viena, an account of its history, traditions and arts, London & New York MCMV

Boehn, Max von, Deutschland, Berlin 1922

Abels, Ludwig W., Alt-Wien. Die Geschichte seiner Kunst, Berlin 1909

[1] În timpul acestei conversații, a intrat o pereche de tuiuri cu cozi de cal și opt turci. Doar Pașa a întrebat despre starea marii împărătese și a adăugat că, atâta timp cât a trăit, Turcia nu a avut nici o teamă de război, „numai că fiul ei nu se poate încrede prea mult”. Weinbergen l-a liniștit, în această privință, ceea ce l-a făcut pe Pață foarte fericit. Că Maria Theresa s-a bucurat de venerație generală în Turcia este evident nu numai din această conversație, ci și dintr-un raport al lui Tassara, către Kaunitz, din 17 ianuarie 1778. Aproape de această dată, vestea bolii Maria Tereza s-a răspândit la Constantinopol, ceea ce a făcut ca Poarta să fie foarte alarmată. Desigur, cancelarul turc s-a grăbit să se intereseze de la Tassara, iar acesta din urmă scrie, printre altele: „Cancelarul menționat a vorbit despre calitățile rare, despre darurile și virtuțile naturale deosebite ale acestui monarh cu adevărat mare și incomparabil, în acel entuziasm plin de inspirație, de care, în toată lumea, inimile și limbile oamenilor sunt însuflețite de îndată ce vorba merge spre un subiect atât de sublim, demn de iubire și venerație generală” (Tassara, lui Kaunitz, Pera, 17 ianuarie 1778. Arhivele Curții 1778, nr. 2 L.E.)

[2] Beil. LXXXIV.

[3] Thugut, lui Kaunitz, Pera, 17 februarie 1775. Hurmuzachi, VII, pp. 135-137.

[4] Kaunitz, lui Thugut, Viena, 21 februarie 1775. Hurmuzachi, VII, p. 140.

[5] Thugud, lui Kaunitz, Pera, 4 martie 1775. Hurmuzachi, VII, pp. 141-143.

[6] Kaunitz, lui Thugut, Viena, 7 martie 1775. Ebendaselbst p. 145.

[7] Thugut, lui Kaunitz, Pera, 18 martie 1775. Hurmuzachi, VII, pp. 146-148.

[8] Thugut, lui Kaunitz, Pera, 3 aprilie 1775. Ebendaselbst pp. 149, 150.

[9] Kaunitz, lui Thugut, Viena, 7 aprilie 1775. Ebendaselbst pp. 151, 152

[10] Beil. LXXXIX.

[11] Beil. XC, XCI.

[12] Thugut, lui Kaunitz, Pera, 12 mai 1775. Hurmuzachi, VII, pp. 160, 161.

[13] Vgl. Arneth, VIII, pp. 488-491.

[14] Beil. XCII.

[15] Werenka, Dr. Daniel, Bukowinas entstehen und aufblühen (Apariţia şi înflorirea Bucovinei), în Archiv für österreichische Geschichte (Arhive pentru istoria austriacă), Wien, 1892, pp. 98-152.

Daniel Werenka: Apariţia şi înflorirea Bucovinei (IV)

Transportul acestor pacienți militari, care trebuia să aibă loc până pe 17 septembrie[1], a fost extrem de dificil, în condițiile de la acea vreme, și, pentru Moldova, a implicat un număr deosebit de mare de căruţe. Numai această țară trebuia să pună la dispoziție 13.4842[2] de căruţe, care, dacă ar fi trecut granița rusă, nu s-ar mai fi întors vreodată[3]. Prin urmare, a fost în interesul trupelor austriece care au intrat în Bucovina să împiedice utilizarea vehiculelor solicitate pentru transportul în acest scop. Terenul a fost pierdut[4] şi, deşi propunerea lui Mieg[5] era de remarcat, iar scopul lui Romanzow era de a opri acest export considerabil de căruţe. Acest lucru singur nu a fost atât de ușor de realizat, deoarece Romanzow îi ceruse lui Barco să nu fie în nici un fel o piedică pentru ruși prin înaintarea austriecilor în Bucovina.

Totuşi, problema a luat o întorsătură fericită. Rușii au rechiziționat căruţele cu ajutorul „comandanților de rechiziţii”, care constau fie din infanterie, fie din cavalerie, dar însărcinaţi să facă rechiziţii pentru ruși[6]. Mai târziu, s-a uitat întreaga chestiune, în urma căreia rușii s-au abținut să rechiziţioneze căruţele din Bucovina.

În această perioadă, Ghika a fost numit voievod al Moldovei, ceea ce conta pentru intențiile Austriei de a dobândi Bucovina. Grigori Ghika fusese interpret la Poartă, înainte de 1768. Ca atare, el a câștigat favoarea emisarului prusac Rexin[7], care îl sprijinea pe Ghika, în detrimentul Austriei. În 1768, Grigori Ghika a fost numit voievod al Țării Românești și, probabil, a primit și administrația Moldovei. Aceasta din urmă rezultă dintr-un raport al lui Thugut, către Kaunitz, din 17 august 1774[8], fapt care până acum a fost trecut cu vederea de istorici.

Asediul Hotinului

În 1768 și-a pierdut pământurile, deoarece, după victoria de la Hotin asupra turcilor (la 18 septembrie), rușii au intrat mai întâi în posesia Moldovei și apoi a Țării Româneşti. În iulie 1770, a condus o deputăție la Petersburg, pentru a-și dovedi supunerea[9] și pentru a-și arăta prietenia faţă de Rusia. Putea fi mulțumit de primirea la curtea rusă, pentru că împărăteasa i-a făcut cadouri și i-a admis fiul în Corpul de Cadeţi din Petersburg[10].

După pacea de la Kuchuk Kainardsche, Ghika a solicitat Porţii demnitatea de voievod în Principatele Dunărene, punându-și speranțele în prietenia dintre Rusia[11] și Prusia, care nu puteau să nu-i recunoască serviciile anterioare. În acea perioadă, Rusia nu era reprezentată de nici un emisar la Constantinopol, dar trimisul prusac Zegelin și-a asumat obligația de a acționa şi în interesul Rusiei[12].

Cu toate acestea, după cum aflăm dintr-o scrisoare a lui Thugut[13], Zegelin îl îndemnase, în mod repetat, pe Thugut să sprijine alegerea lui Ghika, pe care Thugut a decis să o condiționeze, doar după o cerere anterioară, adresată în scris lui Kaunitz[14].

Ghika însuși nu a ratat nici o ocazie de a asigura Austria de prietenia sa, dacă va fi ales. Aflăm acest lucru din scrisoarea lui Barco, pentru Hadik[15], în care menționează avertizarea lui Ghika „că, atunci când el, după cum se pare, va fi înscăunat voievod în Moldova, va face tot ceea ce este benefic pentru Prea Înaltul nostru Împărat”. Dacă Austria nu avea încredere în aceste cuvinte, acest lucru era justificat în principal de comportamentul anterior al prințului. Cu toate acestea, Thugut a susținut, în baza instrucțiunilor primite, demersul numirii lui Ghika ca voievod în Moldova, așteptând ca cel puțin la socrul lui Ghika, Jakobaki Riso, să observe o atitudine prietenoasă față de Austria, care speranță s-a împlinit ulterior. Thugut a explicat, pentru prima dată, avantajele alegerii lui Ghika, care s-ar fi putut materializa, dacă interesul Austriei ar fi promovat de Ghika[16].

Curând după aceea, la Constantinopol a apărut o deputăție moldovenească. cu însemnele ţării și cu cadourile pentru viitorul domn[17], întâmplare din care se putea intui că Ghika va fi numit voievod în curând. Pe 12 sau 13 octombrie 1774 după Hristos, ziua nu poate fi determinată din manuscrise, Ghika a fost numit voievod. Luăm acest lucru dintr-o scrisoare a lui Mieg, trimisă lui Ellrichshausen[18], din care trebuie subliniat următorul pasaj: „Fostul prinț Kika (= Ghika) a fost acum confirmat formal de poartă ca voievod în Moldova”. Numirea a fost făcută pe viață și s-a considerat înțelept să se adauge observația „că acest lucru se va întâmpla numai cu condiția ca el să nu fie vinovat de o crimă mai importantă”[19]. Se spune că Rusia însăși a insistat asupra includerii acestei condiții. Drept urmare, bucuria lui Ghika nu a fost diminuată, căci sabia lui Damocles i-a atârnat întotdeauna deasupra capului. Când știrea uciderii sale s-a răspândit peste tot, patru ani mai târziu, nimeni nu s-a gândit la starea care a atașat Rusia de numirea lui Ghika ca voievod. De asemenea, până acum, istoricii nu au luat în considerare acest lucru şi, conform sugestiei lor, uciderea lui Ghika este asociată cu circumstanțe care nu au nici o bază[20].

Poate că ar trebui luat în considerare noul voievod din Țara Românească, Alexandru Ypsilanti, de a cărui dușmănie faţă de Ghika va trebui să țină cont în viitor. Înainte, Ghika administrase ambele provincii, iar acum veniturile lui depindeau doar de provincie, ocupată parțial de austrieci. Dar naturi umane precum cea a lui Ghika vin întotdeauna cu mijloace noi pentru a-și îmbunătăți poziția. Inteligența lui i-a dat ideea de a se face cât mai independent faţă de imperiul turc. De acolo a apărut dorința lui, pe care i-a prezentat-o lui Barco[21], de a obține de la Poartă demolarea cetății Hotin, prin mijlocirea Austriei. Ghika a spus: „Având în vedere circumstanțele actuale, ar trebui să fie foarte ușor să ispitești Poarta de a rade Hotinul, pentru că, după cum știe el, turcii urăsc din ce în ce mai mult acest loc, din cauza distanței sale și din cauza a ceea ce ar putea deveni, ceea ce ar fi un mare avantaj pentru generalul Weesen”. Numai că această dorință a rămas neîmplinită, deoarece interesele reale au fost imediat recunoscute. Așa că Ghika nu a avut decât să aștepte și să caute alte mijloace, care păreau să-l aducă mai aproape de obiectiv, şi să zădărnicească planurile Austriei pentru Bucovina. Această intenţie a devenit mai clară în 1775.

Între timp, diverse boli încă mai făceau ravagii în armata rusă. Plaga a izbucnit din nou în corpul rusesc, concentrat în jurul lui Bucureştilor, dar se pare că Mieg[22] nu a primit informații deloc de încredere referitoare la acest lucru[23]. Ciuma nu încetase, de fapt, niciodată – aparenta calmare se datora răspândirii acestei boli cumplite. Un al doilea mesaj din Iaşi vestea că boala a ajuns şi acolo şi că febra a făcut ravagii şi în Palatul Domnesc, afectându-l chiar și pe Barco[24]. Din fericire, măsurile de precauție luate au fost în măsură să limiteze această boală în Țara Românească, astfel încât Moldova a fost ferită, de această dată[25].

Oşteni moldoveni

Pierderile rușilor, în această campanie de cinci ani, au fost enorme. Conform raportului lui Barco, s-a spus că ar fi însumat 400.000 de bărbați[26], în timp ce trimisul prusac din Petersburg, contele von Solms, a menţionat peste 300.000 de bărbați[27], pentru că informaţiile ajungeau mai greu la Petersburg.

Ultima rămășiță a armatei ruse a fost obligată, curând, să părăsească principatele, întâmplare ce a fost întâmpinată cu bucurie de rezidenți. Odată cu predarea cetăților de pe malul stâng al Dunării și orașului Bucureşti turcilor, s-a făcut începutul retragerii[28]. Trupele rusești au părăsit treptat Țara Românească și s-au retras în Moldova[29]. Provinciile trebuiau evacuate până la 20 decembrie, apoi urmând să fie predate cetăţile Bender și Hotin[30]. Din motivele menționate deja, datele angajate nu au putut fi îndeplinite exact. Turcii trebuiau să se mulțumească și cu asta, pentru că se aflau într-o poziție de neinvidiat. Sultanul Selim al III-lea a fost detronat, din cauza „incapacității de guvernare”, tătarii din Crimeea au refuzat să predea rușilor cetățile Yenical și Kerch, în regiunile turcești încă ocupate de ruşi, rezidenții s-au ridicat împotriva rușilor, iar când au venit oştiri, acestea s-au dezintegrat în cete mai mici și au comis atrocități inumane pe acolo[31]. O altă ciumă pământească au fost „Arnăuții” și „Volintirii”, care luptaseră alături de ruși, împotriva turcilor[32]. Ei ar fi putut urma retragerea rusă sau să rămână în propria lor țară. Înainte de a pleca din patrie, trăiau din jafuri și prăzi. Deși rușii au încercat să-i convingă să emigreze[33], ei nu au arătat nici o dorință de a face acest lucru. Ar fi fost mai înclinați să emigreze în Bucovina sau în Transilvania[34], dar Ellrichshausen nu a fost de acord[35].

Turcii au evitat să-și ocupe din nou provinciile, imediat după plecarea rușilor. Prin urmare, Barco nu a putut raporta mai nimic despre puterea ocupației turcești în Moldova[36], informaţii care ar fi fost de mare interes pentru Austria, la acea vreme, mai ales că se răspândise un zvon, potrivit căruia în jur de 20.000 de ieniceri vor veni la Hotin, iar un război între Turcia și Austria va fi de ne-evitat[37]. Toate acestea s-au dovedit a fi exagerări. La scurt timp, Barco a reușit să-i raporteze lui Hadik că un paşă, însoţit de 200 soldați, urma să vină la Hotin, dar încă se afla în Silistria. Barco a părăsit Iaşii în 10 decembrie 1775, îndreptându-se spre Cernăuți. De aici și-a propus să meargă la Mohilew, ca să-și ia rămas bun de la Romanzow[38], după care a trebuit să meargă la Lemberg.

Între timp, plecarea lui Romanzow a fost întârziată. A sosit la Mohilew, unde Barco îl aştepta din 12 ianuarie 1775, abia în 14 ianuarie. Barco a rămas acolo până în 16 ianuarie și a aflat de la Romanzow că cetăţile Hotin și Bender nu au putut fi încă predate turcilor, din cauza unor noi dificultăți, și că armata rusă va rămâne, așadar, mult timp la granița turcă.

Imagine idealizată a războiului

Sediul trupelor austriece, introduse în Bucovina, se afla la Cernăuţi, iar de aici au fost înaintate departamente individuale până la granița cu Moldova. Puterea acestora a fost de 400 de soldați, la începutul lunii septembrie 1774. La începutul lunii octombrie, Batalionul Siskowitsch a fost direcționat către Suceava pentru a putea oferi mai mult sprijin trupelor avansate, în caz de eventualități neplăcute, şi a primit ordinul de a stabili și menține legătura cu Transilvania, prin Pasul Rodna, prin intermediul poştelor. Astfel de poşte au fost în Dorna, Capu Codrului și Stupca. Poziţionări similare au fost făcute și în interiorul graniței transilvănene, de brigada de frontieră situată acolo, iar generalul de câmp  Preiss a informat Înaltul Consiliu de Război din Viena că a luat măsura pe care Filo a considerat-o necesară pentru a stabili legătura dintre Transilvania și Bucovina. Această măsură a constat în faptul că al doilea regiment grăniceresc românesc a trebuit să mențină un post de vamă între Coşna și Dorna, adică în afara Transilvaniei. Postul era format din opt bărbați puternici (inclusiv un caporal și un sergent), care subordonau postului principal de la Kukuraza.

Legătura a fost stabilită între Galiția și Transilvania astfel încât întărirea trupelor galiţiene, de către cei din Ungaria, ar fi fost mai ușor de făcut, la nevoie. Prin urmare, împăratul Josef II a emis un ordin, prin care i-a ordonat lui Hadik să consolideze trupele din Bucovina, care să respingă eventuale atacuri ostile din Turcia. Două regimente din Ungaria fuseseră deja pregătite de marş, în acest scop. În urma acestui ordin, Hadik s-a deplasat în Bucovina, pentru a se vedea dacă și în ce măsură a fost necesară consolidarea la frontiera moldovenească. După ce a inspectat granița, a raportat la Viena că a găsit primul post al regimentului grăniceresc românesc la o jumătate de oră de Dorna, lângă Todorkani, postul fiind responsabil pentru corespondența dintre trupele din Bucovina și cele din Transilvania. O șosea duce prin Câmpulung, în timp ce o potecă şi un drum trec peste munți.

Întregul Regiment de husari Barco și câte un batalion din regimentele Stein, Brinken, Nugent și Siskowitsch stăteau gata, pe granița Moldovei, și un batalion din Regimentul Thürheim, de la Sniatin, urma să fie trimis.

Regimentul de husari a fost pus în mişcare, mai târziu, pentru a consolida cavaleria menționată mai sus, pe granița cu Moldova, în timp ce câte un batalion din regimentele Durlach și Colloredo au fost puse în marş pe granița Galiției cu Bucovina. Au fost făcute aranjamente adecvate pentru cazarea acestor trupe, și anume pentru infanterie, în munți, și pentru cavalerie, în zonele joase.

În raportul său către Hadik, comandamentul a considerat ocuparea noii frontiere a Austriei cu cinci batalioane de infanterie și două regimente de cavalerie ca fiind suficientă pentru a face față tuturor eventualităților. Cele mai importante puncte de la graniță au fost fortificate cu câte 6 tunuri de șase ţoli și câte 6 de trei ţoli, punctele mai puțin importante fiind protejate cu sârmă ghimpată. Este evident că s-a luat în considerare și o comunicare mai ușoară între posturile individuale detașate și grupul principal, pentru sprijin reciproc. Desfășurarea trupelor în Bucovina a fost atât de ieftină și de rapidă, încât comandamentul l-a putut asigura pe Hadik că garnizoana se va putea apăra împotriva atacurilor chiar și fără ajutor din partea Galiției, pe baza poziției și a numărului apărătorilor. Fortificațiile de la Okopi și Sniatin și legătura cu Transilvania erau considerate ca deosebit de importante în această strategie.

Pe de altă parte, propunerea comandamentului de a subordona Bucovina administrației militare părea mai importantă. Comandamentul considera că, şi până atunci, această parte a țării se afla sub administrația militară turcă, astfel că Bucovina este obișnuită cu o astfel de administraţie, cu presupunerea justificată că nu ar avea încredere într-o administrație civilă, pentru că guvernul cercual din Lvov este la 30-40 de mile distanță. Împăratul a fost de asemenea de acord cu această propunere.

La începutul anului 1775, erau toate semnele că problema Bucovinei urma să fie rezolvată în curând. Deja, la 15 decembrie 1774, la câteva zile de la plecarea sa de la Iaşi, Barco a putut să-i raporteze lui Hadik că turcii și-au plecat capul împotriva ocupației (de către noi) a unei părți din Moldova și au prezentat  publicului „culoarul” austriac în diferite culori. Nu au fost subestimate piedicile care încă se opuneau acestei soluții. Căci era de prevăzut ca voci să se ridice împotriva cesiunii Bucovinei, care, în ciuda prieteniei Porții faţă de Austria, încă ar putea să aibă efect asupra sultanului. Zegelin, Repnin, Ghika, precum și ambasadorii francez și englez erau factori care trebuiau, mai mult sau mai puțin, luați în considerare. Dar, datorită inteligenței și a măiestriei lui Thugut, eforturile Austriei au fost însoțite, în cele din urmă, de succes.

Thugut a fost numit director de afaceri la Constantinopol, în 1769. Când a ajuns la Pera, a constatat că influența Austriei era nesemnificativă. Abia treptat a reușit să o impună, la Poartă, într-o asemenea măsură, încât a îndrăznit să ceară şi să obțină cedarea Bucovinei. Cu puțin timp înainte de încheierea convenției aferente, el fusese lovit de o boală atât de gravă, încât a vrut doar să își îndeplinească însărcinarea și apoi să se retragă din funcția publică. Dar, până când s-a întâmplat acest lucru, a dezvoltat o activitate extrem de plină de viață la Constantinopol, care a fost însoțită de un mare succes, în 1775. La începutul lui ianuarie, a primit de la Ypsilanti un mesaj confidențial despre Ghika, precum că acesta din urmă încerca să incite Poarta împotriva Austriei. „Poarta nu trebuie să aibă încredere în declaraţiile prietenoase şi asigurările acestui stat”, a scris Ghika, „dar ocupația Bucovinei dovedește contrariul.

Țara ocupată este mult mai fertilă și are o importanță mai mare decât restul Moldovei. Chiar și rezidenții cer ca Poarta să nu cedeze Bucovina Austriei. Cu toate acestea, dacă acest lucru ar trebui să se întâmple, fie s-ar revolta, fie s-ar orienta către o putere străină pentru ajutor. În prezent, armata austriacă de ocupație ar fi atât de slabă, încât nu ar fi nevoie de eforturi prea mari pentru a o arunca înapoi”.

Riso a încercat să împiedice deputăția moldovenească să predea acest raport către Poartă, dar nu a reușit. Reis Efendi a respins singur deputăția, promiţând că va examina problema. Comportamentul lui Ghika față de Poartă îl irita pe Reis Efendi într-o asemenea măsură, încât și-a îndreptat atenția mai degrabă asupra lui, decât asupra părții Moldovei care urma să fie cedată. Deși l-a întrebat pe Thugut ce este adevărat, în urma ocupării Bucovinei, el a fost mulțumit cu răspunsul evaziv al lui Thugut, prin care promitea că mai multe detalii despre acesta îi vor fi comunicate în curând. Cu această ocazie, el a aflat și despre propunerea Austriei de reglementare a frontierelor într-un mod pașnic și în acord cu Poarta. Pe de altă parte, el l-a asigurat pe Thugut că, în ciuda multor intrigi, Sultanul are o încredere specială în prietenia Austriei.

Atunci, Thugut a crezut că nu prea mai are de ce să se teamă de ostilitatea lui Ghika, din moment ce Poarta era foarte bănuitoare faţă de acesta; dar lui Kaunitz i-a spus că prietenia lui Ghika ar putea, în orice caz, să faciliteze considerabil legătura cu Poarta. Din acest motiv, l-a sfătuit pe Kaunitz să lase trupele austriece să avanseze puțin câte puțin, astfel încât Poarta să poată recunoaște voința serioasă a Austriei de a păstra Bucovina, şi se va abține de la orice agitație ostilă împotriva Austriei, iar de o va face, măcar o va face într-o manieră prietenoasă. Pentru turci, pierderile sunt suficiente.

Thugut avea dreptate să se teamă că Poarta, pentru că nu exista niciun motiv de grabă, va amâna negocierile privind cesiunea Bucovinei cât mai mult timp posibil, până când o coincidență a dus, ulterior, la o decizie. Un alt motiv al acestei frici a fost că, la începutul războiului ruso-turc, nu s-a vorbit decât despre cedarea unei bucăți de pământ în Țara Românească.

În aceeași zi, Thugut a scris un al doilea raport lui Kaunitz, despre urgența lui Zegelin de a se amesteca în afacerile externe, acesta din urmă părând a avea o influență specială la Poartă, dar din Rusia, într-o manieră inconfundabilă, a fost respins.

Kaunitz a fost complet convins de eforturile lui Thugut de a influenţa Poarta către o cesiune pașnică a districtului Bucovinei și a sperat să poată obține sprijinul pașei Hotinului pentru a extinde granița ocupată la Rohatin. Dacă acest lucru nu ar va izbuti, Thugut trebuie să încerce să afirme ceea ce a câștigat. Întrucât încrederea Porții faţă Austria a fost oarecum zguduită, recent, de diverse intrigi ale străinilor, Kaunitz l-a avertizat pe Thugut să încerce să găsească căile care ar putea duce la restabilirea fostelor relații de prietenie dintre Austria și Poartă, prin „mijloace convingătoare” deschide. Făcând acest lucru, Kaunitz a sperat să diminueze consecințele pernicioase ale păcii de la Kuchuk-Kainardsche. El s-a temut că turcii, în situația lor tristă actuală, ar putea fi ușor alungați din Europa, caz în care Orientul nu ar trebui să fie lăsat doar rușilor, ci şi Austria va trebui să îşi ia partea ei. „Dar este mai bine – i-a scris lui Thugut –  dacă Imperiul Turc ar rămâne în Europa cât mai mult timp”. Drept urmare, Thugut a fost instruit să atragă atenția Porții asupra pericolului care o amenința dinspre est, fără a ghici intenția actuală a Austriei. Pentru că Kaunitz se temea de indiscreția Porții, ceea ce ar putea complica cu ușurință situația politică din Europa, la acea vreme.

Poarta, care, atunci, ca și acum, a avut nevoie de mult timp pentru a lua o decizie, deşi știa despre hotărârea fermă a Austriei de a-şi însuşi districtul Bucovina. Dar, întrucât nu voia cu adevărat să creadă în asta, Kaunitz a crezut de cuviinţă, inițial, că Poarta va fi tulburată de concentrarea trupelor austriece la granițele de sud și est, deși, pe de altă parte, trebuia să fie îngrijorată că acest lucru va duce la alte complicații neplăcute. Prin urmare, a fost adecvat circumstanțelor, în momentul în care Thugut a explicat, în mod deschis, instrucțiunile primite în conformitate cu care, atâta timp cât nu va exista un acord amical al Porţii cu Austria, în privinţa Bucovinei, trupele austriece vor ocupa această parte a Moldovei, pe motiv că, anterior, ar fi fost parte a Austriei. Poarta a solicitat dovezi scrise ale revendicărilor Austriei față de Bucovina, cerere care a fost satisfăcută. Cu toate acestea, pentru a nu agrava și mai mult litigiul, Kaunitz a cerut lui Thugut să propună Turciei o convenție, în care principalul obiectiv să fie colaborarea pentru o pace de durată. Pentru restul, Thugut a fost liber să prezinte chiar și cereri în Turcia; numai păcii nu i s-a putut da forma unui nou tratat, deoarece exista o frică de contradicție din partea celorlalte puteri.

Al doilea punct, cel mai important al convenției, ar trebui să se refere la districtul Bucovina, a cărui reglare de frontieră ar trebui rezolvată la fața locului, de către comisarii aleși. Ar trebui, de asemenea, încercată şi o cedare a unei insule a Dunării, deoarece acest obiectiv ar fi important pentru Austria. Totuși, aceasta nu ar trebui să împiedice rezolvarea celei de-a doua probleme. Transportul gratuit pe întreaga Dunăre ar trebui să fie în regulă, iar acest lucru nu trebuie privit ca o favoare nouă și specială, ci ca un drept bazat pe al doilea articol din Pacea Passarowitz.

Poşta Rusă, prin Moldova – Anatole de Demidoff (1813-1870).

Atunci, Thugut i-a scris lui Kaunitz că va acționa în conformitate cu instrucțiunile primite și că îl va informa despre discuţia cu Jakobaki Riso. Acesta din urmă a primit ordinul de la Ghika de a-l informa pe Thugut că el (Ghika) era acum nevoit să trimită Porţii trimișii boierilor moldoveni din Bucovina, ca să prezinte rapoarte, astfel încât să poată lua măsurile adecvate împotriva austriecilor.

Ghika a trimis turcilor şi un manifest al generalului von Spleny, din Cernăuţi, precum și o scrisoare de la același șef al provinciei, destinată mănăstirii Suceava, prin care îi îndemna pe locuitorii Bucovinei să nu ia în considerare decretele turcești.

Thugut i-a răspuns lui Riso că este în interesul voievodului și al Porții să nu exagereze astfel de vești. Prin urmare, Riso poate să prezinte rapoartele lui Ghika. De fapt, Poarta le-a făcut, mai târziu, cunoscută, o informaţie cu care Thugut a fost mulțumit, despre sinceritatea lui Ghika față de el. Totuși, acest lucru nu a durat mult, deoarece suspiciunea lui Thugut față de Ghika a fost stimulată în mod repetat. În acest sens, el a fost încurajat și de faptul că Ghika a încredințat corespondența lui Riso unui curier rus, fapt din care trebuia să concluzioneze că acest lucru a fost făcut cu acordul lui Romanzow. În plus, toată lumea știa despre obiceiul rușilor de a deschide scrisori străine.

Reis Efendi, ca reprezentant al Porții, i-a zis lui Thugut că Austria a avut idei mai radicale faţă de Bucovina și a subliniat că asigurările prietenoase ale Austriei nu sunt în armonie cu realitatea și indică mai degrabă ostilitate deschisă. Thugut a încercat să nege acest lucru, spunând că așteaptă noi instrucțiuni de la Viena, în viitorul apropiat[39].

În timp ce corespondența scrisă dintre Viena și Costantinopol sporește tot mai mult, iar activitatea lui Barco, la sediul rus, a fost finalizată cu vizita sa de adio, la Mohilew, comandantul Galiției, generalul Ellrichshausen, a continuat să călătorească prin Bucovina, pentru a obține detalii despre aceasta. Sugestiile sale, din timpul călătoriei, se referă, în principal, la comunicații: drumuri mai confortabile, cu mai puține poduri în munți, fortificarea celor mai importante puncte strategice, precum Munticelu, gura drumului, între Mănăstirea Humor și Bordeşti, apoi un alt punct, la o jumătate de oră de la mănăstirea Hunor, la o tavernă, la intersecţia cu drumul ce duce, de la Vama, la Capu Codrului și Roman, și avantajele comunicării între Transilvania și Bucovina, în caz de război, au fost principalele puncte de care s-a ocupat Ellrichshausen în acest raport. Din Transilvania, trupele puteau fi transferate cu ușurință în teatrele de luptă româneşti, prin Suceava și Siret, și încartiruite acolo; s-ar putea crea rute între Transilvania și Pasul Humor, foarte uşor. În caz de război cu Turcia, Austria ar trebui să-și împartă forțele armate, deci ar fi mai puțin rezistentă, iar dacă trupele austriece ar avansa mai departe, turcii ar fi obligaţi să se retragă în Vidin și în Silistra, retragere în urma căreia Austria ar putea ocupa cu ușurință Bosnia și Serbia. Turcilor le-a fost greu să se afirme pe malul stâng al Dunării. Chiar dacă turcii au pătruns în Bucovina, ei ar trebui întotdeauna să se teamă de un atac din Transilvania împotriva flancului lor, așa că o astfel de abordare, din partea Turciei, este foarte puțin probabilă. În schimb, s-ar putea menţine mulți ani în Moldova și în Țara Românească, datorită fertilității acestor ţări. Avantajele comunicării dintre Transilvania și Bucovina ar fi, de asemenea, mari în cazul unui război cu Rusia și Prusia[40].

În ceea ce privește legăturile importante comerciale cu Preworodek și Sniatin, cele ale Poiana Samlina, Pojana bleşi, dealul mare Beresova, poiana Harluşa, Fântâna Sauchi, Cernauca, poiana Kosuţna, Stanahora, Zucika, Cernăuţi, Mamorniţa, Lukaweţ, Derehlui, Siret, Bordujeni, Parhauâi, Humor și valea Bistriţei, acestea au servit parțial pentru a valorifica pământul inferior şi a echilibra balanţa, pentru a afirma punctele de trecere, care nu și-au pierdut importanța nici în condițiile schimbate de astăzi.

Pentru a asigura țara pentru toate cazurile şi pentru a desfășura cele mai necesare lucrări culturale, împăratul Iosif II a consolidat ocupația de acolo, prin împărțirea Regimentului din Timişoara[41]. Dar, până când negocierile cu Poarta nu au fost finalizate, astfel de aranjamente ar trebui să se considere inevitabil necesare a fi luate în interesul țării în sine, altfel încât să rămână cu un status quo[42]. Împăratul i-a cerut lui Ellrichshausen o părere cu privire la ce parte a țării ocupate este în dezavantaj şi dacă ar putea fi cedată Turciei, fără a întrerupe comunicarea dintre Transilvania și Galiția[43]. Prin urmare, Ellrichshausen a trimis un raport lui Hadik, în care, conform propunerii lui Mieg, deal mare Beresova şi o parte din zona Hotinului, până la Rohatin, pârâul Huko, valea Prutului, pârâul Molniţa, pârâul Turiatca, Molniţa, până la vărsarea în Siret, ar putea fi cedată[44]. Pe această bază, împăratul a dat ordinul ca, în viitoarea reglementare de frontieră, în care comisie urmau să fie delegați, din partea Austriei, Barco și Mieg, să se asigure că se cedează cât mai puțin posibil din teritoriul ocupat, fără a afecta comunicarea dintre Transilvania și Galiția, și luând în calcul că trebuie stabilită o linie de frontieră eficientă în apărare. Împăratul și-a exprimat dorința de a trasa o linie dreaptă, de la pârâul Huko, la Brăieşti, și de a renunța la întreaga zonă a Siretului și a Sucevei, dacă Prevorodek ar putea accesat şi fără ea[45]. Dacă voievozii din Moldova și din Țara Românească solicită acest lucru, comandanţii frontierei pot răspunde că Austria a făcut deja cereri către Poartă[46], asupra cărora se va lua o decizie de către ambele părți.

Caravană moldovenească – desen de Raffet pentru cartea lui Anatole de Demidoff

[1] Beil. XLII.

[2] Beil. XLVIII.

[3] Beil. LVIII.

[4] Beil. XLIX.

[5] Ibidem.

[6] Ibidem.

[7] Hurmuzaki, VII, p. 103.

[8] Ibidem, p. 103. Vgl. Arneth, vol. 8, p. 475.

[9] Zinkeisen, V, pp. 922, 923.

[10] Kaunitz, lui Tugud, 21 august 1770.

[11] Beil. XLII.

[12] Arneth, vol. VIII, p. 475. De aici rezultă se inspiră şi relatarea lui Zinkeisen, VI, pp. 88 şi urm., care concluziona că Zegelin îşi atribuise cel mai mare rol, pentru că a determinat alegerea lui Ghika ca Voievod al Moldovei, dar fără menționarea celorlalte puteri care au contribuit la această numire. Pentru a sublinia meritul lui Zegelin, acest istoric ne oferă și pasajul relevant dintr-o scrisoare a acestuia, pasaj care spune că Poarta „nu poate fi considerată un prieten adevărat al regelui Prusiei”! (Zinkeisen, VI. Vol. P. 8. 88, 89.)

[13] Thugut, lui Kaunitz, 17 august 1774.

[14] Kaunitz, lui Thugut, 6 septembrie 1774. Hurmuzachi, VII, p. 106.

[15] Beil. XXXI.

[16] Arneth, vol. 8, pp. 476, 477.

[17] Beil. XLIII, XLVI.

[18] Beil. XLIX.

[19] Hurmuzachi, VII, p. 115.

[20] Dohm’s Denkwürdigkeiten, I. Th, p. 506.

[21] Beil. LXX.

[22] Beil. LII.

[23] Beil. XLIX.

[24] Beil. LXI.

[25] Beil. LXII.

[26] Beil. XXXI.

[27] Zinkeisen, VI, p. 80.

[28] Beil. XLIII.

[29] Beil. XLVI.

[30] Ibidem.

[31] Zinkeisen, VI, p. 30.

[32] Beil. LVI.

[33] Ibidem.

[34] Beil. LXIV.

[35] Beil. LVIII.

[36] Beil. LXII, LXIII.

[37] Beil. LXV, LXVI.

[38] Ibidem.

[39] Thugut, lui Kaunitz, în Pera, 18 ianuarie 1775. Hurmuzachi, VII, pp. 124, 125.

[40] Beil. LXXIX.

[41] Beil. LXXXII.

[42] Beil. LXXXIII.

[43] Beil. LXXXV.

[44] Beil. LXXXVII.

[45] Beil. LXXXVIII.

[46] Beil. LXXXI.

Daniel Werenka: Apariţia şi înflorirea Bucovinei (III)

Cernăuţi, 1832 – desen de I. Schubirsz

Ordinele și regulile de conduită au fost transmise, de superiorilor săi, lui Mieg, atunci când el i-a informat că rușii din Bucovina luau măsuri pentru a părăsi aceste meleaguri. S-a sugerat deja ideea ca micile diviziuni de trupe să fie împinse în Bucovina, pentru a pregăti viitoare acaparare a acestei țări[1]. Acest lucru s-a întâmplat în scurt timp, pentru că și împăratul Iosif al II-lea a fost de acord. Totuși, acesta din urmă a avertizat să nu interfereze cu trupele ruse, deoarece acest lucru ar putea împiedica cu ușurință intenția ocupării Bucovinei. Mai presus de toate, trebuia să se ascundă, deocamdată, pajurile imperiale; dar dacă acest lucru trebuie să se întâmple după plecarea rușilor, iar extinderea granițelor trebuia să fie astfel încât să se poată face fără o ocupaţie sfidătoare[2].

Pentru a face constatări privind disciplina ocupării, ofițerul comandant al Galiției, generalul de câmp Ellrichshausen, a plecat el însuși într-o călătorie în Moldova, pentru a se convinge personal de starea de lucruri[3], raportând totul într-o lungă scrisoare[4].

Dar soluția ocupării Bucovinei nu depindea decât de sfârșitul fericit al războiului pentru Rusia. Dacă Rusia ar câștiga, Austria ar putea spera la o acaparare rodnică a Bucovinei. Dacă nu, atunci Kaunitz nu s-ar fi prea folosit de preparativele pe care le făcuse anterior. Prin urmare, știrile din teatrul războiului erau extrem de importante.

După ce rușii și-au încheiat, pe jumătate, armura de război, Romanzow a lucrat pentru impune o decizie finală. El a pornit, din Iaşi, mobilizând trupele, și a ordonat atacarea turcilor[5]. Drept consecinţă, rușii au trecut Dunărea, la gura Deltei, și au obținut victorii sângeroase asupra turcilor, între Schumla și Varna[6], astfel încât Romanzow a somat, curând, Poarta, încercând să forțeze acordul de pace[7].

Cu cât aprofundăm mai mult situaţia, se evidenţiază activitatea acelor persoane care au fost chemate să rezolve sarcina încredințată. Ellrichshausen scrie un raport lung despre comenzile importante, care meritau să fie efectuate în Bucovina și care au şi fost efectuate, de-a lungul anilor. Noua linie de frontieră, dintre Moldova și Bucovina, care a fost găsită de Mieg, în pădurea dintre Cernăuţi şi Hotin, susținută istoric de Seeger, a fost examinată de Ellrichshausen, considerată benefică și, de aceea, aprobată. Întrucât locuitorii de atunci din Bucovina erau preocupați, în principal, cu creșterea bovinelor, la început au fost recomandate câteva zone ierboase pentru înființarea unor ferme de remontă. Zona Rădăuţilor era deosebit de potrivită pentru acest lucru, motiv pentru care înființarea unei astfel de ferme, pentru înmulţirea cailor, a fost realizată, ulterior, acolo. Astăzi, această fermă este una dintre cele mai înfloritoare, iar istoria ei poate fi urmărită, din 1774, încoace. Crearea fabricilor de sticlă a fost sugerată și realizată ulterior.

Întrucât granița galiţiană cu Moldova era prin câmp deschis, fără păduri, austriecii au fost atenți să le achiziționeze, deoarece lipsa de lemn, în unele zone, afecta mult populația. Prin urmare, zona împădurită a Hotinului a fost luată în calcul.

Avantajele stăpânirii Bucovinei, care au fost recunoscute și ca o locație superioară, au fost atât de semnificative, din punct de vedere militar, încât nici Mieg și nici Ellrichshausen nu au neglijat să atragă atenția cercurilor superioare asupra unor puncte importante[8].

Maiorul Mieg s-a ocupat de lucrările de cartografiere în perioada de păcii de la Kutschuk Kainardsche, când a terminat de inspectat noua linie de frontieră dintre Bucovina și Moldova. Acest tratat de pace a fost cu greu cunoscut de Ellrichshausen, abia atunci când Mieg a fost obligat, și de acesta din urmă, să accelereze finalizarea celor mai importante topografii de teren și să se grăbească spre Cernăuţi, pentru a putea observa mai bine mișcările rușilor[9].

Cel mai dificil rol, în acapararea Bucovinei, l-a avut, fără îndoială, baronul von Thugut, care, la acea vreme, reprezenta Austria la Înalta Poartă. Depindea de el să inițieze negocieri cu Poarta. Încă din februarie 1773, el a trimis o scrisoare[10] lui Kaunitz, cerându-i să-i furnizeze o hartă bună a Moldovei, astfel încât să poată găsi drumul. În această scrisoare, menționează o relatare, pe care a primit-o de la Enzenberg – care era, atunci, în fruntea Regimentului 2 grăniceresc valah din Transilvania –, în care era schiţată o „legătură între Pocuţia și Transilvania, care duce prin Moldova”. Inițial, Thugut s-a limitat la cultivarea relațiilor de prietenie între cele două imperii, la domolirea influenței străine, care le-ar fi putut deranja austriecilor și căile care duc la negocieri cu Poarta, inclusiv la cele privind achiziția unei părți din Moldova, plănuite pentru viitor. După ce s-a convins că nu se poate obţine nimic de la Poartă, în această privință, pe cale paşnică, a ţinut să sublinieze că este mai ușor să se revendice un teritoriu deja ocupat, decât să îl revendice pe cale paşnică. Barco și-a argumentat eforturile.

Încă din mai 1774, cu aproximativ trei luni înainte de încheierea păcii, generalul rus Romanzow a permis ca pâlcuri din trupele austriece  să înainteze în districtele cernăuţene, până spre crestele mai sus menționate (cele din pădurea dintre Cernăuţi şi Hotin – n. n.)[11], cu condiția, desigur, să nu îi împiedice cu nimic pe rușii în retragere.

Această favoare, obţinută de Barco de la generalul rus, se poate deduce şi din faptul că el a fost primul care a fost informat[12],  în aceeași zi, în care a fost încheiată pacea de la Kutschuk Kainardsche, chiar dacă, probabil, nu a primit şi detalii despre punctele individuale ale păcii. Multă vreme a existat un mister asupra condițiilor  păcii, care s-a făcut abia în luna septembrie şi a adus mai multă lumină asupra acestei chestiuni. Barco a transmis cele mai importante puncte ale păcii[13] Vienei, de la Iaşi, în prima jumătate a acestei luni, în timp ce Lobkowitz, de la Petersburg, Vienei, la jumătatea lunii septembrie, a raportat că „a primit instrumentul de pace, de la contele Panin, de la ministerul rus, doar pentru citire”[14], dar nu a obținut şi o copie.

Cernăuţi, podul de peste Prut – desen de I. Schubirsz

2). Capitolul. De la pace de la Kuchuk Kainardsche, 17 iulie 1774, până la Convenția din 7 mai 1775, între Austria și Turcia.

Rușii au inclus câteva puncte în acest tratat de pace, care priveau Moldova și Țara Românească[15]. Turcia a acordat rezidenților celor două principate amnistie deplină și libertate religioasă nelimitată. Bunurile pe care le-au înstrăinat, de la mănăstiri și persoane particulare, au fost retrocedate. Se asigură respectul clerului, permite emigrarea gratuită, fără a necesita plata ulterioară a impozitelor și tratează rezidenții cu cea mai mare protecție și uşurare posibilă, în raport cu impozitele care vor fi percepute în următorii doi ani şi aşa mai departe; Barco adaugă comentariul potrivit căruia autoritatea austriacă ar fi îndreptăţită să revendice întregul ţinut al Hotinului, conform prevederilor Păcii de la Karlovice[16].

Dintr-un raport ulterior1[17] al lui Barco către ministrul de război de la Curte, aflăm și data la care rușii s-au angajat să părăsească cele două principate. Țara Românească trebuia evacuată după două luni, din ziua semnării tratatului de pace, iar Moldova, după cinci luni. Cu toate acestea, evacuarea Moldovei a avut loc cu aproape o lună mai târziu, din cauza condițiilor meteorologice nefavorabile din ianuarie 1775, moment în care Bucovina era de fapt deținută de Austria.

Ca urmare a ordinului primit, de a merge la granița preconizată imediat după încheierea păcii, Mieg a plecat la Suceava, pentru a cunoaște starea de spirit a țării și pentru a auzi opinia unor personalități ale vremii despre pace. Iubea experiența dobândită și îl informa pe Ellrichshausen, într-o lungă scrisoare[18]. Pentru a afla amănunte precise despre țară și despre oamenii săi, Mieg nu a ezitat să călătorească la Iaşi, unde i-a întâlnit pe Barco și pe ofiţerii ruși.

Boierii și oamenii de rând erau într-o atitudine deprimată. Nu se așteptau la nimic bun de la pacea neașteptat de rapidă și, multă vreme, au rămas complet ignoranți faţă de condițiile păcii. Țara era complet sărăcită. Remarcabilă este declarația boierului Millo, potrivit căreia Romanzow s-a grăbit să facă pace, astfel încât celorlalte puteri li s-a refuzat posibilitatea de a o influența, iar absenţa ministrului Obreschkow[19], care era în contradicție cu Romanzow, la acea vreme, trebuia prevenită. Absența acestui ministru era regretată mult de rezidenții din ambele principate. Mieg informa, de asemenea, că a cunoscut două mari drumuri de țară din Moldova, care duc, de la Suceava, la Iaşi, și, de aici, până la Sniatin – probabil prin Mamorniţa – și a observat că, de la dislocarea trupelor rusești, zona Sucevei a fost ignorată. Deci, din moment ce numai trupele de ocupație foarte slabe au fost lăsate în Bucovina de către ruși și, chiar după pace, în regiunea Suceava nu au fost așteptate trupe ruse mai mari, era evident că, cu acordul lui Romanzow, Austria putea să avanseze în această țară. Intenția a fost luată în considerare și de împăratul Josef II, care a dispus punerea în aplicare a unor măsuri importante[20]. Printre altele, Mieg a fost însărcinat să ducă un cadou pentru Romanzow, la Iaşi, și să-l predea lui Barco. Două brigăzi, Spleny și Kiss, erau gata să mărșăluiască în Bucovina[21], dar avansul a fost întârziat, până la obţinerea aprobării lui Romanzow, ceea ce, din fericire, a venit curând.

În propunerea lui Kaunitz[22], trimisă împărătesei, se poate observa un alt motiv pentru care autoritatea rusă nu a fost contactată, cu privire la ocuparea Bucovinei. Pe atunci încă existau dispute pentru granița cu Galiţia, care nu au fost încă rezolvate[23] și care puteau să agraveze problema acaparării Bucovinei.

Cancelarul austriac a comentat, în raportul menţionat, motivul pentru care i s-a trimis un cadou lui Romanzow, precizând că acesta merită atenție „din cauza prieteniei, a considerației și a ospitalității”, așa cum s-a exprimat, când i-a făcut şi el un cadou, Regele Prusiei[24].

Curând după aceea, Barco informa, din Focşani, că Romanzow a aproat ocuparea imediată a noii linii de frontieră și că, după plecarea sa, se pot monta pajurile imperiale[25]. Mesajul conținea și informaţia că Romanzow s-a îmbolnăvit brusc. Efectele acestei ştiri au fost deprimante, mai ales când s-a aflat că contele Soltikow, un adversar al Romanzow, a preluat comanda armatei ruse.

Faptul că, într-o listă a funcționarilor publici, datând din 1777, generalul Spleny este menţionat ca director administrativ al Bucovinei, cu sediul oficial la Cernăuţi, începând cu data de 1 septembrie 1774, dovedește că această schimbare temporară, la conducerea armatei ruse din ţările române a contat foarte puţin. Imediat după acordul lui Romanzow, trupele austriece au intrat în Bucovina, respectiv în Cernăuţi, unde au ajuns la 31 august 1774[26]. Trebuie precizată această dată, contrazisă de alte informaţii. În Cernăuţi[27], cu toate acestea, a existat o divizie de husari, staţionată permanent, din luna mai, când sosise acolo.

Conform raportului lui Ellrichshausen, generalul Kiss pare să fi intrat în Bucovina înainte de Spleny, prin zona Prevorodek – în manuscris, Prudek –, unde regimentul Stain se afla încartiruit, conform tabelului de dislocare[28].

Cernăuţi, biserica Adormirii Maicii Domnului (Sfânta Maria) – desen de I. Schubirsz

Armata austriacă începuse o avansare generală a regimentelor destinate ocupării și acaparării Bucovinei[29]: regimentele de husari Thürheim, Siskowitz, Nugent, Brinken, Stain, Hadik și Barco; regimentele de dragoni Türök Hussar și Wuerttemberg s-au mutat în cantonamentele lor, în apropierea graniţei. Primele trei regimente Barco de infanterie şi husari au luat poziţii pe aripa dreaptă, iar celelalte două de husari, regimentele Hadik, în stânga, cu fața spre Moldova. Principalele puncte strategice ale țării erau desigur ocupate mai mult, iar cele mai puțin importante, mai slab; modul în care s-a făcut acest lucru poate fi văzut din tabelul de dislocare[30] și din raportul lui Ellrichshausen. În cel mai bun caz, s-ar putea adăuga că trupelor li s-a spus că vor fi întâmpinate prietenos de către rezidenții noii provincii şi că trebuie să îi tratează pe ruși cu mare amabilitate.

Pentru a facilita legătura dintre trupele de pe ambele părți ale Prutului, s-a dat ordinul de a se construi un pod de vase peste acest râu[31]. Desigur, comanda nu putea fi făcută atât de ușor. Abia în 1775 s-a construit un pod suspendat peste râul Prut. Până în 1775, trecerea Prutului s-a făcut pe podul umblător de la Mănăstirea Horecea, care avea acest privilegiu acordat de către foștii voievozi ai Moldovei, pentru că era săracă, din pricina locației sale nefavorabile, iar consemnarea taxelor de trecere însemna o atestare existenţei podului. Pe parcursul altor doi ani, după aceea, până în 1777, administrația din Cernăuţi pare să fi lăsat mănăstirea cu acele venituri, deoarece podul umblător de peste Prut nu a fost probabil cu funcţionare permanentă și nu putea corespunde unui trafic mai animat. În 1777, însă, podul nou construit a atins acel nivel de forță și de securitate care înlătura orice concurență. Prin urmare, mănăstirea a pierdut vechiul privilegiu, pe care voia să-l recâștige printr-o cerere către împărat, dar nu a primit niciodată un răspuns[32], pentru că podul a fost păstrat, şi de acum, încolo, un cost de trecere.

Odată cu intrarea trupelor austriece în Cernăuţi și cu înființarea unei administrații de stat acolo, s-a stabilit strategia pentru dimensionarea, înfrumusețarea și ajungerea la importanța de astăzi a acestui oraș. Dacă, din punct de vedere al trecutului său, nu se poate compara cu alte orașe mai vechi, precum Suceava, Rădăuţi și Siret, datorită amplasării convenabile pe un mal al Prutului, pe un drum principal, care ducea, de la Iaşi, la Lemberg, precum şi datorită apropierii lui de granița poloneză, Cernăuţii au fost chemaţi să joace un rol în istorie. În secolul al XV-lea, în Cernăuţi exista deja un staroste[33].

Cu toate acestea, trupele care fuseseră aduse anterior în Bucovina nu erau încă suficiente pentru a proteja țara de toate pericolele iminente. Din acest motiv, aceste trupe au fost consolidate, treptat[34]. Abia pe 24 octombrie Ellrichshausen i-a scris lui Hadik[35] că măsurile militare din țară vor fi finalizate până la 25 din aceeași lună. După ce s-a făcut acest lucru, s-au depus eforturi pentru a înfige pajurile imperiale înainte de plecarea rușilor, deoarece turcii fuseseră deja informați despre marșul din Austria, ceea ce ar putea îngreuna situația. Pajurile se înfigeau deja pe 19 noiembrie[36], fiind un fapt împlinit, în ciuda faptului că rușii au rămas în Moldova până în ianuarie[37] 1775.

Încartiruirea trupelor în Bucovina a avut o oarecare dificultate. Drept urmare, împăratul Josef al II-lea s-a simțit obligat să emită următoarea rezoluție: „Batalioanele nu ar trebui să fie, la sfârșitul toamnei şi, cu atât mai puțin, iarna încartiruite în colibe, ci găzduite în cele mai apropiate sate.

Unitățile vor primi proviziile, în așa fel încât trupele să nu sufere şi cu atât mai puțin rezidenții, iar ideea încartiruirii, pe timpul iernii, este exclusă, deşi în Bucovina nu există nimic, în afară de câteva sănătoase”[38].

Cernăuţi, Palatul Administrativ, 1832 – de I. Schumirsz

După cum puteţi constata, împăratul Iosif a avut grijă deosebită de locuitorii Bucovinei. Acest lucru a provocat o mai mare simpatie în rândul populației pentru Austria, decât pentru Rusia, deoarece aceasta din urmă pierduse simpatia în timpul războiului, din cauza tratamentului nemilos. Doar din Moldova, 13.484 de căruţe[39] au fost rechiziţionate de ruși pentru diverse transporturi. Districtul Cernăuți a trebuit să ofere 1.500 de căruţe[40], iar Suceava nu mai puţin de 2.000.

După tratatul de pace, familiile care fugiseră au început să se întoarcă în Principatele Dunărene. Cei care au rămas în Transilvania, în timpul războiului, au trimis o scrisoare de mulțumire generalului comandant al Transilvaniei, Feldmareşalul Preiss, în limba italiană, care a fost trimisă, apoi, la Viena. Nume cunoscute precum Crețulescul, Racoviţă, Văcărescul, Ştirbei şi alţii se desluşesc printre semnături.

Intrarea austriecilor în Bucovina și ocuparea celor mai importante puncte ale acestei țări, deși rușii erau încă în posesia lor, nu au putut fi ţinute secrete pentru mult timp.

Divanul din Iaşi a aflat mai întâi și a informat imediat pe Paşa de Silistra, de la care mesajul a plecat la Constantinopol. Deci s-a întâmplat că divanul a trimis imediat doi boieri[41] la Cernăuţi, care trebuiau să pună comandanților Cordonului trei întrebări categorice[42]. Maiorul Mieg a fost, totuși, informat mai devreme de sosirea acestor deputați, de către Barco[43], aşa că a putut să le dea răspunsurile care să-i satisfacă pe boieri. El l-a informat pe membrul Divanului George Beldiman că invazia a fost întreprinsă de Serenisima Majestate pentru a proteja frontierele împotriva jafurilor și prădăciunilor; pe de altă parte, pajurile împărăteşti erau plantate pentru a indica anumite puncte cadastrale. Boierii Beldiman și Sturza păreau mulțumiți cu aceste informaţii.

Foaia ilustrată, 6 octombrie 1891: Curtea Domnească din Iași, la anul 1600

Cu toate acestea, în curând a devenit evident că Divanul Moldovei ia probleme în serios. El a informat pe Paşa de Silistra despre ocuparea Bucovinei, care, tot atunci, l-a abordat pe reprezentantul lui Romanzow, Repnin, și l-a întrebat dacă aceste comunicări se bazează pe adevăr. Se pare că Repnin nu știa nimic despre intențiile austriece[44], pentru că, în acest caz, el a acționat doar în numele Romanzow[45], care era încă bolnav şi rezervat să negocieze cu Poarta.

Acum, când Poarta aflase despre marșul austriecilor spre Bucovina, pentru Barco a fost dificil să păstreze, mult timp, secretul intențiilor Austriei, motiv pentru care a decis să explice adevăratele fapte Divanului din Iaşi. Acest pas al generalului era menit să atragă atenția puterilor vecine într-un grad ridicat şi în mai multe moduri decât cel intuit. La început, Mieg nu părea a fi inofensiv[46], deoarece ar fi putut provoca o ciocnire nu numai cu Turcia, care dorea să ocupe țara abia eliberată de ruşi, dar și rușii, care aveau localităţi încă ocupate în Bucovina[47], au fost solicitat din țară mii de căruţe și 26.000 de taleri[48]. Este de presupus că  Barco a făcut acest pas, datorită unui ordin de sus.

Următorul episod a constat în ocuparea imediată a acelor localităţi din Bucovina, care erau încă menţinute de ruși. Conform rapoartelor primite[49], legătura cu Transilvania a fost deja stabilită, astfel încât numai plantarea pajurilor a fost amânată până la întoarcerea lui Romanzow la Iaşi. Faptul că întreaga linie de frontieră dinspre Moldova a fost, în fapt, ocupată până la 24 octombrie 1774[50] a fost un semn îmbucurător al acaparării timpurii a Bucovinei.

Romanzow a menționat că a făcut concesii, imediat după plantarea pajurilor, adică la 20 august 1774[51], când s-a îmbolnăvit, și, a patra zi după aceea, starea lui s-a agravat într-o asemenea măsură, încât generalul Graf Soltikow, care se întorcea de la Petersburg, a fost îndemnat de un curier să se întoarcă la sediul rus. Faptul că această boală a fost o febră malignă și nu o boală mentală, așa cum a presupus inițial Barco, se poate observa din cursul bolii în sine, care a durat trei luni întregi. În orice caz, moartea Vizirului, cu care Romanzow încheiase pacea de la Kuchuk Kainardsche, a avut un efect deprimant asupra minții sale, pentru că trebuia să se teamă că roadele ostenelilor sale se vor risipi. La început, trebuia să se temă că va fi rechemat în Rusia, ca urmare a bolii sale. Cu toate acestea, scrisoarea noului mare vizir, Soliman Pașa, pare să fi schimbat situaţia, după ce conținutul scrisorii Marelui Vizir i-a adus mesajul îmbucurător că el, Marele Vizir, a confirmat pe deplin pacea care se făcuse. După aceea, evacuarea Țării Românești a fost fixată după două luni, iar cea a Moldovei, după cinci luni.

Chiar dacă incertitudinea Austriei, provocată de boala prietenului ei, Romanzow, și de înlocuirea lui cu Soltikow, a fost neplăcută, predarea comandoului prințului Repnin, care era cunoscut drept dușmanul hotărât al lui Romanzow și al Austriei, să pună la îndoială succesele lui Barco. Dar Repnin s-a îmbolnăvit, la scurt timp după aceea, iar boala lui Romanzow s-a agravat și mai mult[52], astfel încât colonelul Tutolmin rămăsese cel mai înalt ofițer comandant din cele două principate[53]. În acest moment, intențiile guvernului austriac au fost făcute cunoscute Divanului și, prin urmare, și lui Tutolmin[54].

Din Focşani[55], Romanzow a fost adus la Bârlad[56], iar de acolo, la Iaşi. Barco intenţiona, acum, să re-negocieze cu Romanzow. La începutul lunii noiembrie, însănătoşirea lui Romanzow a înregistrat progrese rapide, astfel încât a fost în măsură să scrie o scrisoare către împărăteasa Maria Tereza, pe care Barco a anexat-o la propria lui scrisoare către Ellrichshausen[57]. Această scrisoare subliniază și faptul că Romanzow era mai bine. Pentru o vreme, trebuia să rămână la Bârlad, în timp ce pajurilor imperiale li se permitea să fie plantate la granițele Bucovinei, acţiune care s-a desfășurat până în data de 19, din aceeași lună noiembrie[58]. Prin urmare, trebuie să considerăm data de 12 noiembrie 1774 drept cea în care pregătirile Austriei pentru acapararea Bucovinei s-au încheiat, data aceasta, în istoria noastră, fiind una foarte importantă.

La începutul lunii decembrie, Romanzow era atât de departe de boala sa, încât Barco, de la Iaşi, a putut să-și completeze raportul, adăugând că mareșalul de câmp rus va părăsi acest oraș, în 11 sau 12 decembrie[59]. Plecarea lui a durat o lună întreagă și abia în data de 14 ianuarie 1775 îl vedem pe Romanzow la noua sa destinație, în Mohilew[60]. Marșul armatei ruse fusese întârziat din cauza convalescenţei lui îndelungate. Singurul spital din Iaşi trebuia să îngrijească 2.363 de pacienți[61]; în celelalte spitale, numărul acestora era și mai mare.

Horecea, mănăstirea, în 1832 – desen de I. Schubirsz

[1] Beil. XIX.

[2] Beil. XX.

[3] Beil. XXIII.

[4] Beil. XXIV.

[5] Beil. XXI.

[6] Beil. XXI. XXII.

[7] Beil. XXI.

[8] Beil. XXIV.

[9] Beil. XXV.

[10] Hurmuxaki VII, pp. 98-101 (din Pera, la Constantinopol, 3 februarie 1773).

[11] Vide p. 107, nota 1.

[12] Beil. XXV… Barco a scris, la 17 iulie 1774, că pacea fusese încheiată în aceeași zi. Zinkeisen spune, în vol. 8, p. 8.959: „La 16 iulie, plenipotențiarii otomani s-au întâlnit cu o prințul Nicolai Repnin; într-o oră, totul a fost făcut. A doua zi, ar fi trebuit semnat tratatul de pace. Rușii au insistat să fie amânată semnarea, până la data de 21, aniversarea păcii de pe Prut”. Dohm, pe de altă parte, scrie, în prima parte a „Memoriilor” sale, p. 505, că pacea a fost încheiată pe 21 iulie. Von Oncken susţine data de  6 iulie pentru acest eveniment (Istoria generală în detaliu. Epoca lui Frederic cel Mare, vol. 2, p. 600); Tassara afirmă chiar 10 iulie (Tassara, lui Kaunitz, Pera, lângă Constantinopol, 23 ianuarie 1778. Originalul se află în Casa Imperială și Regală, Arhivele Curții și ale Statului). Care este data reală? Însuși faptul că Barco ardea de nerăbdare pentru încheierea acestei păci, care ar trebui să conducă Austria la extinderea granițelor, aștepta implicații imprevizibile de la sosirea cu întârziere a mesajului, dar, în situația mondială atunci, războaiele și renunțarea la acapararea Bucovinei, pentru ca interesele cele mai importante ale Austriei, pe care Barco trebuia să le promoveze la comandamentul prietenului său rus, şi să trimită primul mesaje despre pace, la Viena, în care spune că își pune speranţe în prietenia şi abilitatea lui Romanzow, pentru a izbuti, în mare măsură, să îndeplinească una dintre cele mai importante îndatoriri ale sale, în calitate de diplomat și ofițer, menţionând că a fost implicat cu trup și suflet în această acaparare, şi sugerează că raportul său merită mai multă credibilitate decât orice altceva. El a scris lui Ellrichshausen, suficient de clar, că tratatul de pace a fost semnat în ziua menționată, de Romanzow și de cei doi ambasadori turci, și că ratificarea lui urma să aibă loc după trei zile, adică pe 20 iulie. Putem adăuga aici că această ratificare nu a avut loc nici pe 20, nici pe 21, așa cum se așteptau rușii, ci doar la 5 iulie 1779, după ce s-a făcut o nouă negociere între Rusia și Turcia, la 21 martie 1779 (Tassara, lui Kaunitz, Pera, martie 1770, și Tassara, lui Kaunitz, Pera, iulie 1779. Original în arhivele Casei Imperiale, arhivele statului). Zinkeisen, care și-a scris „Istoria otomană” pe baza materialului de arhivă, pus la dispoziția sa la Berlin, nu menționează deloc 17 iulie, ceea ce nu ar trebui să ne surprindă, din moment ce trimişii prusieni de atunci nu au putut face față înaltei lor misiuni și, ca urmare, rapoartele lor aveau uneori lacune considerabile. Ar fi mai ușor să explicăm data consemnată de Oncken, dacă am putea presupune că, în munca sa, el a calculat-o conform calendarului iulian. În acest caz, 6 iulie stil vechi înseamnă 17 iulie stil nou, deoarece diferența dintre calendarele iulian și gregorian, în secolul 18, era de 11 zile, însă Oncken nu indică exact în ce stil calendaristic a vrut să se înțeleagă, motiv pentru care poate apărea cu ușurință o neînțelegere. 6 iulie după Hristos nu ar găsi nici un motiv de credibilitate,  în acest moment. Data lui Dohm se bazează doar pe presupunerea rusă, deci, din punctul nostru de vedere, trebuie considerată nesustenabilă. În ceea ce privește data menţionată de Tassara, am toate rapoartele – în măsura în care mi-au fost puse la dispoziţie – că acest emisar a menţionat pacea respectivă de mai multe ori, dar cu date diferite, începând cu 17 august 1776 şi terminând cu anul 1780, data de 10 iulie. Întrucât această informaţie, chiar dacă provine din stiloul unui diplomat, nu are multă credibilitate, trebuie să o considerăm ca pe o chestiune de imaginativă. La Hammer, găsim și 7/21 iulie, şi  8 iulie, Deschemewwel vorbeşte de anul 1774, cu data de 21 şi se pare că s-ar fi pus în acord cu Rüksichit, la cererea rușilor (Josef von Hammer, Istoria Imperiului Otoman, Volumul 8, pp. 441-444).

[13] Beil. XXVI.

[14] Hurmuzaki VII, S. 106; Kaunitz, lui Thugut, Wien, 20 Sept. 1774.

[15] Beil. XXVI.

[16] Beil. XXVII.

[17] Beil. XXXI.

[18] Beil. XXVII.

[19] Ibidem. Archiv. Vol. LXXVIII, I. Halfte.

[20] Beil. XXVIII, XXIX.

[21] Ibidem.

[22] Beil. XXX.

[23] Dohm’s „Denkwürdigkeiten”, Capitolul I, p. 510.

[24] Beil. XXVIII, XXX.

[25] Beil. XXXI.

[26] Beil. XXXV.

[27] Beil. XXXII.

[28] Beil. LXXIII,

[29] Beill, XXXIII.

[30] Ibidem.

[31] Beil. XXXV.

[32] Mănăstirea Horecea, împăratului Iosif II, ddo. 6 octombrie stil vechi 7272.

[33] Se spune că o luptă între moldoveni și polonezi a avut loc lângă Cernăuţi, o luptă  în care s-a distins bunicul cărturarului polonez Sarnicius. Beil. XIII.

[34] Beil. XXXIX.

[35] Beil. LIII.

[36] Beil. LXI, LXVII.

[37] Beil. LXXIX.

[38] Vortrag. Wien, den 6 Sept. 1774. Randbemerkung. (Eigenhändig 23/540).

[39] Beil. XLVIII.

[40] Beil. XLIX.

[41] Beil. XLIII.

[42] Ibidem.

[43] Beil. XLI, XLIV.

[44] Beil. XLVI, XLVII.

[45] Beil. XLV.

[46] Beil. XLIX.

[47] Beil. LI.

[48] Beil. XLIV.

[49] Beil. L, LI, LIV.

[50] Beil. LIII.

[51] Beil. XXXI.

[52] Beil. XLVIII.

[53] Beil. XLIX.

[54] Ibidem.

[55] Beil. LII.

[56] Beil. LVI.

[57] Beil. LX, LXI.

[58] Beil. LXVII.

[59] Beil. LXVIII.

[60] Beil. LXXVIII.

[61] Beil. XLII.

Daniel Werenka: Apariţia şi înflorirea Bucovinei (II)

Maria Theresia, de Andreas Moeller

Pe măsură ce tot mai multe trupe erau concentrate pe partea austriacă a noilor granițe, s-a decis, ca de obicei, trimiterea ofițerilor topografi în țara învecinată pentru a face harta terenului. Așa s-a întâmplat și la granița Pocuției. Ofițerii din Galiția au fost trimiși în Moldova, adică în Bucovina de astăzi, cu aceeași ordine. Printre aceștia s-a numărat colonelul Seeger, care, înainte de prima împărțire a Poloniei, se afla în fruntea trupelor austriece, care au invadat Galiția (1769) și care a efectuat cartografierea șinuturilor delimitate de pajurile împărătești. Ulterior, el a fost trimis într-o misiune la Varșovia și a rămas acolo mult timp, cercetând dovezile documentare pentru argumentarea frontierei dinspre Moldova, propusă de Mieg, inclusiv înscrisuri istorice.

Ofițerii din Bucovina responsabili de cartografierea acestei țări au fost plasați sub conducerea sa. Cel mai apropiat și cel mai remarcabil dintre ei a fost menționat mai sus, căpitanul Friedrich von Mieg, care a jucat un rol similar în Bucovina ca și Seeger în Galiția.

La începutul anului 1773, ofițerii de sub conducerea maiorului von Steinbacher –director a fost Seeger –  au primit ordinul de a cartografia partea Moldovei cea mai apropiată de Pocuția. Cele două principate însemnau un juri belli pentru puterile implicate. Întregul ținut dintre Nistru și Ceremuș a fost împărțit în așa fel, încât de cea mai importantă parte a acestuia, adică zona dintre Niestru și Prut, să se ocupe căpitanul Mieg, de cea de la Sniatin, la Kuty, căpitanul Kuzersdorff, iar de la Kuty, la triplum confinium[1], căpitanul Harbach, care trebuia să-și combine munca cu cea a căpitanului inginer Hoffmann. Sniatin a fost ales ca bază de operațiuni. Deoarece Kuzersdorff s-a îmbolnăvit, în munții din spatele Dolinei și a trebuit să fie spitaliyat la Tismenitz, Mieg a preluat și traseul lui, până când a sosit un alt ofișer, astfel încât lucrarea să nu sufere întârzieri, astfel încât Mieg abia la 17 septembrie 1773 a putut finalza o hartă generală a Bucovinei, până la Hotin, apoi mai departe, spre Kaminiek, de aici, din nou prin Hotin, la Horodenka, de unde și-a trimis raportul. El atrage atenția asupra avantajelor Bucovinei din punct de vedere militar și politic și sugerează ca granița deschisă a Galiției să fie ridicată și extinsă până la granița Moldovei de astăzi[2].

În același an (1773), nu a fost încă posibilă cartografierea întregii zone, deoarece vremea nefavorabilă și îmolnăvirea unui ofițer cartograf au împiedicat acest lucru. Dar Mieg a înțeles perfect cum să profite de acest răgaz în interesul țării sale. El a întrebat pe cei mai respectați oameni din țară dacă linia naturală de frontieră, pe care a găsit-o, nu a fost vreodată granița dintre Polonia și Moldova. Acest lucru nu a fost confirmat doar verbal de către ei, dar un nobil, pe nume Striska (Strâșca – n. n.) a fost de acord să-i ofere un uric de donație, din secolul al XVII-lea, care confirma granița, pentru o recompensă și promisiunea nedezvăluirii numelui său rușilor sau turcilor.

Încântat de această descoperire neașteptată, Mieg a trimis un al doilea raport superiorului său, în care a făcut o serioasă analiză, atașând și uricul menționat[3]. Cu acest uric, Stephan Holubowski a primit întăritură pentru satul Piedecăuși, datorită serviciilor sale în favoarea regelui Johann Sobieski, la 20 decembrie 1691. Acest uric a fost, fără îndoială, de o mare valoare pentru Kaunitz, fiind deosebit de util în promovarea și realizarea planului său.

Într-o călătorie la Hotin, pe care Mieg a făcut-o prin pădurea Bucovinei, a găsit o creastă de deal, care traversează pădurea, de la Cernăuți, la Hotin. Culmea aceasta părea a fi o graniță naturală între Bucovina și Moldova. Mieg a fost susținut în această presupunere de faptul că un evreu, de pe ruta menționată, i-a atras atenția asupra unei vechi pietre de graniță, de lângă Fântâna Sauchi, care poate să fi format fosta frontieră dintre Polonia și Moldova. Apoi a aflat chiar și numele ultimilor doi nobili polonezi din districtul Cernăuți, Potocki și Turkul. Mieg nu a putut găsi nici un înscris autentic despre cum ar fi devenit Bucovina, din poloneză, moldovenească, aflată în mâinile turcești. Prin urmare, și-a încheiat raportul cu enumerarea avantajelor acaparării Bucovinei[4].

Importanța acestor rapoarte este ilustrată mai ales de faptul că Seeger și Mieg au primit recunoaștere imperială, iar acestea din au fost primite. Așadar, în timp ce Mieg s-a familiarizat cu situația din Bucovina, Seeger, din Varșovia, s-a ocupat de istoria anterioară a acestei părți a Moldovei, pentru a putea dovedi că rapoartele lui Mieg nu erau fără o bază istorică. În primul său raport din Varșovia, pe baza unor lucrări mai vechi, Seeger încearcă să demonstreze că granița naturală, găsită de Mieg, era vechea frontieră a Pocuţiei. Într-o perioadă de două luni, el a trimis un alt raport, mai lung, la Viena, care conține motivele pentru revendicările regilor polonezi asupra părții din Moldova care urmează să fie dobândită.

Pe baza faptelor istorice citate, în raportul de mai sus nu există nici o îndoială că Bucovina de astăzi a fost un os al disputelor dintre Polonia și Moldova, de-a lungul secolelor. Bucovina a aparținut râului Moldova, dar poziția sa, expusă de multe ori, a adus-o în mâini străine, astfel încât graniţa Pocuţiei s-a extins, uneori, și până la Pădurea Bucovinei sau, de fapt, până la creasta care o străbate. Condițiile triste din cele două principate, unde prinții s-au luptat între ei și au căutat ajutorul polonezilor, cu care erau adesea înrudiți, au contribuit, de asemenea, foarte mult la acest lucru.

La scurt timp, Seeger s-a angajat să demonstreze „că amândouă Valahiile din vremuri imemoriale aparțineau Coroanei Ungariei. Acest fragment de recurs la istorie poartă titlul „Scurtă descriere a Moldovei și a Țării Românești, scoasă din surse autentice”[5]. Fragmentul începe cu anul 1330 și se încheie în anul 1718. La sfârșitul acestei lucrări, găsim concluzia lui Seeger, care este suficient de interesantă pentru a fi abordată. Scrie Seeger: „Cine va fi în stare să deducă totul din ceea ce s-a spus despre întâmplările din Moldova; în afară de faptul că Republica dorea să stăpânească Moldova, ea îşi baza toate eforturile pe drepturi, care erau nefericite și ilegale, și chiar incursiunea lui Johann Zamoiski, din 1595, care era cea mai strălucită dintre toate cele precedentele, nu putea fi numită altcum decât diversiune.

Dar dacă diferența dintre validitatea pretențiilor maghiare și ilegalitatea pretenţiilor poloneze este cu atât mai evidentă, va fi necesar să comemorăm alianța împotriva turcilor, care a fost încheiată între împăratul Leopold și Regele Poloniei Johann Sobiesky, în 1683, prin ceea ce se numește, în Articolul 8: atque ita Hostem duobus in locis invadendo, Cezar Hungariam, Rex Podoliam et Ukrainam recurabit[6]. Dacă Johann Sobiesky ar fi crezut că are o pretenție justificată pentru cele două Valahii, aceasta ar fi fost folosită atunci, în acest text, dar el menţionează doar Podolia şi Ucraina. Dacă cineva a vrut să sugereze că principatele româneşti nu au fost menționate de regele polon, pentru că ele ar fi fost înțelese ca incluse în numele Hungariam.

Ar mai fi un aspect pe care Republica Polonă l-ar putea folosi avantajos. S-a spus deja că, în anul 1689, Republica a cerut lui Kameniţa și celor două Țări Româneşti de la turci, cu prilejul păcii de la Karlovice. S-ar putea susține că maghiarii şi imperialii prezenți la semnarea acordului de pace nu ar fi admis niciodată ca Polonia să vină cu o astfel de pretenție în faţa turcilor şi că nu ar fi susținut pretenţia Republicii asupra Țărilor Româneşti şi ar fi plecat de la negocieri. Dar o întrebare se iveşte de la sine: craiul polon și republica stăpâneau peste tot? Trimişii imperiali au putut lesne constata că turcii nu au cedat niciodată cele două Țări Românești Poloniei, mai ales că Polonia nici nu avea dreptul să le ceară, așa că trimişii imperiali au considerat că este inutil să-și facă probleme şi s-au abţinut să protesteze împotriva unei astfel de cereri, pe care au prevăzut că nu va fi niciodată îndeplinită de turci.

Faptul că este ușor să tragem concluzii favorabile pentru Polonia, din acest lucru, este evident, și încă din două considerente: şi la primul congres, ţinut înainte de Pacea de la Karlovice, subiectul a fost discutat, dar nu s-a ajunsă la o concluzie, iar în anul 1689, Sobiesky a menționat pretenția, având în vedere că ocupase cele două principate.

În sfârșit, merită să fie explicată o circumstanță din anul 1692, care este povestită de Ketteier, în pagina 634: Republica Polonă a fost fericită de promisiunea tătarilor, făcută în acest an, prin care Hanul se angajează să nu mai intre în ţinutul Kaminiec și în Ucraina, fără permisiunea aliaților lor şi a propus să se facă pace; senatorii polonezi au considerat aceste condiții atât de avantajoase, încât au vrut să facă pacea imediat. Regele singur nu dorea să ofenseze dreptul internațional și nu putea face pace, fără cunoștința prealabilă a aliaților săi. Dacă Republica ar fi stabilit o pretenție asupra ambelor Țări Românești, senatorii polonezi nu ar fi luat în considerare pacea dacă nu ar fi primit înapoi tot ceea ce aparținea Republicii și, în astfel de circumstanțe favorabile, în cazul în care Hanul, atât de doritor de pace, cu siguranță că nu înceta în a-și dori cele două provincii pentru sine; el singur se mulțumea cu Kaminieck și Ucraina, iar Regele era singur că, în astfel de condiţii, nu putea exista pace.

„Indiferent de evenimentele prezentate aici, este clar că Republica Polonă nu poate face nici o pretenție pentru întreaga Moldovă: prevederile lit. A şi B demonstrează că turcii, stăpânind Moldovei, ar fi trebuit să accepte diverse restricții, impuse de Republica Polonă, pe care cu greu le-ar fi acceptat, vreodată, renunţând la o provincie care le aparținea”[7].

Dacă comparăm între ele ultimele două rapoarte ale lui Seeger, observăm că faptele istorice sunt reproduse, în primul raport, pentru a confirmat granița naturală dintre Moldova și Bucovina, presupusă de Mieg drept granița veche dintre Moldova și Pocuţia, în timp ce în al doilea raport, sunt insinuate drepturile Ungariei asupra celor două principate româneşti. Deci, în baza acestui al doilea raport, nu se poate pune problema drepturilor Poloniei asupra Moldovei, și nici asupra Bucovinei, care, datorită locației sale, a fost adesea ocupată de inamic, dar nu a putut fi menținut mult timp.

Pe baza materialului istoric colectat de Mieg și Seeger, s-ar putea sprijini ipoteza că acapararea Moldovei de către Poartă, fără a provoca o complicație a condițiilor de război din acea vreme, ce ar fi putut foarte ușor să se ivească, dacă Ungaria ar fi invocat fostele ei drepturi în principate. Prin urmare, Kaunitz a evitat să menționeze Ungaria și drepturile sale iniţiale asupra Moldovei și s-a limitat să afirme pretenţia Poloniei față de Bucovina, care era mai corectă în condițiile existente.

În timp ce Seeger și Mieg îi apărau interesele, Austria a dezvoltat o activitate diplomatică intensivă, iar generalul Barco nu a fost mai puțin activ în spaţiul rus. După ce a citit un amplu jurnal despre campania rusă împotriva turcilor, în 1773, cu diverse observații despre situația socială și materială din Moldova și din Țara Românească, Barco a trimis și alte rapoarte importante Consiliului de război al Curții din Viena, documente care necesită atenția noastră totală, pentru că vorbesc despre fertilitatea și bogăția celor două principate[8]. Până de curând, împărăteasa Maria Tereza nu intenționa să dobândească aceste țări, considerând că există motive, deşi autoritatea austriacă încă nu era suficient de informată despre starea Principatelor Române, înainte de misiunea lui Barco. Doar după ce jurnalul campaniei militare din 1773[9], îi fusese trimis lui Barco de către general rus, schimbarea perspectivei austriece faţă de ţările Răsăritului a fost notabilă.

Dar orice iniţiativă, în această direcţie, depindea de sfârșitul războiului ruso-turc. La începutul anului 1774, se întâmplau o mulțime de evenimente în tabăra rusă. Prințul Serbatow a apărut în Iaşi, pentru a prelua armata care ocupase cele două provincii. Ministrul rus Obreskow, care a fost în Moldova, la Roman, pentru a ajuta la încheierea păcii, se aștepta ca acesta să poată susține negocierile rapide cu Romanzow, întrucât Rusia trebuia să fie nerăbdătoare să încheie războiul cât mai curând posibil, deoarece suferise pierderi foarte mari în timpul acestui război, iar înlocuirea completă nu mai putea fi așteptată, deoarece Pugatsehew (Pugaciov – n. n.) a ridicat drapelul răscoalei, care a fost urmată de mai multe regimente[10]. Dar acesta nu a fost sfârșitul incidentului, deoarece, din Iaşi, a venit vestea că generalul rus Bibikow a fost bătut, în zona Kazan[11], Pugachev, aşa că noi trupe din Rusia trebuiau trimise împotriva lui Pugachev. Armata rușilor din Moldova și Țara Românească se ridica la aproximativ 108.000 de ostaşi puternici, în 1774[12].

Pentru a avea o libertate deplină, în viitorul marș al armatei sale, împăratul Iosif al II-lea a ordonat ca pajurile împânzite de-a lungul graniței Pocuţiei să fie folosite, după retragerea rușilor, pentru marcaje de-a lungul noii frontiere a Bucovinei[13]. Maria Thereza, pe de altă parte, a scris lui Siskovics, la scurt timp după aceea, să cerceteze structura interioară a Munților Carpați, de la granița dintre Moldova și Transilvania.

O ştire venită din Moldova[14] susţinea că negustori prusieni au ajuns acolo pentru a cumpăra cai, vite cornute, ceară și miere și că se semnalase o mișcare discretă în rândurile armatei ruse, care sugera o iminentă acțiune armată[15].

Între timp, în Bucovina s-au făcut aranjamente pentru finalizarea lucrărilor de cartografiere, în cursul anului 1774[16], deoarece răspândirea ciumei a întârziat progresul lucrărilor, care au fost oprit la sfârșitul lunii ianuarie 1774[17].

Împăratul Iosif II

[1] Locul unde se întâlneau granițele Moldovei, Transilvaniei și Bucovinei (trecută Galiția, la Werenka).

[2] General-Cart, harta generală a noii reprezentări geometrice; parțial compusă din cele ale rutelor din noile regiuni, pentru a găsi linia de delimitarea care ar fi fost necesară pentru a completa o hartă a întregii Bucovina, de maxim interes. Concepută de maiorul von Mieg, în 1774; 1:130.900.

[3] Beil. IV, VII, VIII, IX. Originalul a fost scris în poloneză, copia în latină.

[4] Beil. II, III, IV, V, VI, VII, XIII.

[5] Warschau im J. 1774 (Orig. R. d. R.-Kr.-M. 53/56).

[6] Ketteler, p. 577

[7] Lit. A. „Limites Regni Poloniae et M. D. Litvaniae ex originalibus et exemplis authienticis descripti et in lucem editi 1758 per Math. Dogiel, Scholarum Piarum Vinensium Rectorem. Vilnae in Typographia Reg. et Reip. Coll.: Vilu. Scholarum Piarum, p. 6227: Dislimitatio sivie Trac­tatus, inter Achmetum Imperatorem Turcarum, et Augustum II. Regem, et Regnum Poloniae, quo fines et… definiuntur. Datum 14. Novembris Anno 1703”. Lit. B. Ibidem… Ex Archivo Regni Acta Annorum etc. Tom. 1, foll. 248.

[8] Beil. X.

[9] Siehe, p. 103, anm. 3.

[10] Beil. XII.

[11] Beil. XIV.

[12] Ibidem.

[13] Beil. XV.

[14] Beil. XVIII.

[15] Ibidem.

[16] Beil. XVII.

[17] Comisia medicală din Transilvania, către Maria Theresia. (Orig., R. d. R.-Kr.- M. 62/25.) „Hermanstadt, 30 martie 1774. Se pare că rămășițele ciumei din Valahia au dispărut complet, până la sfârșitul lui ianuarie; cel puțin toate mesajele sosite sunt de acord că nu mai există nici o urmă a acestui rău nicăieri; Moldova a rămas liberă în ultimul an. Hermanstadt (Sibiu), 30 martie 1774.