1774: Regele Prusiei, despre răpirea districtului Buckowine

Frederick al II-lea, Regele Prusiei

În jurnalul ţinut, între anii 1763 (Pacea de la Hubertsbourg) şi 1775 (împărţirea Poloniei), care va fi, ulterior, publicat drept Oeuvres posthumes de Fréderic II, Roi de Prusse, acesta notează, în 1774, despre tentativa cancelarului austriac, Prinţul Wenzel Anton von Kaunitz, de a răpi, pentru Austria, „districtul Buckowine, care se întinde până la o milă de Chotzim”, în speranţa că, astfel Austria şi-ar putea „disputa cu rușii trecerea Nistrului, visând la vremurile în care vor izbuti să-și împingă cuceririle fie în Moldova, fie în Țara Românească”.

Jurnalul lui Frederick al II-lea confirmă, practic, faptul că, în cancelariile polonă, germană şi austriacă, pentru nordul Moldovei se folosea, de la Dlugosz, încoace, numele de Bukowina, scris, de regulă, Buckowina – în spaţiul german, sau Buckowine – în cel francez. Iată ce scrie regele prusac despre „înrăita” Curte vieneză, pe bună dreptate răspândind zvonul că „Viena era, atunci, în Europa, centrul proiectelor și intrigilor” – la fel ca şi Prusia, la fel ca şi Rusia, care doreau hălci cât mai mari din posesiile Porţii Otomane:

Prinţul Wenzel Anton von Kaunitz – Cancelarul Austriei

„Prințul Kaunitz[1], bazându-se pe succesul schemelor sale, a fost convins că Curtea sa a fost prima care a redat unele terenuri polonezilor, iar prin aceasta ar fi făcut o nemaipomenită căpătuire a Curților din Berlin și Petersburg; și, când s-a gândit să-și pregătească triumful, a aflat că Marele Duce se află la Berlin, că se căsătorea cu prințesa de Wurtemberg și că apropierea dintre Prusia și Rusia era mai mare ca niciodată. Dar dacă acest ministru a eșuat în Rusia, el ar fi fost despăgubit, în detrimentul turcilor; pentru curtea din Viena, sub pretextul reglementării graniţelor care separă Ungaria și Valahia, austriecii au pus sechestru pe districtul Buckowine, care se întinde până la o milă de Hotin (Chotzim). Turcii au fost suficient de ignoranți sau, mai bine spus, suficient de proști pentru a consimți această dezmembrare a statelor lor, fără să existe un motiv valabil pentru autorizarea acesteia și fără să se plângă. Celelalte puteri nu au crezut. Rusia avea dreptate să fie geloasă pe achiziția autorităţii de la Viena, înspre Nistru, deoarece această posesie, apropiindu-i atât de puternic de Hotin, i-a pus pe austrieci în situația de a disputa cu rușii trecerea Nistrului, visând la vremurile în care vor izbuti să-și împingă cuceririle fie în Moldova, fie în Țara Românească; și chiar când trupele lor aveau voie să treacă, austriecii, stăpâni ai Buckowine, le puteau tăia din subzistență ruşilor sau cel puțin să țină cântarul în războaiele dintre ruși și turci, în funcție de faptul că au fost, din 1774, adecvaţi intereselor lor. Pe de altă parte, austriecii au intrigat, fără încetare, Constantinopolul, pentru a menține amărăciunea pe care ultima pace a lăsat-o între Poartă și Rusia și pentru a provoca noi escrocherii. De asemenea, francezii au suferit din pricina lor. Aceste manevre surde l-au animat, în cele din urmă, pe marele Domn și au prilejuit declarațiile către prințul Repnin, menționate mai sus, și acest tip de război, în Crimeea, care ulterior a fost oprit. Viena era, atunci, în Europa, centrul proiectelor și intrigilor. Această curte înrăită, pentru a reuși să-i domine pe ceilalți, și-a purtat pretenţiile în toate părțile, pentru a-și extinde limitele și a înghiți, în monarhia sa, statele care erau situate în vecinătate. În partea de est, Austria a avut în vedere să alăture Serbia și Bosnia vastelor sale posesiuni”[2].

Împărăteasa Maria Theresia

[1] Prim-ministrul Austriei, artizanul politicii Împărătesei Maria-Teresia – n. n.

[2] Oeuvres posthumes de Fréderic II, Roi de Prusse, Tome V – Mémoires depuis la Paix de Hubertsbourg 1763 jusqu’a la fin du partage de la Pologne 1775, Seconde édition originale, Berlin 1788, pp. 201-203

1868: Viscolul absolutismului ierarhic asupra părintelui Renei

Rădăuţi, hartă austriacă – din Kaindl (1866-1930)

Cunoscând, datorită unei cărţi lucrate în urmă cu mai bine de un deceniu, „Rădăuţi, în mărturiile vremurilor” (2006), câte ceva despre rolul pe care l-au avut nobilii români Renei de Herşeni în cauza românismului din ţinutul Rădăuţilor (prefectul Orest Reni de Herşeni, de pildă, „a obţinut uricul împărătesc din 15 august 1871, prin care se hotăra să se facă în Rădăuţi un gimnaziu inferior de stat şi împărăţia să plătească lefile profesorilor”[1], gimnaziu fiind deschis în 1872), nu am putut trece cu vederea peste prigoana ierarhiei bisericeşti împotriva fratelui prefectului Orest Renei de Herşeni, Toma, care conducea, de aproape două decenii, protopopiatul din Rădăuţi. Ştiu bine povestea zvârcolită şi adesea dezgustătoare a ierarhiei bisericeşti bucovinene, care, încercând să îl blocheze pe Silvestru Morariu, îl călca în picioare şi pe preotul boier Toma Renei de Herşeni, aşa că o încredinţez celor care vor să o cunoască, aşa cum a fost mărturisită în anul 1868:

Rădăuţi, Episcopia – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

„Valea Sucevei, faur 1868. Afaceri bisericeşti. Cu finea anului 1865, murind protopresbiterul Rădăuţilor Nicolae Dracinschi, rămaseră actele diregătoriei protopresbiteiale în o dezordine nemaipomenită. Nou denumitul administrator, prot. George Constantinovici, trecând, după cinci luni, în statutul monahic, rămaseră agendele protopresbiteriei mai că în starea de înainte, căci, spre a readuce ordine în afacerile bisericeşti şi şcolare, se cerea nu luni, ci ani întregi. Cu toate acestea, devenind, în luna lui iunie 1866, parohul de la Burla, Toma Renei de Herşeni, administrator prot. Rădăuţilor şi punând mâna pe aratrul (plugul – n. n.) protopresbiteral, fără de a mai căuta îndărăt şi a cruţa osteneala, într-un an de zile aduse în curs regulat toate afacerile interne şi externe ale scaunului protopresbiteriei.

Toate erau bune, toate erau demne de recunoştinţă şi de laudă; una, însă, numai una era, prin care căzu în dizgraţia Excelenţei Sale, părintele episcop, şi asta încă se puse în competenţa parohiei Rădăuţi, împreună cu un nepot al Excelenţei Sale. Cutezarea aceasta a părintelui Renei nu rămase nesesizată, deoarece tocmai actului respectiv dădu părintele episcop ansa de a întreba, cam în luna lui iulie 1868, din Viena, despre destituirea părintelui Renei din diregătoria protopopiei şi reviziunea unui act disciplinar, asupra căruia s-a decis înainte de două decenii. Auzind despre aceasta, preoţimea ţinutului se uimi şi dete o petiţiune către părintele episcop şi venerabilul consistoriu, pe care o aducem la cunoştinţa publică.

Rădăuţi, biserica Bogdania – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

„Excelenţa Voastră! Cu bucurie vie şi mulţămire deosebită am salutat concluzia prea vrednicului Consistoriu, binecuvântat de Excelenţa Voastră, de a da în seamă protopresbiteria Rădăuţilor mult meritatului şi vrednicului paroh din Burla, dl Toma Renei de Herşeni, unui bărbat care, prin duioşia inimii sale, prin purtarea sa cea de tot lăudabilă ca preot şi învăţător al poporului, prin caracterul său cel nobil şi ferm, prin stricteţea sa în purtarea trebilor parohiale şi-a câştigat – trăind în ţinutul acesta acu 18 ani – stima generală şi respectul fiecăruia, într-un grad ca acela încât ne-a fost şi ne este totdeauna un model viu al unui păstor de suflete desăvârşit. Şi foarte fericiţi suntem acu, de a avea aşa unu conducător, care, prin tactul şi zelul său mai presus de toată lauda, prin energia şi acurateţea sa cea exemplară întru purtarea trebilor protopresbitereşti, prin devotamentul său pentru şcolile ţinutale şi dezvoltarea culturii poporului, a adus protoprebiteria Rădăuţilor şi şcolile la aşa o înflorire, încât pot servi de oglindă tuturor protopresbiteriilor din dieceză.

Mult, deci, dară, ba foarte mult ne-am întristat, auzind, în timpul cel mai nou, cum că se voieşte a lua protopresbiteria Rădăuţilor din mâinile prea cucerniciei sale, prea demnului administrator prot. Toma Renei de Herşeni, şi a o încredinţa altuia. Cu cea mai mare supunere şi umilinţă cutezăm, aşadar, a ne ruga ca să binevoiţi, Excelenţa Voastră, nu numai a lăsa şi mai departe protopresbiteria Rădăuţilor în mâinile numitului preot Toma Renei, ci şi a-l întări definitiv în acel post, pe care îl ocupa cu vrednicia şi lauda de comună. / Rădăuţi, în august 1867. // Parohii: Vasilie Ciupercovici, Ion Gribovschi, Ştefan Isopescul, Grigore Popescul, Mihail Nedelco, Dimitrie Dann, Teodoru Usatiuc, Vasile Zurcan, Nicolae Zibacinschi, George Bilaşevschi, Titu Turtureanu, Ananie Iacubovici, Samuil Piotrovschi”.

Rădăuţi, iarmarocul – desen de Julius Zalaty Zuber (1867-1918)

Astă petiţiune, care este şi atestatul cel mai frumos şi mai adevărat despre lucrativitatea şi demnitatea părintelui Ronei, mai muind inima Excelenţei Sale, se repuse demisiunea puţin calculată sau, mai bine zicând, neîntemeiată; însă acuma auzim că se ridică iarăşi viscolul absolutismului ierarhic asupra părintelui Renei, care-i ameninţă destituirea din diregătoria protpresbiteriei. Se zice că rezultatele neaşteptate ale conferinţelor pastorale, în cauza protopresbiteriilor, precum şi ale unor ucazuri în contra adreselor de încredere pentru părinţii consilieri Zurcanovici şi Andrievici, care aprinse din nou vezuviul bucovinean, să fie ansa cea mai urgentă pentru destituirea părintelui Renei din protopopie. Noi nu am crede aceasta, dacă nu am şti, desigur, despre unele intruziuni în contra unor preoţi şi învăţători, tot în cauza aceasta; cu atâta mai inexplicabile însă ne vin procedurile acestea ale scaunului episcopal, când cugetăm că tocmai provocarea părintelui Renei la legile fundamentale de stat să fie momentul prin care a întărâtat urgia ierarhică. De este aşa, atunci venerabilul consistoriu nu are de a face cu persoane, ci cu legile de stat, prin urmare să nu bată şeaua, ca să se priceapă calul, ci, de află de consult, să pornească lupta de-a dreptul în contra legilor sancţionate. Personal, despre părintele Renei ni se par a fi numai două momente esenţiale, şi anume: de a fost şi este sfinţia sa demn de protopopie şi de împlineşte sfinţia sa datorinţele sale în folosul bisericilor şi şcolilor din ţinut?

Despre demnitatea sa au fost convinşi şi consistoriul, şi părintele episcop de mai înainte, căci altminteri nu l-ar fi denumit de administrator protopresbiteriei; iar despre conducerea afacerilor protopresbiterale, atestatul cel mai eclatant e adresa păstorilor ţinutali de suflete. Aşa judecăm noi, după logica faptelor, de mai are venerabilul consistoriu alte momente interne, altminteri zicându-se secrete, nu ştim. Asta însă o ştim, desigur, şi o mărturisim, că părintele Renei, care se bucură de stima generală şi conduce afacerile protopresbiterala spre îndestularea deplină a preoţimii şi poporului, nu a meritat o tratare ca aceasta şi, în orice caz, cauza lui personală se priveşte drept o cauză ecleziastico-naţională şi că aceasta se va apăra”[2].

Rădăuţi, clopotniţa Bogdaniei – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

[1] Deşteptarea, Nr. 16 din 15/27 august 1893, p. 123

[2] Albina, Nr. 11, Anul III, Viena, duminică 28 ianuarie / 9 februarie 1868, pp. 2, 3

1899: Vicovanul Nicolae Chifan, în garda Împăratului Franz Josef

„Acum, până ce se deschide anul şcolar, e bine să prospectăm folosul ce ni-l aduce şcoala, apoi sârguinţa şi purtarea cea bună. Vremile sunt grele şi amarnic traiul, dar dacă eşti om mare şi pe lângă aceea eşti şi sârguincios şi cu purtări alese, apoi Dumnezeu îţi ajută să reuşeşti mai bine şi mai cu folos. Iată, bunăoară, unde-l vedem ajuns cu învăţătura, cu voinţa şi cu purtarea cea bună pe dl Nicolai Chifan, al cărui chip l-am pus, cu dragă inimă, în fruntea gazetei noastre.

Dl Chifan îi român şi se trage din Chifănenii din Vicovul de Jos. Ca copil de gospodar, a îmblat la şcoala din sat, ca şi alţi băieţi; dar în anul 1858 a fost luat la cătane şi a slujit, mai întâi, la Regimentul de Infanterie 41 şi, apoi, la Regimentul de Infanterie 63. Fecior isteţ şi voinic, cum era, nu şi-a pierdut timpul degeaba la oaste, ca alţii, ci a învăţat, mai departe, cât ce a putut. Timpurile erau grele, pe atunci. În Talia se aprinsese bătălie crâncenă şi, Doamne, mult sânge de român s-a mai vărsat în bătălia aceea. Şi dl Chifan, ca ostaş curajos, a luat parte la bătăliile din Italia, înfrângând, cu ceilalţi fraţi de luptă, puterea duşmanului, şi anume în bătăliile de la Castelnedolo şi de la Como. Şi, în bătăliile acesta crâncene, şi el s-a ales cu o rană la piciorul cel drept, dară şi cu medalia de vitejie pe vitejescu-i piept.

Împlinind, în anul 1864, şapte ani de cătănie, dl Chifan a trecut la garda Curţii împărăteşti din Viena. Se ştie că în garda Curţii îm­părăteşti întră numai ostaşii cei mai frumoşi şi cei mai voinici şi ei sunt puşi se stea pururea de pază la curtea preaînălţatului Împărat, de aceea îi şi aleg dintre ostaşii cei mai cu credinţă.

Şapte ani de zile, după olaltă, a fost dl Chifan gardist împărătesc, dovadă, că era om foarte cu credinţă prea luminatului nostru Împărat. În anul 1871, a ieşit dl Chifan, de bună voie, din garda împărătească şi s-a făcut portar la Grădina împărătească din Viena, cu numele „Augarten”. Cei ce nu cunosc rândul prin Viena, vor socoti că portăria aceea nu-i nici de o seamă; dară nu-i aşa, căci ea e slujbă de mare onoare şi încredere.

După aceea, a întrat dl Chifan portar la Ministerul de Externe, adică într-un serviciu mai greu, dară şi mai bine plătit, şi în care a rămas, apoi, până în ziua de astăzi. Pentru purtarea cea vrednică, ca portar împărătesc şi ca ostaş voinic, dl Chifan a căpătat, până acum, şapte medalii de laudă, de la Împăratul nostru; dară tot pe atâtea a căpătat şi de la împăraţi şi regi străini, bunăoară de la Împăratul rusesc şi de la Împăratul german, apoi de la regele României şi de la regele Serbiei, şi de la alţii. Pieptul cel lat al dlui Chifan e parcă anumea făcut pentru atâta decorare.

Dl Chifan s-a născut în Vicovul de Jos, în anul 1837, şi acuma îi în vârstă de 62 de ani. Putem zice, dară, că şi-a petrecut mai toată viaţa între străini. Dară, cu toate că dl Chifan şi-a petre­cut viaţa departe de vatra părintească, dumnealui tot a rămas, şi până în ziua de azi, român adevărat, pentru că dumisale îi e scumpă limba cea mămească ca ochii din cap şi o vorbeşte tare cu drag, cu câţi români numai se poate întâlni. Aşa a venit, odată, la Viena, marele român Ioan Brăteanu, ministru al României şi, necunoscându-l pe dl Chifan, a început a vorbi, la dânsul, franţuzeşte; iară dl Chifan, ştiindu-l că-i român, nu i-a mai răspuns franţuzeşte, ci curat româneşte. Ce nu s-a mai bucurat mi­nistrul că a dat de român tocmai în Viena şi încă într-aşa un serviciu!

Aşa ar trebui să facă fiecare român bucovinean, să-şi iubească limba şi să o vorbească cu drag, ori şi cu cine, iară nu să se apuce îndată la încurcat pe rusie ori în altă limbă, îndată ce dă faţă cu un om necunoscut. Foarte mulţi şcolari români, de pe la şcolile cele mari din Viena, se întâlnesc cu dl Chifan şi dumnealui se bucură tare de întâlnirea lor, pentru că ştie că sunt români ca şi dânsul. Mul­tor din aceşti şcolari li-i dl Chifan ca şi un tată şi-i ajută şi cu bani la învăţătura lor, căci dumnealui e şi om cu avere, tare bun de inimă şi nu cruţă unde vede că-i de dat.

Dlui Chifan tot aşa îi e de dragă şi de scumpă şi legea ce şi-a moştenit-o din moşi strămoşi. Măcar că trăieşte acolo, în Viena, între fel de fel de oameni, de altă lege, dumnealui tot a rămas statornic şi neclintit în legea noastră cea dreaptă şi, de intri în casă la dumnealui, afli şi cărţi sfinte pe masa lui, cum sunt în bisericile noastre. Apoi mai ţine şi gazetele noastre cele romaneşti din Bucovina, căci nu-şi poate uita neamul şi ţara, şi totdeauna e îngrijit de ursita ei. Şi numai Dumnezeu ştie câte lacrămi a vărsat, de câte ori i s-a întâmplat să capete veşti rele din ţara unde s-a născut, din leagănul scump al copilăriei sale, din frumoasa Bucovina.

Dl Chifan, cu purtarea lui cea bună şi cu sârguinţa lui a ajuns să fie om avut, cinstit şi tare băgat în seamă de toţi câţi îl cunosc, nu numai de români, ci şi de străini. Iată, iubiţi cetitori, ce poate purtarea cea bună, sârguinţa şi în­văţătura! Mai zică acum cineva,că nu e bine să-ţi trimiţi copiii la şcoală! Priviţi la portretul din fruntea „Deşteptării” şi vedeţi la cât bine şi la câtă laudă a ajuns un fiu al poporului no­stru românesc din Bucovina”[1].

[1] Deşteptarea, Nr. 14, Anul VII, Cernăuţi 15/27 iulie 1899, pp. 1, 2

1912: Patroni şi patronat în biserica ortodoxă din Bucovina

Dieceza arhiepiscopală ortodoxă a Bucovinei e împărţită, pentru o administrare bisericească mai uşoară, în 12 protopresbiterate ; această împărţeală însă nu trebuie confundată cu cea a judeţelor, care sunt în număr de 11 şi care au în vedere administraţia autonomă şi politică a ţării. După „Şematismul diecezei arhiepiscopale ort. or. din Bucovina pe anul 1911” (şematismul pe anul 1912 încă n-a apărut), patronatul în biserica ort. din aceste 12 protopresbiterate, respectiv din parohiile ataşate acestora, se împarte în: bisericesc şi laic.

Patronatul bisericesc e exercitat în Bucovina de 1). Mitropolia ortodoxă a Moldovei şi Sucevei din Iaşi, la mănăstirea de la biserica Sf. Gheorghe a fostei biserici mitropolitane din Suceava, şi 2). de Arhiepiscopul Cernăuţilor şi mitropolitul Bucovinei şi al Dalmaţiei, în acele parohii de pe moşiile private, ale căror proprietari sunt jidani. El adică îi substituie pe aceştia.

Patronatul laic se împarte în un patronat public, exercitat de către fondul religionar, şi un patronat privat, executat, în prezent, de un mare număr de patroni privaţi, adică proprietarii de moşii private, şi pe care îi împărţim iarăşi în: a). români; b). creştini de naţionalitate străină, ca: poloni, armeni etc., şi e). jidani. Fondul religionar, ca cel mai mare proprietar de pământ din Bucovina, este, după cum reiese din tabela de mai jos, patron în 122 parohii. Dar afară de aceasta, tabela de mai jos are, conform şi scopului ei, o importanţă cu mult mai mare, căci ea ne prezintă, cu cifre concrete, încă o icoana fidelă a referinţelor triste în care se află de prezent Bucovina. Dar să vorbească mai întâi cifrele. Pentru lămurirea tabelei însă trebuie să mai adaug că, sub-împărţeala celor trei clase de 1, 2, 3, etc., arată câte parohii sunt deodată patronate de unul sau mai mulţi patroni, deci:

sau în cuvinte:

I). Fondul religionar e patron în 122 parohii!

II). 76 români patroni în câte 1 parohie.

10 români patroni în câte 2 parohii.

4 români patroni în câte 3 parohii.

III). 75 creştini de altă naţionalitate patroni în câte 1 parohie.

20 creştini de altă naţionalitate patroni în câte 2 parohii.

2 creştini de altă naţionalitate patroni în câte 3 parohii.

1 creştin de altă naţionalitate patron în 4 parohii.

1 creştin de altă naţionalitate patron în 10 parohii.

IV). 44 jidani patroni în câte 1 parohie.

10 jidani patroni în câte 2 parohii.

6 jidani patroni în câte 3 parohii.

3 jidani patroni în câte 4 parohii.

Ca să fie tabela completă, trebuie să mai adaug:

a). Comuna (să zicem!) românească Volcineţ e patron, în trei parohii (Volcineţ, Bahrineşti şi Baineţ), toate 3 în protopresbiteratul Vicovelor.

b). Centrala Însoţirilor Economice Române din Bucovina e patron în 3 parohii (Pătrăuţii de Jos pe Siret, Romaneşti şi Danila).

c). „Seljanska Kassa” (Centrala Însoţirilor Economice Rutene din Bucovina) e patron în 2 parohii (Pătrăuţii de Sus pe Siret şi Davideni).

d). Asociaţia silvică jidovească din Cornu Luncii e patron în o parohie (Baiaşeşti).

Avem, prin urmare: 92 (90 + Volcineţ + Centrala) patroni români.

100 (99 + Seljanska Kassa) patroni creştini de altă naţionalitate.

64 (63 + Asociaţia) patroni jidani.

Ce nu spun aceste cifre? Deci nici nu pot să trec mai departe fără ca să nu întru puţin în amănunte şi să nu fac puţină comparare între cantitatea şi calitatea celor patru feluri de patroni.

Fondul religionar, după cum am afirmat odată, e cel mai mare proprietar de pământ din Bucovina; deci e şi natural dacă e patron în 122 parohii. Din tabelă e mai evident că latifundiile fondului religionar sunt situate, în cea mai mare parte, în regiunile locuite de români (Câmpulung, Rădăuţi, Humor, Vicovele etc.) şi numai puţine în cele rutene (Nistru, Ceremuş, Putila etc.).

Români. Din cei 92 patroni români, sunt 76 patroni în câte o parohie, 10 patroni în câte 2 parohii şi 6 patroni în câte 3 parohii. Aceştia din urmă sunt : Gheorghe baron Vasilco (Ceremuş), Constantin şi Ioan de Baloşescu (Storojineţ), Dimitrie cav. de Niculiţă-Popovici (Suceava), comuna Volcineţ, şi Centrala română. Cei mai numeroşi români se află în protopresbiteratul (aş putea zice judeţul) Storojineţului, citadela nobilimii noastre. Aci aflăm familii ca: Flondor, Goian, Grigorcea, Hurmuzachi, Stârcea, Vasilco etc., care au jucat şi joacă şi astăzi un rol preponderent în mişcarea noastră politică şi naţională. Cred însă că nu greşesc, dacă afirm că o bună parte dintre patronii români o formează mazilii şi răzeşii; aşa vedem la Ceremuş, Coţmani, Nistru şi, întru câtva, Storojineţ şi Şiret.

O mică observare: În Câmpulung şi Rădăuţi n-avem nici un patron român. De ce? Nu poate pentru că acolo nu s-ar afla români destul de avuţi şi vrednici ca să fie patroni ai bisericilor noastre, ci numai din simpla cauză că, fiind acolo fondul religionar, mai avut decât românii noştri avuţi (mai toţi munţii româneşti sunt proprietatea fondului), şi patronul parohiilor e fondul. În Câmpulung, spre exemplu, afară de patronatul fondului, nu există alt patronat. Dar ce s-a spus aici de Câmpulung şi Rădăuţi nu se poate spune şi despre Putila, cu toate că nici aici nu aflăm măcar un singur patron român, în realitate nici n-ar putea să fie, fiind numărul românilor în această parte a ţării aproape disparent. Aflăm însă, aici, 3 patroni mari, puternici, se înţelege străini, care par să fi pus monopol pe instituţiunea patronatului. Despre aceştia, în cele următoare.

Patroni creştini de altă naţionalitate. Aceştia sunt, relativ cei mai numeroşi, 100 (99 + teljauska), numai în majoritate covârşitoare sunt poloni, apoi vin armeni, ruteni şi nemţi. Dintre aceşti 100 patroni, sunt patroni în câte o parohie chiar 75, apoi 21 (20 + teljauska) în câte 2 parohii, 2 în câte 3, 1 în câte 4, şi 1 chiar în 10 parohii. Acei 2 patroni în câte 3 parohii sunt polonul Roman Frejtag (prin succesorii săi), în Ceremuş, şi armeanul Andreas Botuschan, în Siret; cel 1, ca patron în 4 parohii, e armeanul românizat Varteres cav. de Pruncul, în Humor; iar acel 1, ca patron în nu mai puţin decât 10 parohii (din 17 câte, le are întreg protopresbiteratul Putilei) e contele polon Ludislaus Baworowski! Acesta a bătut recordul.

Nu trebuie să uităm, însă, că mai ales numărul nobilimii polone creşte în Bucovina în mod îngrozitor. Latifundiile lor din Galiţia nu-i îndestulează mai mult. Astfel, întâlnim azi o mulţime de conţi şi prinţi poloni, şi în Galiţia bancrutaţi, ca antreprenori, apoi posesori ai mai multor fabrici din ţară (Jucica, Hliboca etc.) şi, în fine, ca latifundiari multipli (de exemplu, Baworowski) şi nu arareori se poate citi, prin ziarele străine bucovinene, că cutare şi cutare „graf”, pe lângă un Kalman, Hersch, Chaim etc., a cumpărat, de la acela şi acela, o moşie, cu atâtea şi atâtea sute de mii sau milioane! Dar ai noştri, cum nu cumpără? Nu, ei vând!!!

În fine, ajungem la jidani. De toţi, avem noi, la biserica noastră ortodoxă din Bucovina, 64 (63 + asociaţia) ca patroni jidani, şi anume: 45 (44 + asociaţia) ca patroni în câte o parohie, 10 ca patroni în câte 2, apoi 6 în câte 3 şi, în fine, 3 în câte 4 parohii. E bine de ştiut şi de nu uitat niciodată cine-s acei 6 jidani patroni în câte 3 şi acei 3 patroni jidani în câte 4 parohii. Iată cine sunt. Întâi, cei 6: Mochi Fischer (Ceremuş), Hersch Weissglas (Cernăuţi), losef Blum (Coţmani), Mordko Korn (Nistru), Jankl Fischer (Rădăuţi), şi Isig Fränkel şi succesorii (Storojineţi). Iar cei 3 jidani, patroni în câte 4 parohii, sunt: Kalman Fischer (tot în Ceremuş, unde-i şi Mochi) şi Leib cu Chaim Schärf şi succesorii (Putila).

Latifundiarii cei mai mari, şi cu toţii străini, îi găsim deci în nordul Bucovinei, care-i, aşa zicând, monopolizat de câţiva jidani şi poloni venetici, proaspeţi la noi în ţară! Dar şi partea de sud a Bucovinei e ameninţată, şi anume de 2 armeni şi o odraslă a lui Fischer! Îţi place, iubite cetitor? Şi aşa că te îngrozeşti, când citeşti, negru pe alb, că Fischereştii, Moki, Kalman şi Jankl (Iancu, cum îşi zice el şi cum îi zicem noi, românii de aici!), apoi un Hersch, un Mordko, un Leib şi Chaim, frate-său, un Ízig şi un Iosef (recte Iosel), la un loc cu 2 poloni şi 2 armeni şi cu mai mulţi alţii mai mici (mici deocamdată!) au pus ghearele pe ogoarele noastre mănoase şi au devenit patronii bisericilor noastre, unde, în genunchi, cu mâinile înălţate, cu inima împietrită şi cu ochii scăldaţi în lacrimi, implorăm mila şi ajutorul celui de sus, în luptă cu nevoile şi asupritorii noştri?! Şi totuşi, e realitate. Pe când abia 4 boieri români sunt patroni în câte 3 parohii, venetici sunt chiar 6, apoi 4 în câte 4 şi 1 în 10 parohii!! În Palestina ne aflăm, clar, nicidecum în Bucovina, muzeul trecutului românesc! Cum de s-a întâmplat această schimbare, nu o spun: o ştie fiecare, chiar şi „alianţa izraileană”. Atât numai pot să amintesc că ea (schimbarea) formează cea mai tristă pagină din istoria românilor bucovineni!

Comuna Volcineţ. Dobândind patriarhatul din Ierusalim, pe cale procesuală, proprietatea moşiilor Văşcăuţi pe Siret şi Dimca, trecu la dânsul şi patronatul acestor comune. Tot pe această cale a dobândit mănăstirea Barnovschi a sf. mormânt al lui Cristos proprietatea şi patronatul comunei şi bisericii clin Volcineţ. Amintitele proprietăţi, fiind închinate din vechime, de domnitorii ţării, amintitelor biserici din orient, însă, înstrăinându-se ele, cu timpul, de arendatori, au fost reclamate de aceste institute, pe cale judecătorească, şi aşa redobândite (Dimitrie Dan, Patronatul în bis. ort. din Bucovina, p. 10). Comuna Volcineţ însă, răscumpărând, acum câţiva ani, moşiile susnumite, a dobândit totodată şi patronatul comunelor Volcineţ, Bahrineşti şi Baineţ.

Centrala Însoţirilor Economice Române din Bucovina a cumpărat, înainte cu câţiva ani, moşiile Milişăuţi şi Pătrăuţii de Jos pe Siret (cu ele era împreunat şi patronatul din parohiile Pătrăuţii de Jos pe Siret, Româneşti şi Danila), cu menirea ca ele să fie parcelate şi vândute, în loturi mai mici, ţăranilor români din aceste comune. Cu cât a cumpărat Centrala aceste moşii şi dacă le-a obţinut ieftin sau prea scump, aceasta ne-o spun îndeajuns gazetele noastre din Cernăuţi, „Foaia Poporului şi „Viaţa Nouă”, care nici azi n-au picat de acord, şi cu greu vor şi pica, întru stabilirea adevărului. Dar şi „Seljanska Kassa” (Centrala Însoţirilor Economice Rutene din Bucovina) a cumpărat tot 2 moşii, în Pătrăuţii de Sus pe Siret şi Davideni, şi iarăşi cu menirea ca să fie parcelate şi vândute, dar nu ţăranilor ruteni, ne-existenţi în părţile acelea, ci ţăranilor români rutenizaţi din cele 2 comune „mixte” (nu mixte, ci inundate!) din valea Sireţelului! Dar pe când Centrala română a cumpărat moşii, ca să ferească sate româneşti de o invaziune galiţiană (!), „Seljanska Kassa” a cumpărat moşiile amintite, cu scopul ca să facă prozeliţi în rândurile noastre şi să propage lăţirea galiţianismului veşnic flămând cât mai departe, înspre miazăzi. Dar aceasta nu se ţine întocmai de patronatul bisericesc din Pătrăuţii de Sus pe Siret şi Davideni, care, prin cumpărătură, a trecut la „Seljanka Kassa”.

Asociaţia silvică jidovească din Cornu Luncii a dobândit patronatul din Baiaşeşti, în urma cumpărării unei moşii în acea comună. Am finit cu compararea patronilor bisericii ortodoxe din Bucovina şi pun acum întrebarea: Faptul că, pe lângă 92 patroni români (patronatul fondului nu vine aici în considerare), avem încă 100 patroni creştini de altă naţionalitate şi 64 jidani, deci 164 patroni străini, are încă şi altă însemnătate regretabilă ori numai aceea că aproape două treimi din moşiile private din Bucovina se află în mâni străine? Da, zic, când ştim ce datorii, dar mai ales ce drepturi îi acordă legea de stat austriacă unui patron. Dintre datoriile multe ale patronului, amintesc numai una, care, nefiind împlinită de patron, dă cauză la neînţelegeri şi plângeri: „Patronul bisericesc e obligat să contribuie cu o cotă anumită la restaurarea şi susţinerea bisericii patronate şi a casei parohiale, fără ca să se poată sustrage acestei obligaţiuni prin demiterea patronatului”. Iar dintre drepturile patronului, amintesc încă numai unul: dreptul prezentării a unui candidat, în vederea ocupării parohiei patronate. Şi mai ales proprietarii de moşii private, care, având dreptul patronatului în biserică, interpretează după referinţe acest drept, conform intereselor sale, fac imposibil ca instituţia patronatului să se prezinte întocmai cum ar trebui mai bine. Fiind chestiunea patronatului în Bucovina sub forma în care ni se prezintă el în prezent, de o importanţă extraordinară, voi să întreb ori de s-a gândit cineva la un început de îndreptare în privinţa aceasta ? Da. Primul a fost părintele Dimitrie Dan de la Straja, care a publicat, în „Candela” din 1903, un studiu întitulat „Patronatul în biserica ortodoxă din Bucovina”, iar al doilea, şi mi se pare că şi ultimul, e dl Dr. Nicu Cotlarciuc (viitorul mitropolit Nectarie Cotlarcoic – n. n.), care i-a răspuns părintelui Dan, întâi prin „Viitorul” din 1904. Amândoi ajung la concluziuni diferite, contrare una, alteia. N-am intenţia să mă ocup cu mersul ideilor din ambele lucrări, ci voi numai să constat că reformei patronatului, în biserica ortodoxă din Bucovina, i se acordă prea puţină atenţiune din partea forurilor mai înalte. Abia viitorul congres bisericesc să se ocupe cu ea! Dar e prea viitor acest congres, dacă luăm în considerare referinţele politice actuale din Bucovina. Un lucru însă e constatat: moşiile româneşti se înstrăinează tot mai mult, iar numărul patronilor străini creşte pe zi ce trece! Aşa e la noi! / Cernăuţi, 1 martie 1912 / Ilie Dugan”[1].

[1] Dugan, Ilie, Patroni şi patronat în biserica ortodoxă din Bucovina. Date şi reflexii,  în Românul, Nr. 98, Anul II, Arad, joi 3/16 mai 1912, pp. 8, 9