1868: Viscolul absolutismului ierarhic asupra părintelui Renei
Cunoscând, datorită unei cărţi lucrate în urmă cu mai bine de un deceniu, „Rădăuţi, în mărturiile vremurilor” (2006), câte ceva despre rolul pe care l-au avut nobilii români Renei de Herşeni în cauza românismului din ţinutul Rădăuţilor (prefectul Orest Reni de Herşeni, de pildă, „a obţinut uricul împărătesc din 15 august 1871, prin care se hotăra să se facă în Rădăuţi un gimnaziu inferior de stat şi împărăţia să plătească lefile profesorilor”[1], gimnaziu fiind deschis în 1872), nu am putut trece cu vederea peste prigoana ierarhiei bisericeşti împotriva fratelui prefectului Orest Renei de Herşeni, Toma, care conducea, de aproape două decenii, protopopiatul din Rădăuţi. Ştiu bine povestea zvârcolită şi adesea dezgustătoare a ierarhiei bisericeşti bucovinene, care, încercând să îl blocheze pe Silvestru Morariu, îl călca în picioare şi pe preotul boier Toma Renei de Herşeni, aşa că o încredinţez celor care vor să o cunoască, aşa cum a fost mărturisită în anul 1868:
„Valea Sucevei, faur 1868. Afaceri bisericeşti. Cu finea anului 1865, murind protopresbiterul Rădăuţilor Nicolae Dracinschi, rămaseră actele diregătoriei protopresbiteiale în o dezordine nemaipomenită. Nou denumitul administrator, prot. George Constantinovici, trecând, după cinci luni, în statutul monahic, rămaseră agendele protopresbiteriei mai că în starea de înainte, căci, spre a readuce ordine în afacerile bisericeşti şi şcolare, se cerea nu luni, ci ani întregi. Cu toate acestea, devenind, în luna lui iunie 1866, parohul de la Burla, Toma Renei de Herşeni, administrator prot. Rădăuţilor şi punând mâna pe aratrul (plugul – n. n.) protopresbiteral, fără de a mai căuta îndărăt şi a cruţa osteneala, într-un an de zile aduse în curs regulat toate afacerile interne şi externe ale scaunului protopresbiteriei.
Toate erau bune, toate erau demne de recunoştinţă şi de laudă; una, însă, numai una era, prin care căzu în dizgraţia Excelenţei Sale, părintele episcop, şi asta încă se puse în competenţa parohiei Rădăuţi, împreună cu un nepot al Excelenţei Sale. Cutezarea aceasta a părintelui Renei nu rămase nesesizată, deoarece tocmai actului respectiv dădu părintele episcop ansa de a întreba, cam în luna lui iulie 1868, din Viena, despre destituirea părintelui Renei din diregătoria protopopiei şi reviziunea unui act disciplinar, asupra căruia s-a decis înainte de două decenii. Auzind despre aceasta, preoţimea ţinutului se uimi şi dete o petiţiune către părintele episcop şi venerabilul consistoriu, pe care o aducem la cunoştinţa publică.
„Excelenţa Voastră! Cu bucurie vie şi mulţămire deosebită am salutat concluzia prea vrednicului Consistoriu, binecuvântat de Excelenţa Voastră, de a da în seamă protopresbiteria Rădăuţilor mult meritatului şi vrednicului paroh din Burla, dl Toma Renei de Herşeni, unui bărbat care, prin duioşia inimii sale, prin purtarea sa cea de tot lăudabilă ca preot şi învăţător al poporului, prin caracterul său cel nobil şi ferm, prin stricteţea sa în purtarea trebilor parohiale şi-a câştigat – trăind în ţinutul acesta acu 18 ani – stima generală şi respectul fiecăruia, într-un grad ca acela încât ne-a fost şi ne este totdeauna un model viu al unui păstor de suflete desăvârşit. Şi foarte fericiţi suntem acu, de a avea aşa unu conducător, care, prin tactul şi zelul său mai presus de toată lauda, prin energia şi acurateţea sa cea exemplară întru purtarea trebilor protopresbitereşti, prin devotamentul său pentru şcolile ţinutale şi dezvoltarea culturii poporului, a adus protoprebiteria Rădăuţilor şi şcolile la aşa o înflorire, încât pot servi de oglindă tuturor protopresbiteriilor din dieceză.
Mult, deci, dară, ba foarte mult ne-am întristat, auzind, în timpul cel mai nou, cum că se voieşte a lua protopresbiteria Rădăuţilor din mâinile prea cucerniciei sale, prea demnului administrator prot. Toma Renei de Herşeni, şi a o încredinţa altuia. Cu cea mai mare supunere şi umilinţă cutezăm, aşadar, a ne ruga ca să binevoiţi, Excelenţa Voastră, nu numai a lăsa şi mai departe protopresbiteria Rădăuţilor în mâinile numitului preot Toma Renei, ci şi a-l întări definitiv în acel post, pe care îl ocupa cu vrednicia şi lauda de comună. / Rădăuţi, în august 1867. // Parohii: Vasilie Ciupercovici, Ion Gribovschi, Ştefan Isopescul, Grigore Popescul, Mihail Nedelco, Dimitrie Dann, Teodoru Usatiuc, Vasile Zurcan, Nicolae Zibacinschi, George Bilaşevschi, Titu Turtureanu, Ananie Iacubovici, Samuil Piotrovschi”.
Astă petiţiune, care este şi atestatul cel mai frumos şi mai adevărat despre lucrativitatea şi demnitatea părintelui Ronei, mai muind inima Excelenţei Sale, se repuse demisiunea puţin calculată sau, mai bine zicând, neîntemeiată; însă acuma auzim că se ridică iarăşi viscolul absolutismului ierarhic asupra părintelui Renei, care-i ameninţă destituirea din diregătoria protpresbiteriei. Se zice că rezultatele neaşteptate ale conferinţelor pastorale, în cauza protopresbiteriilor, precum şi ale unor ucazuri în contra adreselor de încredere pentru părinţii consilieri Zurcanovici şi Andrievici, care aprinse din nou vezuviul bucovinean, să fie ansa cea mai urgentă pentru destituirea părintelui Renei din protopopie. Noi nu am crede aceasta, dacă nu am şti, desigur, despre unele intruziuni în contra unor preoţi şi învăţători, tot în cauza aceasta; cu atâta mai inexplicabile însă ne vin procedurile acestea ale scaunului episcopal, când cugetăm că tocmai provocarea părintelui Renei la legile fundamentale de stat să fie momentul prin care a întărâtat urgia ierarhică. De este aşa, atunci venerabilul consistoriu nu are de a face cu persoane, ci cu legile de stat, prin urmare să nu bată şeaua, ca să se priceapă calul, ci, de află de consult, să pornească lupta de-a dreptul în contra legilor sancţionate. Personal, despre părintele Renei ni se par a fi numai două momente esenţiale, şi anume: de a fost şi este sfinţia sa demn de protopopie şi de împlineşte sfinţia sa datorinţele sale în folosul bisericilor şi şcolilor din ţinut?
Despre demnitatea sa au fost convinşi şi consistoriul, şi părintele episcop de mai înainte, căci altminteri nu l-ar fi denumit de administrator protopresbiteriei; iar despre conducerea afacerilor protopresbiterale, atestatul cel mai eclatant e adresa păstorilor ţinutali de suflete. Aşa judecăm noi, după logica faptelor, de mai are venerabilul consistoriu alte momente interne, altminteri zicându-se secrete, nu ştim. Asta însă o ştim, desigur, şi o mărturisim, că părintele Renei, care se bucură de stima generală şi conduce afacerile protopresbiterala spre îndestularea deplină a preoţimii şi poporului, nu a meritat o tratare ca aceasta şi, în orice caz, cauza lui personală se priveşte drept o cauză ecleziastico-naţională şi că aceasta se va apăra”[2].
[1] Deşteptarea, Nr. 16 din 15/27 august 1893, p. 123
[2] Albina, Nr. 11, Anul III, Viena, duminică 28 ianuarie / 9 februarie 1868, pp. 2, 3