1864. Joseph Mathieu: „Originea tradiţiei ouălor de Paște”

Karutz, Richard, Die völker Europas, Stuttgart 1926, p. 91

„Originea tradiţiei ouălor de Paște a fost apreciată în mod diferit; unii autori au vrut să vadă în ea doar reminiscența unei utilizări practicate de antici, argumentându-şi părerea cu darurile pe care romanii le-au făcut în onoarea lui Castor și Pollux, daruri care constau, printre alte lucruri, în ouă pictate în culori diferite, dar dominate de roșu. Alții au susținut că acest obicei își are originea în Orient, unde a existat încă din vremuri imemoriale, în special în Persia, unde, la reînnoirea fiecărui an, se schimbau ouă pictate și ouă aurite, care ajungea adesea la un nivel ridicat valoare, prin cantitatea de aur care le acoperea sau prin bogăția miniaturilor care le împodobeau. Regele a distribuit câteva mii dintre acestea dregătorilor importanţi ai imperiului său[1]. Alții, printre care Legrand d’Aussy și Abatele Tuet, au urmărit originea tradiţiei ouălor de Paște doar din primele zile ale creștinismului.

Această părere, care a fost împărtășită şi de scriitorii moderni, ni se pare cea mai rezonabilă; într-adevăr, primii creștini au respectat cu atâta rigoare legile Bisericii, privind abstinența și Postul, care, în afară de carne, interzicea şi utilizarea laptelui, untului, brânzei și ouălor, că nu este de mirare că aceștia întâmpinau sărbătorile de Paște, punând pe mesele lor mâncărurile din care fuseseră privaţi în timpul carantinei sănătoase. În special, ouăle, pe care au avut timp să le stocheze, au fost folosite pentru cadouri, pictându-le în culori diferite şi decorate cu diverse modele. Țăranii au mers să se uite la stăpânii lor şi, după exemplul lor, au transportat cantități mari de produse pe piețele orașelor vecine, pentru a fi expuse spre vânzare.

Toate aceste fapte, potrivit părerii noastre, explică, fără să aibă nevoie de comentarii, adevărata origine a ouălor de Paște. Strămoșii noștri au acordat o importanță deosebită abstinenței de la ouă, mâncarea lor preferată, deoarece vedem că Théodule, episcopul de Orleans, a scris, în 607, într-o instrucție adresată preoților eparhiei sale, relativ la abstinență şi de zile de post: „că e considerat un om cu o mare virtute cel ce se putea abține de la ouă, brânză, pește și vin”.

Karutz, Richard, Die völker Europas, Stuttgart 1926, p. 77

Abținerea de la ouă și lactate s-a bazat pe faptul că aceste alimente sunt de producție animală. Dar Biserica, ca o mamă bună, a știut întotdeauna să-și înmoaie cele mai severe prescripții; astfel, Conciliul de la Aix-la-Chapele, din 817, a autorizat pe cei care, din cauză că nu aveau ulei, nu au putut să-l folosească în zilele de post pentru gătirea mâncării lor, să folosească slănină, grăsime sau unt, dacă este necesar. Ulterior, acest ultim produs, untul, a fost permis, dar şi această permisiune a fost, la rândul ei, retrasă de Conciliul de la Angers, din 1355, care a interzis oricui folosirea laptelui și a untului în Post, chiar și în pâine și legume, cu excepția cazului în care se acordă o permisiunea particulară.

Interzicerea folosirii ouălor a dat naștere unei utilizări bizare, despre care scris Legrand d’Aussy. „În una dintre zilele săptămânii Paștilor”, a spus acest savant, elevii școlilor, clericii bisericilor, tinerii orașului, s-au adunat în piața publică, în zgomotul castanietelor și al tobelor. Unii purtau măşti burleşti, alții erau înarmați cu sulițe sau bastoane; din piață s-au dus, cu zgomotul oribil de care o asemenea grabă era capabilă, până la ușa exterioară a bisericii principale a oraşului. Acolo au cântat Laude, după care s-au răspândit în tot orașul, pentru a cerşi ouă de Paște.

În anumite provincii, procesiunea ouălor a fost fixată pentru joi, la jumătatea săptămânii Paştelui. Dar, ca atunci nu am avut voie să cerșim ouă, întrucât la acea vreme au fost interzise, am primit în loc un produs, care totuși purta același nume[2].

Karutz, Richard, Die völker Europas, Stuttgart 1926, p. 49

De la prima Revoluție, toate aceste interdicţii au dispărut. În unele dintre provinciile noastre, nu s-a păstrat decât obiceiul de a se oferi ouă colorate; nu s-a întâmplat la fel în alte țări ale Europei, unde astfel de schimbări radicale nu au avut loc. Astfel, în Elveția, Anglia, Suedia, dar mai ales în Italia, Germania și Rusia, obiceiul ouălor de Paște a suferit doar ușoare modificări și oferă un caracter particular, pe care nu îl putem ignora.

Știm cu ce pompă și solemnitate sărbătorile de Paști sunt întâmpinate în Rusia. În primele zile ale acestui imperiu, Țarul se dus, în prima zi de Paște, să sărute mâna Patriarhului, care dăruia câte trei ouă marilor demnitari, câte două celor care urmau în rang, și numai câte unul unor oameni de rang inferior; dar printre oamenii obişnuiţi, dăruirea ouălor avea loc doar în a doua zi de Paşti. Prieteni, părinți, cupluri logodite, toată lumea dă și primește; slujitorii le oferă stăpânilor lor, iar iobagii înșiși le prezintă stăpânilor lor, pe care îi îmbrățișează, spunându-le: Christos voseress, „Hristos a înviat”, iar aceștia răspundeau la îmbrățișare cu propoziția consacrată: Vos istiney voseress, „Adevărat că a înviat”. Potrivit călătorului Clarke, ultimul dintre săraci aflat în stradă, prezentând un ou și repetând cuvintele: Christos voseress, (Hristos a înviat), poate cere mântuirea chiar și de la suveranul său.

În Polonia catolică și nefericită, un obicei patriarhal a străbătut secole: este acela al „binecuvântatului” (bénit), adică o masă, care este servită în ziua de Paște, la prânz, și la care întreaga familie participă în picioare; foarte multe feluri de mâncare sunt pregătite, în avans, și mâncate la rece, dar nimeni nu se atinge de ele, în sărbătoarea Paştelui, înainte de a primi „binecuvântarea” preotului; de aici numele şi „binecuvântată”, dat acestei mese de familie.

În urma acestei ceremonii emoționante, se începe masa, adresându-se felicitări reciproce și urându-se, tot reciproc, un viitor fericit; dar, înainte de a lua orice altă mâncare, gazda oferă ouă „binecuvântate” tuturor oaspeților, care sunt obligați să le accepte[3].

„Zeitschrift für österreichische Volkskunde”, XII Jahrgang 1906, Wien 1906, pp. 159, 160, ca ilustraţii la studiul „Zur Krainer Volkskunde”, de Otto Jauker

Această obișnuință, „binecuvântarea”, nu se practică doar în marile orașe ale Poloniei și, deși bucatele care apar pe mesele țăranilor sunt mai puțin căutate, decât cele care sunt servite în orașe, de dimineață preoții satelor merg la fiecare colibă ​​din parohia lor și binecuvântează mesele, în prezența familiilor, care aşteaptă cu o atitudine respectuoasă, pe care ne-am considera fericiți să o găsim în provinciile noastre franceze.

În Germania, ouăle oferite sub formă de cadouri sunt pictate cu pricepere și înfrumusețate cu ornamente și monedă. Unele, chiar, sunt înconjurate de o coajă de lemn moale sau de ardei, pe care au fost încrustate mici de arabescuri grațioase, iar alteori, câteva simboluri ale iubirii.

Obiceiul ouălor de Paște este general și eminamente popular în Germania; a inspirat inimitabilului conte Schmit o poveste fermecătoare, care a încântat tinereţea noastră și a dat naștere, într-un număr mare de orașe și sate, la divertisment și jocuri publice; iată unul dintre cele mai amuzante: acest joc a fost practicat încă din vremuri imemoriale, în ziua de Paște şi se numește Jet des Œufs. Iată cum se practică: breasla brutarilor, pe de o parte, și breasla măcelarilor, pe cealaltă, se întâlnesc pe o pajiște mare, la poarta orașului, unde vin cu haine de sărbătoare și cu muzica în frunte; după ce au făcut primele preparative, o sută de ouă sunt așezate pe gazon, la o distanță mai mare de un metru, unul, de celălalt; fiecare duzină de ouă este separată de un ou roșu, iar ouăle 49, 50 și 51 sunt de aceeași culoare; la sfârșitul acestei linii, cineva stă pe o bancă, un coș în fața lui. Atunci un brutar trebuie să arunce toate aceste ouă în coșul despre care tocmai am vorbit și, în timpul acesta, un măcelar trebuie să fugă până într-un sat vecin, la distanța de jumătate de ligă, să bea un pahar cu vin și să revină. Brutarul se poate apropia de coș cât dorește, dar este un mare avantaj pentru el dacă este suficient de îndemânatec să le arunce pe toate din locul lor.

Ouăle care nu cad în coș sunt înlocuite cu altele; dacă, datorită abilității aruncătorului, ouăle sunt toate în coș, înainte de sosirea alergătorului, brutarii au câștigat, iar dacă se întâmplă contrariul, măcelarii sunt cei care câștigă premiul. Această distracție atrage, de obicei, o mare mulţime curioasă către concurs și se încheie, întotdeauna, cu mese, dansuri și cântece.

Seyffert, Oskar, Von der Wiege bis zum Grabe (De la leagăn, la mormânt), Wien 1914 – Ouă Von der Wiege

Obiceiul ouălor de Paște încă se mai se găsește în vechile obiceiuri populare din Suedia și din Anglia, unde ouăle sunt oferite invariabil împreună cu prăjituri, șuncă și miel de Paște. În unele provincii ale Mării Baltice, tinerele împodobesc ouăle cu câte monedă, cu inscripții sau, mai bine zis, cu cifre întrețesute. Dar, mai ales în Italia, acest obicei tradițional a fost păstrat cu religiozitate; în unele regiuni ale acestei țări magnifice, atât de bogat înzestrată de natură și de arte, se numește sărbătoarea Paștilor, sărbătoarea ouălor. La Roma, la Genova, în Toscana și în Sicilia, pentru această zi sunt pregătite statui și coșuri, care sunt decorate sau umplute cu ouă, în diverse culori; unele mănăstiri chiar trăiesc din această mică industrie. Printre oameni, există, ca și în Germania, o mulțime de jocuri speciale, dar cel mai des utilizat este cel numit „Tocca”, care produce ilaritatea spectatorilor. Acest joc, care nu este străin în regiunile franceze din sud, de unde italienii l-au importat, constă în ciocni două ouă cap în cap; ouăle sparte în această luptă individuală devin proprietatea jucătorului al cărui ou a avut coaja suficient de tare pentru a rezista la toate șocurile.

Există încă multe alte jocuri, pe care ouăle de Paște le-au născut, dar au multe în comun cu cele pe care tocmai le-am menționat şi nu vreau să cădem în repetări, amintindu-le. Am spus suficient pentru a arăta cât de drag era acest vechi obicei pentru mințile oamenilor, care păstrau obiceiurile strămoșilor lor ca pe un fel de cult religios. / Joseph Mathieu”[4].

Karutz, Richard, Die völker Europas, Stuttgart 1926

[1] Între oameni, lucrurile se întâmplau diferit, pentru că, aşa cum relata Chardin, „la această sărbătoare, așa cum este obiceiul invariabil în Orient, inferiorul dă superiorului și săracul dă bogatului”.

[2] Binecuvântarea, masa Pascală în Polonia, de domnul Casimir Wolowski.

[3] Istoria vieții private a francezilor, de la originea națiunii până în zilele noastre, Paris, 1782.

[4] Mathieu, Joseph, La coutume des oeufs de Paques, în Lou Cassaire, No. 117, 27 Mars 1864, pp. 513-516

Oăle încondeiate și Paștele, în lumea Mare (I)

„Obiceiul de a dărui ouă de Paște este foarte vechi. Un articol din Gentleman’s Magazine, din 1783, spune că ouăle de Paște sunt emblema învierii, puiul fiind chemat să-și spargă cochilia, în timp ce ființele umane sunt chemate să iasă din mormânt, pentru a renaște în viața viitoare. În 1826, un corespondent al „Eféphémérides” lui William Hone a menționat că obiceiul este încă foarte viu în Cumberland, unde copiii din familii prietene sunt atât de înzestrați cu ouă, încât prețul lor crește semnificativ în Vinerea Mare. Aceste ouă au un anumit mod de preparare, care constă în decorarea lor în moduri diferite. După ce s-a încălzit coaja, se scrie, cu capătul unei lumânări, numele persoanelor cărora le vor fi dăruite și data unui eveniment memorabil în familie, apoi se pun ouăle, marcate cu ceară, într-un recipient cu apă caldă, unde s-au dizolvat unele substanțe colorante. Învelișul e pătruns, cu excepția locurilor în care inscripțiile au fost marcate cu ceară, astfel încât, în final, aceste inscripții ies în evidență, în alb, pe fundalul culorii, a cărei nuanță depinde de gustul artistului. Alte ori, se începe prin vopsirea uniformă a cojii oului și inscripțiile sunt făcute, după aceea, cu vârful unui creion, așa cum se procedează la gravarea pe o placă de cupru lăcuită. Acest proces dă rezultate mult mai artistice, iar coaja este uneori împărțită în zone, fiecare servind drept cadru pentru o ilustrare diferită. Într-unul se pune numele și vârsta destinatarului, în altul, un peisaj sau un mic Cupidon, înarmat cu arcul și săgețile, armele cu siguranță vorbind pentru cel sau cea care a primit darul. Aceste ouă au fost păstrate cu grijă în vitrina bibelourilor de familie, unde un pahar de șampanie a servit drept paner de ouă. Dar majoritatea ouălor de Paște pentru copii au fost pur și simplu vopsite uniform sau pătrunse cu pete neregulate, deoarece acestea nu erau destinate să fie păstrate pentru posteritate, ci ca să fie folosite într-un joc al ciocnirii ouălor unul de celălalt, fie cu mâna, fie prin rostogolirea lor ca niște bile; proprietarul oului care rezistat acestor coliziuni amuzante cel mai mult era proclamat câștigător. Cronicile din Tower of London vorbesc și despre o achiziție de patru sute de ouă, sub Edward I, care, acoperite fiind cu frunze de aur, urmau să fie distribuite oficialilor Curții, în ziua de Paște. În catalogul curiozităților, faimosului muzeu Tradescant, întemeiat de Charles I, la mijlocul secolului al XVII-lea, am văzut, alături de ouă de emeus sau casoar, crocrodili și păsări orientale (despre care se spune că sunt ouă de dragon), „ouăle de Paște ale Patriarhilor din Ierusalim”, fără alte indicații ale păsărilor care le-au ouat.

Sărbătorile de Paște au fost pretextul festivităților și obiceiurilor publice, care au durat foarte mult timp. Du Cange relatează că preoții au încheiat slujba solemnă trecând din mână în mână un balon, care, fără îndoială, simboliza oul pascal, pentru că cu greu ne-am putea închipui clerul, în Biserică, cu ocazia postului, ar fi propus un alt simbol, dar această ceremonie cu balonul s-a răspândit printre credincioși și ziua de Paști a marcat și deschiderea sezonului sporturilor de acest fel în câmpiile engleze. S-a spus că soarele însuși, când a răsărit în acea zi, a dansat și s-a ivit peste sate mai devreme, pentru a participa la ceremoniile coregrafice închinate lui. Unii au explicat că ceea ce a dat naștere acestei credințe generale a fost faptul că, în zori, reflectările razelor în ape curgătoare sunt atât de sclipitoare, încât nu se pot înfrunta cu privirea. Imaginația ar fi putut fi sporită de libațiile acestei zile de sărbătoare, pentru care totul a servit drept pretext. Astfel, în Anglia, servitoarele din orașe mici și sate umblau cu un scaun, decorat cu flori și panglici, pe care îi penea să stea pe bărbații pe care îi întâlneau în cale și care, pentru plăcerea de a fi ridicați, de trei ori, cu acest scaun, deasupra capului acestor bacante târzii, contribuiau cu câțiva bănuți, care ulterior s-a transformat într-o adevărată taxă de consum. În lunea Paștelui, bărbații se revanșau, dar fără să se folosească de un scaun pentru a ridica fetele frumoase deasupra capului și cărora li se cerea plată doar un sărut, în acea zi.

Aceste obiceiuri vechi și multe altele nu sunt la modă astăzi, dar oul tradițional de Paște, în diferitele lui forme, pe care i le-a oferit industria modernă, este încă acolo, pentru a împlini o sărbătoare solemnă, care aduce creștinilor mai mult decât bucurii materiale: speranța unei ere de pace și primenire, în care să putem spune cu adevărat, conform formulei rusești, din care aliații noștri (în primul război mondial – n. n.) se salută astăzi: Christos Voskres, Hristos a înviat!”[1].

[1] A. P., Les oeuf de Pâques, în Le Chenil, No. 15, Trente-troisiéme Année, 15 avril 1915, p. 470