Daniel Werenka: Apariţia şi înflorirea Bucovinei (II)

Maria Theresia, de Andreas Moeller

Pe măsură ce tot mai multe trupe erau concentrate pe partea austriacă a noilor granițe, s-a decis, ca de obicei, trimiterea ofițerilor topografi în țara învecinată pentru a face harta terenului. Așa s-a întâmplat și la granița Pocuției. Ofițerii din Galiția au fost trimiși în Moldova, adică în Bucovina de astăzi, cu aceeași ordine. Printre aceștia s-a numărat colonelul Seeger, care, înainte de prima împărțire a Poloniei, se afla în fruntea trupelor austriece, care au invadat Galiția (1769) și care a efectuat cartografierea șinuturilor delimitate de pajurile împărătești. Ulterior, el a fost trimis într-o misiune la Varșovia și a rămas acolo mult timp, cercetând dovezile documentare pentru argumentarea frontierei dinspre Moldova, propusă de Mieg, inclusiv înscrisuri istorice.

Ofițerii din Bucovina responsabili de cartografierea acestei țări au fost plasați sub conducerea sa. Cel mai apropiat și cel mai remarcabil dintre ei a fost menționat mai sus, căpitanul Friedrich von Mieg, care a jucat un rol similar în Bucovina ca și Seeger în Galiția.

La începutul anului 1773, ofițerii de sub conducerea maiorului von Steinbacher –director a fost Seeger –  au primit ordinul de a cartografia partea Moldovei cea mai apropiată de Pocuția. Cele două principate însemnau un juri belli pentru puterile implicate. Întregul ținut dintre Nistru și Ceremuș a fost împărțit în așa fel, încât de cea mai importantă parte a acestuia, adică zona dintre Niestru și Prut, să se ocupe căpitanul Mieg, de cea de la Sniatin, la Kuty, căpitanul Kuzersdorff, iar de la Kuty, la triplum confinium[1], căpitanul Harbach, care trebuia să-și combine munca cu cea a căpitanului inginer Hoffmann. Sniatin a fost ales ca bază de operațiuni. Deoarece Kuzersdorff s-a îmbolnăvit, în munții din spatele Dolinei și a trebuit să fie spitaliyat la Tismenitz, Mieg a preluat și traseul lui, până când a sosit un alt ofișer, astfel încât lucrarea să nu sufere întârzieri, astfel încât Mieg abia la 17 septembrie 1773 a putut finalza o hartă generală a Bucovinei, până la Hotin, apoi mai departe, spre Kaminiek, de aici, din nou prin Hotin, la Horodenka, de unde și-a trimis raportul. El atrage atenția asupra avantajelor Bucovinei din punct de vedere militar și politic și sugerează ca granița deschisă a Galiției să fie ridicată și extinsă până la granița Moldovei de astăzi[2].

În același an (1773), nu a fost încă posibilă cartografierea întregii zone, deoarece vremea nefavorabilă și îmolnăvirea unui ofițer cartograf au împiedicat acest lucru. Dar Mieg a înțeles perfect cum să profite de acest răgaz în interesul țării sale. El a întrebat pe cei mai respectați oameni din țară dacă linia naturală de frontieră, pe care a găsit-o, nu a fost vreodată granița dintre Polonia și Moldova. Acest lucru nu a fost confirmat doar verbal de către ei, dar un nobil, pe nume Striska (Strâșca – n. n.) a fost de acord să-i ofere un uric de donație, din secolul al XVII-lea, care confirma granița, pentru o recompensă și promisiunea nedezvăluirii numelui său rușilor sau turcilor.

Încântat de această descoperire neașteptată, Mieg a trimis un al doilea raport superiorului său, în care a făcut o serioasă analiză, atașând și uricul menționat[3]. Cu acest uric, Stephan Holubowski a primit întăritură pentru satul Piedecăuși, datorită serviciilor sale în favoarea regelui Johann Sobieski, la 20 decembrie 1691. Acest uric a fost, fără îndoială, de o mare valoare pentru Kaunitz, fiind deosebit de util în promovarea și realizarea planului său.

Într-o călătorie la Hotin, pe care Mieg a făcut-o prin pădurea Bucovinei, a găsit o creastă de deal, care traversează pădurea, de la Cernăuți, la Hotin. Culmea aceasta părea a fi o graniță naturală între Bucovina și Moldova. Mieg a fost susținut în această presupunere de faptul că un evreu, de pe ruta menționată, i-a atras atenția asupra unei vechi pietre de graniță, de lângă Fântâna Sauchi, care poate să fi format fosta frontieră dintre Polonia și Moldova. Apoi a aflat chiar și numele ultimilor doi nobili polonezi din districtul Cernăuți, Potocki și Turkul. Mieg nu a putut găsi nici un înscris autentic despre cum ar fi devenit Bucovina, din poloneză, moldovenească, aflată în mâinile turcești. Prin urmare, și-a încheiat raportul cu enumerarea avantajelor acaparării Bucovinei[4].

Importanța acestor rapoarte este ilustrată mai ales de faptul că Seeger și Mieg au primit recunoaștere imperială, iar acestea din au fost primite. Așadar, în timp ce Mieg s-a familiarizat cu situația din Bucovina, Seeger, din Varșovia, s-a ocupat de istoria anterioară a acestei părți a Moldovei, pentru a putea dovedi că rapoartele lui Mieg nu erau fără o bază istorică. În primul său raport din Varșovia, pe baza unor lucrări mai vechi, Seeger încearcă să demonstreze că granița naturală, găsită de Mieg, era vechea frontieră a Pocuţiei. Într-o perioadă de două luni, el a trimis un alt raport, mai lung, la Viena, care conține motivele pentru revendicările regilor polonezi asupra părții din Moldova care urmează să fie dobândită.

Pe baza faptelor istorice citate, în raportul de mai sus nu există nici o îndoială că Bucovina de astăzi a fost un os al disputelor dintre Polonia și Moldova, de-a lungul secolelor. Bucovina a aparținut râului Moldova, dar poziția sa, expusă de multe ori, a adus-o în mâini străine, astfel încât graniţa Pocuţiei s-a extins, uneori, și până la Pădurea Bucovinei sau, de fapt, până la creasta care o străbate. Condițiile triste din cele două principate, unde prinții s-au luptat între ei și au căutat ajutorul polonezilor, cu care erau adesea înrudiți, au contribuit, de asemenea, foarte mult la acest lucru.

La scurt timp, Seeger s-a angajat să demonstreze „că amândouă Valahiile din vremuri imemoriale aparțineau Coroanei Ungariei. Acest fragment de recurs la istorie poartă titlul „Scurtă descriere a Moldovei și a Țării Românești, scoasă din surse autentice”[5]. Fragmentul începe cu anul 1330 și se încheie în anul 1718. La sfârșitul acestei lucrări, găsim concluzia lui Seeger, care este suficient de interesantă pentru a fi abordată. Scrie Seeger: „Cine va fi în stare să deducă totul din ceea ce s-a spus despre întâmplările din Moldova; în afară de faptul că Republica dorea să stăpânească Moldova, ea îşi baza toate eforturile pe drepturi, care erau nefericite și ilegale, și chiar incursiunea lui Johann Zamoiski, din 1595, care era cea mai strălucită dintre toate cele precedentele, nu putea fi numită altcum decât diversiune.

Dar dacă diferența dintre validitatea pretențiilor maghiare și ilegalitatea pretenţiilor poloneze este cu atât mai evidentă, va fi necesar să comemorăm alianța împotriva turcilor, care a fost încheiată între împăratul Leopold și Regele Poloniei Johann Sobiesky, în 1683, prin ceea ce se numește, în Articolul 8: atque ita Hostem duobus in locis invadendo, Cezar Hungariam, Rex Podoliam et Ukrainam recurabit[6]. Dacă Johann Sobiesky ar fi crezut că are o pretenție justificată pentru cele două Valahii, aceasta ar fi fost folosită atunci, în acest text, dar el menţionează doar Podolia şi Ucraina. Dacă cineva a vrut să sugereze că principatele româneşti nu au fost menționate de regele polon, pentru că ele ar fi fost înțelese ca incluse în numele Hungariam.

Ar mai fi un aspect pe care Republica Polonă l-ar putea folosi avantajos. S-a spus deja că, în anul 1689, Republica a cerut lui Kameniţa și celor două Țări Româneşti de la turci, cu prilejul păcii de la Karlovice. S-ar putea susține că maghiarii şi imperialii prezenți la semnarea acordului de pace nu ar fi admis niciodată ca Polonia să vină cu o astfel de pretenție în faţa turcilor şi că nu ar fi susținut pretenţia Republicii asupra Țărilor Româneşti şi ar fi plecat de la negocieri. Dar o întrebare se iveşte de la sine: craiul polon și republica stăpâneau peste tot? Trimişii imperiali au putut lesne constata că turcii nu au cedat niciodată cele două Țări Românești Poloniei, mai ales că Polonia nici nu avea dreptul să le ceară, așa că trimişii imperiali au considerat că este inutil să-și facă probleme şi s-au abţinut să protesteze împotriva unei astfel de cereri, pe care au prevăzut că nu va fi niciodată îndeplinită de turci.

Faptul că este ușor să tragem concluzii favorabile pentru Polonia, din acest lucru, este evident, și încă din două considerente: şi la primul congres, ţinut înainte de Pacea de la Karlovice, subiectul a fost discutat, dar nu s-a ajunsă la o concluzie, iar în anul 1689, Sobiesky a menționat pretenția, având în vedere că ocupase cele două principate.

În sfârșit, merită să fie explicată o circumstanță din anul 1692, care este povestită de Ketteier, în pagina 634: Republica Polonă a fost fericită de promisiunea tătarilor, făcută în acest an, prin care Hanul se angajează să nu mai intre în ţinutul Kaminiec și în Ucraina, fără permisiunea aliaților lor şi a propus să se facă pace; senatorii polonezi au considerat aceste condiții atât de avantajoase, încât au vrut să facă pacea imediat. Regele singur nu dorea să ofenseze dreptul internațional și nu putea face pace, fără cunoștința prealabilă a aliaților săi. Dacă Republica ar fi stabilit o pretenție asupra ambelor Țări Românești, senatorii polonezi nu ar fi luat în considerare pacea dacă nu ar fi primit înapoi tot ceea ce aparținea Republicii și, în astfel de circumstanțe favorabile, în cazul în care Hanul, atât de doritor de pace, cu siguranță că nu înceta în a-și dori cele două provincii pentru sine; el singur se mulțumea cu Kaminieck și Ucraina, iar Regele era singur că, în astfel de condiţii, nu putea exista pace.

„Indiferent de evenimentele prezentate aici, este clar că Republica Polonă nu poate face nici o pretenție pentru întreaga Moldovă: prevederile lit. A şi B demonstrează că turcii, stăpânind Moldovei, ar fi trebuit să accepte diverse restricții, impuse de Republica Polonă, pe care cu greu le-ar fi acceptat, vreodată, renunţând la o provincie care le aparținea”[7].

Dacă comparăm între ele ultimele două rapoarte ale lui Seeger, observăm că faptele istorice sunt reproduse, în primul raport, pentru a confirmat granița naturală dintre Moldova și Bucovina, presupusă de Mieg drept granița veche dintre Moldova și Pocuţia, în timp ce în al doilea raport, sunt insinuate drepturile Ungariei asupra celor două principate româneşti. Deci, în baza acestui al doilea raport, nu se poate pune problema drepturilor Poloniei asupra Moldovei, și nici asupra Bucovinei, care, datorită locației sale, a fost adesea ocupată de inamic, dar nu a putut fi menținut mult timp.

Pe baza materialului istoric colectat de Mieg și Seeger, s-ar putea sprijini ipoteza că acapararea Moldovei de către Poartă, fără a provoca o complicație a condițiilor de război din acea vreme, ce ar fi putut foarte ușor să se ivească, dacă Ungaria ar fi invocat fostele ei drepturi în principate. Prin urmare, Kaunitz a evitat să menționeze Ungaria și drepturile sale iniţiale asupra Moldovei și s-a limitat să afirme pretenţia Poloniei față de Bucovina, care era mai corectă în condițiile existente.

În timp ce Seeger și Mieg îi apărau interesele, Austria a dezvoltat o activitate diplomatică intensivă, iar generalul Barco nu a fost mai puțin activ în spaţiul rus. După ce a citit un amplu jurnal despre campania rusă împotriva turcilor, în 1773, cu diverse observații despre situația socială și materială din Moldova și din Țara Românească, Barco a trimis și alte rapoarte importante Consiliului de război al Curții din Viena, documente care necesită atenția noastră totală, pentru că vorbesc despre fertilitatea și bogăția celor două principate[8]. Până de curând, împărăteasa Maria Tereza nu intenționa să dobândească aceste țări, considerând că există motive, deşi autoritatea austriacă încă nu era suficient de informată despre starea Principatelor Române, înainte de misiunea lui Barco. Doar după ce jurnalul campaniei militare din 1773[9], îi fusese trimis lui Barco de către general rus, schimbarea perspectivei austriece faţă de ţările Răsăritului a fost notabilă.

Dar orice iniţiativă, în această direcţie, depindea de sfârșitul războiului ruso-turc. La începutul anului 1774, se întâmplau o mulțime de evenimente în tabăra rusă. Prințul Serbatow a apărut în Iaşi, pentru a prelua armata care ocupase cele două provincii. Ministrul rus Obreskow, care a fost în Moldova, la Roman, pentru a ajuta la încheierea păcii, se aștepta ca acesta să poată susține negocierile rapide cu Romanzow, întrucât Rusia trebuia să fie nerăbdătoare să încheie războiul cât mai curând posibil, deoarece suferise pierderi foarte mari în timpul acestui război, iar înlocuirea completă nu mai putea fi așteptată, deoarece Pugatsehew (Pugaciov – n. n.) a ridicat drapelul răscoalei, care a fost urmată de mai multe regimente[10]. Dar acesta nu a fost sfârșitul incidentului, deoarece, din Iaşi, a venit vestea că generalul rus Bibikow a fost bătut, în zona Kazan[11], Pugachev, aşa că noi trupe din Rusia trebuiau trimise împotriva lui Pugachev. Armata rușilor din Moldova și Țara Românească se ridica la aproximativ 108.000 de ostaşi puternici, în 1774[12].

Pentru a avea o libertate deplină, în viitorul marș al armatei sale, împăratul Iosif al II-lea a ordonat ca pajurile împânzite de-a lungul graniței Pocuţiei să fie folosite, după retragerea rușilor, pentru marcaje de-a lungul noii frontiere a Bucovinei[13]. Maria Thereza, pe de altă parte, a scris lui Siskovics, la scurt timp după aceea, să cerceteze structura interioară a Munților Carpați, de la granița dintre Moldova și Transilvania.

O ştire venită din Moldova[14] susţinea că negustori prusieni au ajuns acolo pentru a cumpăra cai, vite cornute, ceară și miere și că se semnalase o mișcare discretă în rândurile armatei ruse, care sugera o iminentă acțiune armată[15].

Între timp, în Bucovina s-au făcut aranjamente pentru finalizarea lucrărilor de cartografiere, în cursul anului 1774[16], deoarece răspândirea ciumei a întârziat progresul lucrărilor, care au fost oprit la sfârșitul lunii ianuarie 1774[17].

Împăratul Iosif II

[1] Locul unde se întâlneau granițele Moldovei, Transilvaniei și Bucovinei (trecută Galiția, la Werenka).

[2] General-Cart, harta generală a noii reprezentări geometrice; parțial compusă din cele ale rutelor din noile regiuni, pentru a găsi linia de delimitarea care ar fi fost necesară pentru a completa o hartă a întregii Bucovina, de maxim interes. Concepută de maiorul von Mieg, în 1774; 1:130.900.

[3] Beil. IV, VII, VIII, IX. Originalul a fost scris în poloneză, copia în latină.

[4] Beil. II, III, IV, V, VI, VII, XIII.

[5] Warschau im J. 1774 (Orig. R. d. R.-Kr.-M. 53/56).

[6] Ketteler, p. 577

[7] Lit. A. „Limites Regni Poloniae et M. D. Litvaniae ex originalibus et exemplis authienticis descripti et in lucem editi 1758 per Math. Dogiel, Scholarum Piarum Vinensium Rectorem. Vilnae in Typographia Reg. et Reip. Coll.: Vilu. Scholarum Piarum, p. 6227: Dislimitatio sivie Trac­tatus, inter Achmetum Imperatorem Turcarum, et Augustum II. Regem, et Regnum Poloniae, quo fines et… definiuntur. Datum 14. Novembris Anno 1703”. Lit. B. Ibidem… Ex Archivo Regni Acta Annorum etc. Tom. 1, foll. 248.

[8] Beil. X.

[9] Siehe, p. 103, anm. 3.

[10] Beil. XII.

[11] Beil. XIV.

[12] Ibidem.

[13] Beil. XV.

[14] Beil. XVIII.

[15] Ibidem.

[16] Beil. XVII.

[17] Comisia medicală din Transilvania, către Maria Theresia. (Orig., R. d. R.-Kr.- M. 62/25.) „Hermanstadt, 30 martie 1774. Se pare că rămășițele ciumei din Valahia au dispărut complet, până la sfârșitul lui ianuarie; cel puțin toate mesajele sosite sunt de acord că nu mai există nici o urmă a acestui rău nicăieri; Moldova a rămas liberă în ultimul an. Hermanstadt (Sibiu), 30 martie 1774.