1907, Barthélemy: Oul de Paşte

„Iată Paștele și, odată cu el, ouăle de Paște apar în vitrinele cofetarilor, ale patiserilor, ca să nu mai vorbim de cele ale băcănilor, de bazaruri, comercianți de jucării, florării și chiar de orfertele bijutierilor. Oul de Paște este popular; în ceea ce-l privește, există câte ceva pentru toate gusturile și pentru toate bugetele, de la oul democratic, colorat în roșu, și acela din zahăr, de cinci centimetri, care este făcut în mașini mici, până la ouăle sculptate, fie în lemn, fildeș, satin sau în argint și chiar în aur, servind ca o cutie de bijuterii pentru casele bogate. Unele dintre aceste ouă sunt uneori adevărate opere de artă, care sunt adesea folosite doar ca pretext pentru a cumpăra un cadou la prețuri ridicate.

Nu am văzut, în ultimii ani, pe cel pe care l-am poreclit: „Le Petit Sucrier” (micul bol cu zahăr) pentru a oferi, drept cadou, un ou gigantic, adus cu o mulțime de caii, fantezie excentrică a milionarului capricios, care dorește să imite magia timpurilor mitologice.

Practica de a da ouă se întoarce atât de departe în ceața timpului, încât spunând copiilor că ouăle pe care tocmai le-ați dat vin de la Roma, nu îi mințiți, pentru că romanii au oferit, înaintea noastră, ouă ca urare de noroc, cu ocazia noului an, care a începea la 1 aprilie. Romanii dețineau, fără îndoială, acest obicei al orientalilor, în care oul avea, din toată antichitatea, un caracter mistic, reprezentând pentru ei haosul și simbolizând starea primitivă a lumii.

Creștinii timpurii, văzând oul ca simbol al învierii lui Hristos, au păstrat acest obicei; de unde și această tradiție, de a-l binecuvânta preotul, în ziua de Paște, ouă care apoi se dăruia distribuite familiei și prietenilor. Această dăruire a ouălor de Paște a devenit atât de larg utilizată, încât a fost abuzată.

Într-una din zilele săptămânii de Paști, studenți, clerici, tineri s-au adunat în piața publică, în sunetul clopotelor și al tobelor. Unii purtau măști burlești, alții erau înarmați cu sulițe sau ciomege. Din piață, au plecat, în grabă și cu un zgomot oribil, până la ușa bisericii principale a locului. Acolo, au cântat laude, după care, s-au răspândit prin oraș, pentru a căuta ouă de Paște, precum copiii noștri din corurile provinciale, dar aceștia fără tobe sau clopote.

În curând, nu a fost decât un fel de manifestare veselă, cu prilejul oului, de care fusesem privați în timpul Postului, și acesta este singurul sens că obiceiului ouălor păstrat în Evul Mediu. Ne-am trimis ouă de Paște între rude, prieteni și vecini, am vopsit aceste ouă cu roșu, albastru și le-am împodobit în diferite culori. Uneori, aceste ouă nu numai că erau înfrumusețate cu aur, ci erau adesea ornate cu tablouri, care le le transformau în adevărate opere de artă.

Doi pictori celebri, Lancret și Watteau, nu au încetat să picteze ouă, de Paște, și s-au păstrat, printre curiozitățile bibliotecii Versailles, cele două ouă pictate, care au devenit și istorice, fiind oferite Doamnei Victoire de France, fiica lui Ludovic al XV-lea.

Makovski, Sergei, Peasant art of subcarpathian Russia, Praga 1926

Ah!, suntem departe de ouăle roșii ale primei tradiții, chiar și ouăle colorate, pe care, în Sâmbăta Sfântă, după cum relatează Saint-Simon, Ludovic al XIV-lea, după ce le-a binecuvântat capelanul său, le-a oferit, în coșuri cu verdeață, pentru a a fi împărțite paznicilor și tuturor oamenilor de serviciu, în acea zi, la Versailles. Unei favorite precum Dubarry, regele galant întâi i-a dăruit… pluș, pentru a proteja un ou, acoperit cu un strat gros de aur, la vederea căruia micul cavaler de Boufflers a exclamat în extaz: „Ah!, Doamnă, dacă îl mâncați fiert, păstrați-mi cojile!”.

La curte, în ziua de Paște, era obiceiul să se ducă la Palat ouăle pe care regele le-a dăruit curtenilor săi. Ouăle de Paște, în timpul Revoluției, erau protejate cu bonete minuscule frigiene, cu cocarde în trei culori, cu batistuțe drăguțe și chiar cu ghilotine de jucărie.

Duminica Paștelui poate fi stabilită numai între 22 martie și 25 aprilie. Conciliul de la Nicea a stabilit cele treizeci și cinci de „zile care trec”, conform calculelor bazate pe echinocțiul de primăvară – 21 martie – și prima zi a lunii pline, după acest echinocțiu.

Din 1582, anul în care a fost stabilit calendarul gregorian, Paștele a căzut, de patru ori, pe 22 martie, prima zi a ciclului: în 1598, 1693, 1761 și 1818; și de trei ori pe 25 aprilie, limită extremă: în 1666, 1734 și 1886.

Acum, dacă vă întrebați de ce oul de Paște este vopsit în roșu, vă voi spune că, din nou, există două origini, cea creștină și cea păgână. Unii cred că creștinii au vopsit ouă de Paște, în roșu, în amintirea sângelui lui Hristos: a fost ca o amintire a morții sale sângeroase; în Evul Mediu, s-a pretins că acest ou a fost o amintire și că a fost astfel amintit de „Vora ignita”, de tortura oribilă, pe care barbarismul roman a aplicat-o martirilor creștini. Oul de foc era un ou metalic înroșit în foc, care era introdus de călău în gura martirului.

Alegerea ouălor roșii de către antici ar proveni doar din simpla amintire a unui fapt legendar: o găină, aparținând mamei lui Alexandru Severus, a depus un ou roșu, în ziua nașterii acestui împărat. Istoricul Aelius Campidius atestă acest lucru. Istoricii romani, de obicei destul de creduli, mărturisesc despre orice consideră potrivit. Faptul, fenomenal cum ar fi, din punct de vedere al istoriei naturale, mi se pare a fi de ordinul unui interes suficient de mic pentru a-i atribui originea ouălor roșii de Paște. Este mai probabil ca anticii să fi ales culoarea roșie, pentru că este culoarea strălucitoare, triumfătoare, culoarea purpurei regale; cele două origini pot fi puse în acord. Este posibil ca ouăle simbolice, preluate de la păgânism de lumea creștină, să fi păstrat culoarea antichității.

Vorbind de ouă roșii, îmi amintesc răspunsul unei servitoare ingenioase, dat unui bebeluș care voia să știe de ce ouăle de Paște erau roșii.

– Este foarte simplu, copilul meu – i-a spus ea –  ele vin din Roma și, întrucât le este frică să nu întârzie, au alergat mult. Când alergi, te înroșești, nu-i așa? Ei bine, pentru ouă este același lucru, asta este!

Trebuie să recunosc, în plus, că copilul a rămas visător și a avut un zâmbet de neîncredere. Dar, indiferent de originea ouălor de Paște și a culorii lor, acest obicei a fost întotdeauna foarte popular în diferite regiuni ale Franței.

În Normandia, în ultimele zile ale Săptămânii Sfinte, copiii de țăran cutreieră țara, cântând pătimaș un imn în fața fiecărei case și, în încheiere, copiii și țăranii scandau, în genunchi, imnul O crux ave! Copiii prezintă apoi o cruce, împodobită cu flori proaspete și lemn de cimișir binecuvântat, iar locuitorii, după ce o sărută, dau ouă micilor cântăreți, care merg în grup din casă, în casă, și întind un coș, în timp ce cântă:

„Domnilor, doamnelor, din fundul inimii,

Nu uitați băieții corului de altar.

Va veni ziua,

Dumnezeu vă va da înapoi! …

Aleluia!”.

În fermă, slujitorul căsătorit primește douăsprezece ouă (dacă este în serviciu de un an) și o bucată de carne; gospodina, în acea zi, face prăjitura locală, spre deliciul copiilor.

Pe vremuri, tinerele primeau, de la logodnicii lor, un buchet de flori, dar trebuiau să le ofere în schimb ouă de Paște, care erau divers colorate și însoțite de inscripții la fel de poetice precum cele care înconjoară bomboanele sau caramelele noastre. Acest obicei nu s-a păstrat decât în rare localități. În diferite părți din nordul Franței, inclusiv în Normandia, ouăle roșii sunt încă atârnate pe copaci, pentru copii, deoarece jucăriile sunt atârnate pe bradul de Crăciun, cu opt zile înainte de Anul Nou. În Artois și Picardia, precum și în Belgia, ouăle sunt ascunse în iarbă, sub primele flori ale grădinilor, iar cei mici, în zori, încep să le caute.

Oul de Paște are legendele sale. Una dintre ele spune că, în Bourbonnais, un glumeț misterios i-a trimis doamnei de la Volpiac un ou de Paște, din care a scăpat, când a vrut să-l deschidă, o făptură hidoasă, care scuipa flăcări. Buna doamna a vrut să arunce creatura cea rea, dar nu a putut să ajungă la ea și flăcările i-au ars castelul.

În Bressan, unde nu există legende rele, oul de Paște a consacrat, dimpotrivă, cele mai interesante obiceiuri. Se împrăștie o mulțime de ouă pe podeaua incintei pentru dans și un tânăr frumos și chipeș, reușește să danseze, cu pașii bețivului bressane, fără să spargă nici unul dintre ouăle de Paști, împrăștiate. Aici există obiceiuri mai puternice decât voința preoților. O legendă spune că în acest fel s-au logodit, la Paștele anului 1501, Marguerite de Austria și Ducele Philibert de Savoia. În timp ce se plimbau, escortați de suita lor, au ajuns în Place de Bourg-en-Bresse, într-un moment în care dansul ouălor îl jucau toți tinerii îndrăgostiți. Tinerei prințese i s-a explicat obiceiul și, găsindu-l fermecător, nu a rezistat ispitei de a intra în acest joc plăcut, la brațul partenerului ei luminos. S-a făcut, atunci, un cerc respectuos în jurul înaltului cuplu și, când „Bressana” s-a terminat, s-a constatat, în mijlocul uralelor, că toate ouăle erau intacte.

Seyffert, Oskar, Von der Wiege bis zum Grabe (De la leagăn, la mormânt), Wien 1914 – desene de Wiege

Rusia are cea mai solemnă sărbătoare de Paște, dintre toate țările. Viața activă este suspendată complet, timp de două zile, duminică și luni. Toate magazinele sunt închise: cafenele, restaurante, brutării, patiserii, nu vezi un magazin deschis. Slujitorii înșiși sunt în concediu și este imposibil să se obțină vreun serviciu de la ei.

Spre deosebire de catolici, rușii ortodicși sărbătoresc mesa, la miezul nopții, în noaptea de dinainte de Paște. La această mesă se face binecuvântarea prăjiturilor de Paști, a tot felul de prăjituri și bucate. Acestea sunt decorate cu ornamente de zahăr și cu un mic miel pascal, de asemenea, tot din zahăr.

În Rusia, se obișnuiește schimbul de ouă de Paște, iar industria casnică face, pentru această ocazie, ouă din lemn de tei, de diferite culori, care pot intra unul în altul, cele mai mici având dimensiunea cât o mazăre și cel mai mare, cât un ou de struț. Astfel, fiecare ou mare conține zece sau doisprezece ouă mai mici.

Rușii împodobesc uneori interiorul casei lor cu coji de ou, care au fost golite anterior, apoi spălate, uscate și colorate sau decorate cu desene, reprezentând embleme religioase. Aceste coji sunt atârnate în corzi sau singure, așa cum se face la arabi cu ouăle de struț.

În Rusia, oul de Paște este un obicei foarte răspândit, iar împărăteasa Alexandra are o colecție foarte frumoasă de aceste obiecte de lux. Ea le trimisese la Expoziția din 1900; iar vitrina care le conținea valora câteva milioane de franci.

În țările de religie ortodoxă, obiceiul de a sparge ouăle de Paște există încă. Unele încăperi sunt chiar împodobite cu coji de ouă, anterior golite, apoi spălate, uscate și colorate sau decorate cu desene reprezentând embleme religioase.

Practica este, atunci când cineva este pe cale să mănânce ouăle colorate, să țină unul în mână și să încerce să-l spargă pe cel al aproapelui său, spunând: „Hristos a înviat!”, la care i se răspunde: „Adevărat că a înviat!”. Rușii, bulgarii, grecii, toți cei care aparțin religiei ortodoxe, practică acest obicei chiar și atunci când se află pe meleagurile noastre.

Când se vizitează reciproc, în această zi, obiceiul este ca cine primește în ospeţie să stea la intrarea în una dintre camerele sale, cu un ou în mână, pe care îl sparge, ciocnindu-l de cel al vizitatorilor și oaspeților săi, când aceştia intră.

Makovski, Sergei, Peasant art of subcarpathian Russia, Praga 1926

În țările de religie greacă, copiii cred că clopotele se întorc din Ierusalim. În Saxonia, ei sunt convinși că există iepuri în slujba bunului Dumnezeu şi că aceştia se întorc, de la Roma, în Sâmbăta Sfântă. Puțini dintre noi, fără îndoială, își amintesc emoția şi bucuria trăite atunci când, după lungi cercetări, începute de îndată ce clopotele bisericii au fost puse în mișcare, au găsit unul, două, trei ouă, ascunse de părinți în colțurile camerei, în casă sau în grădină.

Oul de Paște a fost, odată, în Polonia, simbolul ospitalității perfecte; și fiecare trecător putea sta la masa bogatului, să mănânce câteva ouă fierte. Pentru a întâmpina  această sărbătoare, toți copiii polonezi primeau câte o brioșă mare, împletită,  în care, din când în când, erau puse ouă fierte. Acest tort, în care sunt puse ouăle fierte, nu se găseşte doar în Polonia. El este tortul clasic „Mona”, de care se bucură orice spaniol, la Alicante, pentru a sărbători Paștele; acest tort este foarte bun și foarte simplu, iar prin simplitatea sa a fost tortul preferat de toţi, de adulți și de copiii mici, de bogați și de săraci. Se tăiat, solemn, în casă, după ce preotul venea să binecuvânteze toate încăperile; fiecare membru al familiei îşi punea ouăle în bucata de aluat cu anason copt și nimeni dintre cei absenţi nu era uitat. Lăsat bucata cuvenită fiului sau fratelui plecat într-o călătorie și gândurile tuturor, la aceste mari reuniuni ale familiei, mergea la ei! Zile fericite, zile îndepărtate! Cu toate acestea, nimic dintre toate acestea nu a dispărut complet, toate aceste tradiții sunt încă vii.

În Belgia, fetele tinere oferă flori logodnicilor lor, în schimbul ouălor roșii. În Boemia, în dimineața zilei de luni a Paștelui, tinerii din sat aleargă, biciuind cu cureaua, pe orice fată tânără pe care o întâlnesc –ar putea să-și imagineze cineva un gest mai grațios? – iar fata atinsă cu cureaua trebuie să plătească o taxă în ouă, pe care le are în panerul ei mic.

În Anglia, se găsește, în operele vechi, descrierea celor mai ciudate obiceiuri, care se practicau la vremea sărbătorilor de Paști. În anumite localități, ecleziaștii și laicii jucau, în mijlocul Bisericii, cu o minge, pentru a câștiga „tansi-cake”, prăjituri aromate, cu semințele de tansi. În altă parte, îngrijitorul sacristiei mergea, din casă, în casă, ducând aceste prăjituri, pe care le oferea enoriașilor bisericii sale, în speranţa primirii unei sume de bani, în general mai mare decât valoarea darului său. Şi în satul Biddensd se făcea o împărţire de prăjituri, dar numai pentru oamenii săraci, în după-amiaza de Paște. Aceste prăjituri purtau imaginea a două femei, așezate una lângă alta.

Această practică de a oferi, drept cadouri, ouă fierte și împodobite deosebit există și în China. Confucius, în cartea sa de rituri chineze, recomandă aducerea ouălor părinţilor, cu ocazia nașterii celui de-al cincilea fiu al lor. El adaugă că aceste cadouri reprezintă urările pe care le facem copilului. Pentru chinezi, oul reprezintă idealul feței și al inteligenței (față ovală și inteligență sferică), cel puțin în China.

Cu ocazia sărbătorilor de Paște, ferestrele magazinelor de cofetărie din Berlin sunt umplute, în prezent, cu iepuri care au ouă din zahăr sau din ciocolată, decorate cu turturele sau cu îngeri. Printre toate aceste delicii de Paște, vedem bomboane albastre și roz, candisuri cristalizate și cu inscripția sugestivă „fusche kaiser küsse” despre proaspetele săruturi ale împăratului; reclama adaugă în plus „feinster genuss von” Berlin. Cele mai tari lucruri din Berlin! Orice ezitare din partea consumatorului german ar fi un sacrilegiu …

În zilele noastre, printre ouăle de Paște, suficient de minunate pentru a avea povestea lor, o amintim pe o americancă, soția unui milionar catolic, care i-a fost oferit Papei Leon al XIII-lea un ou, ca „dar al Sfântului Petru”: coaja a fost realizată dintr-un frumos fildeș, căptușit cu satin, iar gălbenuşul a fost reprezentat de o cutie de aur pur, care adăpostea un rubin magnific, „gălbenuşul” fiind înconjurat de pietre prețioase.

În Franța, obiceiul de a dărui ouă, cu ocazia sărbătorilor de Paște, a crescut într-o asemenea măsură, încât acestea ar putea fi numite al doilea cadou pentru copii, fete tinere și chiar doamne. Toată lumea își dorește partea lor de bucurie și, de la ouăle modeste din zahăr, de la periferia Parisului, râvnite de o multitudine de copii săraci, până la minunățiile pe care le admira, prin ferestrele de renumite cofetării, unde ouăle, prezentate artistic, atrag cu armonia culorilor și cu grația cochetăriei lor, există câte ceva pentru toate gusturile și pentru toate bugetele”[1].

Makovski, Sergei, Peasant art of subcarpathian Russia, Praga 1926

[1] Barthélemy, F., L’oeuf de Pâques, în Le Journal de Confitures, Pâtissiers, Glaciers, No. 3, Dix-huitième année, Mars 1907, pp. 65-70

1864. Joseph Mathieu: „Originea tradiţiei ouălor de Paște”

Karutz, Richard, Die völker Europas, Stuttgart 1926, p. 91

„Originea tradiţiei ouălor de Paște a fost apreciată în mod diferit; unii autori au vrut să vadă în ea doar reminiscența unei utilizări practicate de antici, argumentându-şi părerea cu darurile pe care romanii le-au făcut în onoarea lui Castor și Pollux, daruri care constau, printre alte lucruri, în ouă pictate în culori diferite, dar dominate de roșu. Alții au susținut că acest obicei își are originea în Orient, unde a existat încă din vremuri imemoriale, în special în Persia, unde, la reînnoirea fiecărui an, se schimbau ouă pictate și ouă aurite, care ajungea adesea la un nivel ridicat valoare, prin cantitatea de aur care le acoperea sau prin bogăția miniaturilor care le împodobeau. Regele a distribuit câteva mii dintre acestea dregătorilor importanţi ai imperiului său[1]. Alții, printre care Legrand d’Aussy și Abatele Tuet, au urmărit originea tradiţiei ouălor de Paște doar din primele zile ale creștinismului.

Această părere, care a fost împărtășită şi de scriitorii moderni, ni se pare cea mai rezonabilă; într-adevăr, primii creștini au respectat cu atâta rigoare legile Bisericii, privind abstinența și Postul, care, în afară de carne, interzicea şi utilizarea laptelui, untului, brânzei și ouălor, că nu este de mirare că aceștia întâmpinau sărbătorile de Paște, punând pe mesele lor mâncărurile din care fuseseră privaţi în timpul carantinei sănătoase. În special, ouăle, pe care au avut timp să le stocheze, au fost folosite pentru cadouri, pictându-le în culori diferite şi decorate cu diverse modele. Țăranii au mers să se uite la stăpânii lor şi, după exemplul lor, au transportat cantități mari de produse pe piețele orașelor vecine, pentru a fi expuse spre vânzare.

Toate aceste fapte, potrivit părerii noastre, explică, fără să aibă nevoie de comentarii, adevărata origine a ouălor de Paște. Strămoșii noștri au acordat o importanță deosebită abstinenței de la ouă, mâncarea lor preferată, deoarece vedem că Théodule, episcopul de Orleans, a scris, în 607, într-o instrucție adresată preoților eparhiei sale, relativ la abstinență şi de zile de post: „că e considerat un om cu o mare virtute cel ce se putea abține de la ouă, brânză, pește și vin”.

Karutz, Richard, Die völker Europas, Stuttgart 1926, p. 77

Abținerea de la ouă și lactate s-a bazat pe faptul că aceste alimente sunt de producție animală. Dar Biserica, ca o mamă bună, a știut întotdeauna să-și înmoaie cele mai severe prescripții; astfel, Conciliul de la Aix-la-Chapele, din 817, a autorizat pe cei care, din cauză că nu aveau ulei, nu au putut să-l folosească în zilele de post pentru gătirea mâncării lor, să folosească slănină, grăsime sau unt, dacă este necesar. Ulterior, acest ultim produs, untul, a fost permis, dar şi această permisiune a fost, la rândul ei, retrasă de Conciliul de la Angers, din 1355, care a interzis oricui folosirea laptelui și a untului în Post, chiar și în pâine și legume, cu excepția cazului în care se acordă o permisiunea particulară.

Interzicerea folosirii ouălor a dat naștere unei utilizări bizare, despre care scris Legrand d’Aussy. „În una dintre zilele săptămânii Paștilor”, a spus acest savant, elevii școlilor, clericii bisericilor, tinerii orașului, s-au adunat în piața publică, în zgomotul castanietelor și al tobelor. Unii purtau măşti burleşti, alții erau înarmați cu sulițe sau bastoane; din piață s-au dus, cu zgomotul oribil de care o asemenea grabă era capabilă, până la ușa exterioară a bisericii principale a oraşului. Acolo au cântat Laude, după care s-au răspândit în tot orașul, pentru a cerşi ouă de Paște.

În anumite provincii, procesiunea ouălor a fost fixată pentru joi, la jumătatea săptămânii Paştelui. Dar, ca atunci nu am avut voie să cerșim ouă, întrucât la acea vreme au fost interzise, am primit în loc un produs, care totuși purta același nume[2].

Karutz, Richard, Die völker Europas, Stuttgart 1926, p. 49

De la prima Revoluție, toate aceste interdicţii au dispărut. În unele dintre provinciile noastre, nu s-a păstrat decât obiceiul de a se oferi ouă colorate; nu s-a întâmplat la fel în alte țări ale Europei, unde astfel de schimbări radicale nu au avut loc. Astfel, în Elveția, Anglia, Suedia, dar mai ales în Italia, Germania și Rusia, obiceiul ouălor de Paște a suferit doar ușoare modificări și oferă un caracter particular, pe care nu îl putem ignora.

Știm cu ce pompă și solemnitate sărbătorile de Paști sunt întâmpinate în Rusia. În primele zile ale acestui imperiu, Țarul se dus, în prima zi de Paște, să sărute mâna Patriarhului, care dăruia câte trei ouă marilor demnitari, câte două celor care urmau în rang, și numai câte unul unor oameni de rang inferior; dar printre oamenii obişnuiţi, dăruirea ouălor avea loc doar în a doua zi de Paşti. Prieteni, părinți, cupluri logodite, toată lumea dă și primește; slujitorii le oferă stăpânilor lor, iar iobagii înșiși le prezintă stăpânilor lor, pe care îi îmbrățișează, spunându-le: Christos voseress, „Hristos a înviat”, iar aceștia răspundeau la îmbrățișare cu propoziția consacrată: Vos istiney voseress, „Adevărat că a înviat”. Potrivit călătorului Clarke, ultimul dintre săraci aflat în stradă, prezentând un ou și repetând cuvintele: Christos voseress, (Hristos a înviat), poate cere mântuirea chiar și de la suveranul său.

În Polonia catolică și nefericită, un obicei patriarhal a străbătut secole: este acela al „binecuvântatului” (bénit), adică o masă, care este servită în ziua de Paște, la prânz, și la care întreaga familie participă în picioare; foarte multe feluri de mâncare sunt pregătite, în avans, și mâncate la rece, dar nimeni nu se atinge de ele, în sărbătoarea Paştelui, înainte de a primi „binecuvântarea” preotului; de aici numele şi „binecuvântată”, dat acestei mese de familie.

În urma acestei ceremonii emoționante, se începe masa, adresându-se felicitări reciproce și urându-se, tot reciproc, un viitor fericit; dar, înainte de a lua orice altă mâncare, gazda oferă ouă „binecuvântate” tuturor oaspeților, care sunt obligați să le accepte[3].

„Zeitschrift für österreichische Volkskunde”, XII Jahrgang 1906, Wien 1906, pp. 159, 160, ca ilustraţii la studiul „Zur Krainer Volkskunde”, de Otto Jauker

Această obișnuință, „binecuvântarea”, nu se practică doar în marile orașe ale Poloniei și, deși bucatele care apar pe mesele țăranilor sunt mai puțin căutate, decât cele care sunt servite în orașe, de dimineață preoții satelor merg la fiecare colibă ​​din parohia lor și binecuvântează mesele, în prezența familiilor, care aşteaptă cu o atitudine respectuoasă, pe care ne-am considera fericiți să o găsim în provinciile noastre franceze.

În Germania, ouăle oferite sub formă de cadouri sunt pictate cu pricepere și înfrumusețate cu ornamente și monedă. Unele, chiar, sunt înconjurate de o coajă de lemn moale sau de ardei, pe care au fost încrustate mici de arabescuri grațioase, iar alteori, câteva simboluri ale iubirii.

Obiceiul ouălor de Paște este general și eminamente popular în Germania; a inspirat inimitabilului conte Schmit o poveste fermecătoare, care a încântat tinereţea noastră și a dat naștere, într-un număr mare de orașe și sate, la divertisment și jocuri publice; iată unul dintre cele mai amuzante: acest joc a fost practicat încă din vremuri imemoriale, în ziua de Paște şi se numește Jet des Œufs. Iată cum se practică: breasla brutarilor, pe de o parte, și breasla măcelarilor, pe cealaltă, se întâlnesc pe o pajiște mare, la poarta orașului, unde vin cu haine de sărbătoare și cu muzica în frunte; după ce au făcut primele preparative, o sută de ouă sunt așezate pe gazon, la o distanță mai mare de un metru, unul, de celălalt; fiecare duzină de ouă este separată de un ou roșu, iar ouăle 49, 50 și 51 sunt de aceeași culoare; la sfârșitul acestei linii, cineva stă pe o bancă, un coș în fața lui. Atunci un brutar trebuie să arunce toate aceste ouă în coșul despre care tocmai am vorbit și, în timpul acesta, un măcelar trebuie să fugă până într-un sat vecin, la distanța de jumătate de ligă, să bea un pahar cu vin și să revină. Brutarul se poate apropia de coș cât dorește, dar este un mare avantaj pentru el dacă este suficient de îndemânatec să le arunce pe toate din locul lor.

Ouăle care nu cad în coș sunt înlocuite cu altele; dacă, datorită abilității aruncătorului, ouăle sunt toate în coș, înainte de sosirea alergătorului, brutarii au câștigat, iar dacă se întâmplă contrariul, măcelarii sunt cei care câștigă premiul. Această distracție atrage, de obicei, o mare mulţime curioasă către concurs și se încheie, întotdeauna, cu mese, dansuri și cântece.

Seyffert, Oskar, Von der Wiege bis zum Grabe (De la leagăn, la mormânt), Wien 1914 – Ouă Von der Wiege

Obiceiul ouălor de Paște încă se mai se găsește în vechile obiceiuri populare din Suedia și din Anglia, unde ouăle sunt oferite invariabil împreună cu prăjituri, șuncă și miel de Paște. În unele provincii ale Mării Baltice, tinerele împodobesc ouăle cu câte monedă, cu inscripții sau, mai bine zis, cu cifre întrețesute. Dar, mai ales în Italia, acest obicei tradițional a fost păstrat cu religiozitate; în unele regiuni ale acestei țări magnifice, atât de bogat înzestrată de natură și de arte, se numește sărbătoarea Paștilor, sărbătoarea ouălor. La Roma, la Genova, în Toscana și în Sicilia, pentru această zi sunt pregătite statui și coșuri, care sunt decorate sau umplute cu ouă, în diverse culori; unele mănăstiri chiar trăiesc din această mică industrie. Printre oameni, există, ca și în Germania, o mulțime de jocuri speciale, dar cel mai des utilizat este cel numit „Tocca”, care produce ilaritatea spectatorilor. Acest joc, care nu este străin în regiunile franceze din sud, de unde italienii l-au importat, constă în ciocni două ouă cap în cap; ouăle sparte în această luptă individuală devin proprietatea jucătorului al cărui ou a avut coaja suficient de tare pentru a rezista la toate șocurile.

Există încă multe alte jocuri, pe care ouăle de Paște le-au născut, dar au multe în comun cu cele pe care tocmai le-am menționat şi nu vreau să cădem în repetări, amintindu-le. Am spus suficient pentru a arăta cât de drag era acest vechi obicei pentru mințile oamenilor, care păstrau obiceiurile strămoșilor lor ca pe un fel de cult religios. / Joseph Mathieu”[4].

Karutz, Richard, Die völker Europas, Stuttgart 1926

[1] Între oameni, lucrurile se întâmplau diferit, pentru că, aşa cum relata Chardin, „la această sărbătoare, așa cum este obiceiul invariabil în Orient, inferiorul dă superiorului și săracul dă bogatului”.

[2] Binecuvântarea, masa Pascală în Polonia, de domnul Casimir Wolowski.

[3] Istoria vieții private a francezilor, de la originea națiunii până în zilele noastre, Paris, 1782.

[4] Mathieu, Joseph, La coutume des oeufs de Paques, în Lou Cassaire, No. 117, 27 Mars 1864, pp. 513-516

Oăle încondeiate și Paștele, în lumea Mare (I)

„Obiceiul de a dărui ouă de Paște este foarte vechi. Un articol din Gentleman’s Magazine, din 1783, spune că ouăle de Paște sunt emblema învierii, puiul fiind chemat să-și spargă cochilia, în timp ce ființele umane sunt chemate să iasă din mormânt, pentru a renaște în viața viitoare. În 1826, un corespondent al „Eféphémérides” lui William Hone a menționat că obiceiul este încă foarte viu în Cumberland, unde copiii din familii prietene sunt atât de înzestrați cu ouă, încât prețul lor crește semnificativ în Vinerea Mare. Aceste ouă au un anumit mod de preparare, care constă în decorarea lor în moduri diferite. După ce s-a încălzit coaja, se scrie, cu capătul unei lumânări, numele persoanelor cărora le vor fi dăruite și data unui eveniment memorabil în familie, apoi se pun ouăle, marcate cu ceară, într-un recipient cu apă caldă, unde s-au dizolvat unele substanțe colorante. Învelișul e pătruns, cu excepția locurilor în care inscripțiile au fost marcate cu ceară, astfel încât, în final, aceste inscripții ies în evidență, în alb, pe fundalul culorii, a cărei nuanță depinde de gustul artistului. Alte ori, se începe prin vopsirea uniformă a cojii oului și inscripțiile sunt făcute, după aceea, cu vârful unui creion, așa cum se procedează la gravarea pe o placă de cupru lăcuită. Acest proces dă rezultate mult mai artistice, iar coaja este uneori împărțită în zone, fiecare servind drept cadru pentru o ilustrare diferită. Într-unul se pune numele și vârsta destinatarului, în altul, un peisaj sau un mic Cupidon, înarmat cu arcul și săgețile, armele cu siguranță vorbind pentru cel sau cea care a primit darul. Aceste ouă au fost păstrate cu grijă în vitrina bibelourilor de familie, unde un pahar de șampanie a servit drept paner de ouă. Dar majoritatea ouălor de Paște pentru copii au fost pur și simplu vopsite uniform sau pătrunse cu pete neregulate, deoarece acestea nu erau destinate să fie păstrate pentru posteritate, ci ca să fie folosite într-un joc al ciocnirii ouălor unul de celălalt, fie cu mâna, fie prin rostogolirea lor ca niște bile; proprietarul oului care rezistat acestor coliziuni amuzante cel mai mult era proclamat câștigător. Cronicile din Tower of London vorbesc și despre o achiziție de patru sute de ouă, sub Edward I, care, acoperite fiind cu frunze de aur, urmau să fie distribuite oficialilor Curții, în ziua de Paște. În catalogul curiozităților, faimosului muzeu Tradescant, întemeiat de Charles I, la mijlocul secolului al XVII-lea, am văzut, alături de ouă de emeus sau casoar, crocrodili și păsări orientale (despre care se spune că sunt ouă de dragon), „ouăle de Paște ale Patriarhilor din Ierusalim”, fără alte indicații ale păsărilor care le-au ouat.

Sărbătorile de Paște au fost pretextul festivităților și obiceiurilor publice, care au durat foarte mult timp. Du Cange relatează că preoții au încheiat slujba solemnă trecând din mână în mână un balon, care, fără îndoială, simboliza oul pascal, pentru că cu greu ne-am putea închipui clerul, în Biserică, cu ocazia postului, ar fi propus un alt simbol, dar această ceremonie cu balonul s-a răspândit printre credincioși și ziua de Paști a marcat și deschiderea sezonului sporturilor de acest fel în câmpiile engleze. S-a spus că soarele însuși, când a răsărit în acea zi, a dansat și s-a ivit peste sate mai devreme, pentru a participa la ceremoniile coregrafice închinate lui. Unii au explicat că ceea ce a dat naștere acestei credințe generale a fost faptul că, în zori, reflectările razelor în ape curgătoare sunt atât de sclipitoare, încât nu se pot înfrunta cu privirea. Imaginația ar fi putut fi sporită de libațiile acestei zile de sărbătoare, pentru care totul a servit drept pretext. Astfel, în Anglia, servitoarele din orașe mici și sate umblau cu un scaun, decorat cu flori și panglici, pe care îi penea să stea pe bărbații pe care îi întâlneau în cale și care, pentru plăcerea de a fi ridicați, de trei ori, cu acest scaun, deasupra capului acestor bacante târzii, contribuiau cu câțiva bănuți, care ulterior s-a transformat într-o adevărată taxă de consum. În lunea Paștelui, bărbații se revanșau, dar fără să se folosească de un scaun pentru a ridica fetele frumoase deasupra capului și cărora li se cerea plată doar un sărut, în acea zi.

Aceste obiceiuri vechi și multe altele nu sunt la modă astăzi, dar oul tradițional de Paște, în diferitele lui forme, pe care i le-a oferit industria modernă, este încă acolo, pentru a împlini o sărbătoare solemnă, care aduce creștinilor mai mult decât bucurii materiale: speranța unei ere de pace și primenire, în care să putem spune cu adevărat, conform formulei rusești, din care aliații noștri (în primul război mondial – n. n.) se salută astăzi: Christos Voskres, Hristos a înviat!”[1].

[1] A. P., Les oeuf de Pâques, în Le Chenil, No. 15, Trente-troisiéme Année, 15 avril 1915, p. 470