1888: De-a curmezişul Bucovinei

Cernăuţi – Siret – Rădăuţi – Suceava. Pe când iarna începea a-şi trimite solii ei vâjâitori şi neînduraţi, ca să ne anunţe cu câtă furie ne va izbi, în stagiunea sa din 1887-88, eu eram într-o birjă cu patru cai şi plecam, de la Dorohoi, pe la Mihăileni, spre Cernăuţi. Săturat de colindarea mai tuturor oraşelor şi orăşelelor din România, ar­deam de o dorinţă prea vie să păşesc graniţa şi să mai cercetez cum trăiesc şi cei din fraţii de sânge, ce, fiind sub o dominaţiune străină, vor fi având ne­greşit, de voie sau de nevoie, alte moravuri, alte principii de viaţă, alte idei realiste ca şi idealiste. Curiozitatea-mi negreşit era un ce natural, căci care individ, mai mult sau mai puţin tocit în judecata sa, nu doreşte să afle ceva nou, ceva necunoscut, ori ceva ce ar putea să-l intereseze prin formă sau prin fond?

Diligența Dorohoi-Herța

Mai călătorisem, acum câţiva ani, la Cer­năuţi, însă scurtul timp, cât am stat acolo, nu mi-a îngăduit să-mi fac o idee justă şi fondată de tot ceea ce am văzut în 2-3 zile. Ca cronicar conştiincios şi pentru ca ma­teria cronicii să fie mai voluminoasă, ar trebui să vă dau o descripţie a locurilor pe unde am trecut, a persanelor cu care am fost în contact… Mă mărginesc a vă spune că, de la Dorohoi, orăşelul mai de importanţă ce-am întâlnit în drum, a fost Mihăilenii, un târg cu vreo 2-3.000 locuitori, cu câteva clă­diri frumoase, dar nu de speriat, apoi graniţa, cu funcţionarii vamali foarte de treabă, atât cei români, cât şi cei austrieci, apoi, în depărtare, zărirăm un târguşor numit Siret, de care se vorbea mult bine, apoi un sat mai mărişor, numit Tătărăşenii (sau, pe nemţeşte, Tarascheny), în care se vorbea mult jidoveşte, şi, după un drum mai fără popas, de vreo zece ceasuri, intrarăm, pe la grădina publica, în Cer­năuţi.

În general, impresiunea ce face acest oraş unui vizitator din România nu e prea curioasă. E un fel de Botoşani ori Craiova, cu deosebire că are trei-patru clădiri mai impozante prin stilul or mărimea lor. Centrul oraşului e forte europenesc, laturile însă sunt tot de măsura şi eleganţa mahalalelor Calicimii din Iaşi ori a Broscăriei din Folticeni. Ca şi în mai toate oraşele României, firmele ce-ţi sar întâi în ochi sunt cele jidoveşti, apoi, ca de leac, două-trei nemţeşti, două-trei leşeşti, una ori două româneşti… Mai pe fiecare uliţă sau la fiece capăt de drum, icoane şi sfinţi răstigniţi în mare număr… dar împrejurul fiecărui sfânt sau icoană, câte 5-6 per­ciunaţi, ce se scarpină de lemnul crucii sau îşi aşează coşarca cu beighele ori usturoi „cuşer” pe piedestalul „trif” al icoanei Maicii-Domnului.

Mitropolitul Silvestru Morariu, pictat de Eugen Maximovici

Din uniformele noi, ce le zării în drumul meu, una singură mă impresionă mai mult: aceea anume care consista numai… dintr-o şepcuţă, în formă de chitie de noapte, roşii unele, albastre alte, şi cu câte un mic cozoroc rotund… Şi cei ce le purtau erau toţi tineri flăcăi… Întrebai şi mi se răspunse că flăcăii ce purtau asemenea acoperişuri erau toţi studenţi universitari şi că aceasta e uniforma lor… La noi, în necivilizata Românie, asemenea uni­formă se portă, câte-odată, într-adevăr, dar numai de studenţii… din clasele I-a sau a II-a primară, şi atunci numai când ei, preparându-şi viitorul lor cu­raj războinic, organizează batalioane potrivnice şi ies pe locuri deşerte, să facă asalturi vitejeşti… cu turci sau muscali închipuiţi…

Dar este ceva acolo, în Cernăuţi, care poate impresiona pe un străin, fie chiar din apusul Euro­pei, mai mult decât şepcuţele în chestiune. E vorba de admirabilul Palat mitropolitan, aşa numit „Rezidenţa”. Într-adevăr, înaintea acestei clădiri, vrând-nevrând, trebuie să rămâi, un bun sfert de oră, cu gura căscată, ca să admiri măiestria arhitectonică, cu care e zidit acest monument creştinesc şi românesc!… (conceput de un arhitect ceh![1]). Stilul mauresc-spaniol, în care e de­senat acest măreţ edificiu, ce cuprinde în sine, pe lângă casele mitropolitane, seminarul, o capelă impozantă, atelierele tipografiei arhidiecezane şi toate cancelariile relative ale cultului ortodox, îţi im­pune cel mai mare respect, unit, pentru unii ca mine mai ales, cu bucuria sufletească de a vedea cum, acolo unde mă aşteptam mai puţin la aşa-ceva, văd dimpotrivă ceva mai mult decât în propria-mi ţară. Cele două biserici româneşti ce le-am vizitat, cate­drala şi cea de lângă Hotel Moldavie (i-am uitat pa­tronul), sunt încă nişte locaşuri sfinte prea demne de cultul nostru şi de meritoşii lor fondatori şi susţinători.

Cernăuţi, Palatul Mitropolitan

Autorităţile austriece, mai toate instalate în clădiri măreţe, îţi dau respectul cuvenit unor astfel de instituţii; şi puzderia de funcţionari din ele încă îţi insuflă un asemenea respect, numai – cer de la Domnul sfânt să nu am afacere niciodată prin aşa locuri – formele lungi şi nenumărate, uşile multe şi nedumerite, ce trebuie să înduri sau să deschizi, te fac să verşi trei rânduri de sudori, până să zici c-ai ajuns acolo… unde, la autorităţile noastre din România, nici n-apuci bine să-ţi descoperi tigva şi ai şi sfârşit afacerea. Întrebând pe un mic funcţionar (leah de origine), care mi se arătase foarte obligator, de ce atâtea hârtii şi para-hârtii, rezoluţii şi para-rezoluţii?, acesta îmi răspunse: „Aşa iest la noi, nemţili, vrem forma mult; la nevostr rumun faci tot, fara nici un form”.

Mă păcălise leahul, dar şi eu, cuminte, am tăcut şi înghiţit. Cât despre orăşenii cernăuţeni, n-aş putea să vă spun de ce naţie, de ce credinţă, de ce culoare sunt; căci ei sunt de toate şi de niciuna. Vrei nemţi?, găseşti nemţi; vrei unguri?, găseşti unguri; vrei ro­mâni?, leşi?, ruteni?, jidani?… şi mai ales jidani?, găseşti de tot soiul şi nici de un soi, în ma­joritate. Jidanii s-ar părea totuşi că prevalează asupra tuturora; un cetăţean austriac m-a asigurat că nu e aşa; pe răspunderea lui! Destul e să spun că lupta de elemente etero­gene e mare acolo, atât în politică, cât şi în comerţ, industrie, litere (?), totul. Balanţa cumpăneşte când într-o parte, când în alta; şi nemţii, care de drept ar trebui să fie cei dominanţi, sunt totdeauna mai puţin colţoşi decât celelalte elemente ce au inundat, în ultimele timpuri, în Bucovina.

Despre români voi spune atât, că ei se despart în două clase… compuse una, deie-mi voie s-o nu­mesc din… cei cărora le e ruşine să mai ateste origi­nea lor, alta din omeni ce, din contra, se fălesc cu neamul lor, cu opinca din care se trag, şi aceştia chiar sunt şi mai stimaţi de străini, căci sunt cel puţin recunoscuţi ca sinceri. Am avut ocaziunea, în scurta mea şedere acolo, să constat, în multe persoane, frumoase simţăminte de îmbrăţişare fraternă şi de propagarea luminii pe ca­lea ştiinţelor şi a frumoaselor arte; unul din cei mai viguroşi promotori ai luminii şi primul, negreşit, e I. P. S. Sa mitropolitul Silvestru[2], care, cu toată vârsta-i înaintată, e neobosit la postul său şi neîntrecut în misiunea sa sfântă; nu mai puţin interesaţi în pro­gresul şi dezvoltarea culturii am văzut pe domnii Eudoxiu Hurmuzachi[3], Vasile Morariu[4], Eugeniu Meşederiu[5], părintele Procopovici şi o întreagă pleiadă de tineri cu senti­mente din cele mai frumoase.

Dar misiunea mea nu eră să fac mult colb prin Cernăuţi; trebuia să plec şi să cutreier şi alte oraşe – nu în vreo misiune diplomatică ori cel puţin . . . arheologică – ci într-un fel de… artistică-mercenară.

Siret – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

Şi de la Cernăuţi, cu o brişcă jidovească, de astă dată numai cu trei cai, ajunsei la… Siret, pe lângă care, v-am spus că am trecut. Siretul e com­pus din… o piaţă, o biserică românească şi una ca­tolică, 3-4 case mari, restul tupilături. Râul Siretul trece pe lângă o margine şi dă numele său târgului. Români au mai rămas vreo 5 familii în totul. Un club nemţesc, dar ocupat cu leşi, jidani şi alte amestecături, şi…

Trecui la Rădăuţi. Aci, cel dintâi lucru ce-mi atrase privirile fu piaţa colosală din centrul târ­gului, cum nu avusem încă ocazia de a vedea o altă asemenea prin toate oraşele în care mă oprisem; apoi, frumoasa clădire a gimnaziului cezaro-regesc, o havră cu două turnuri înalte, vite de tot soiul multe şi hotelieri puţini, dar jupuitori la culme. Mai im­portant lucru, în acest târg, e iarmarocul, ce se face în fiecare vineri şi la care se adună nenumăraţi ne­gustori şi producători, atât de vite, cât şi de producte câmpeneşti ori casnice. Poporaţiunea ţărănească e în majoritate română; puţini ruteni şi ungureni; cea târgoveaţă e jidovească. Printre cei mai de frunte din Rădăuţi, am avut ocazia a face cunoştinţă cu domnii Elie Cărăuş[6], şi părintele Kelariu, ambii profesori, băr­baţi foarte merituoşi şi instruiţi, care reprezintă acolo elementul românesc.

Suceava, strada Regele Ferdinand

A te pune, sâmbăta, spre înserat, în trăsură, pe un ger de… (nu ştiu la câte grade se fac ţurţuri pe mustăţi, chiar şi la cei ce n-au mustăţi), a trece, prin vad, Suceava, şi a răzbate drumul până la oraşul Suceava, în timp de 6 ceasuri, iată ceva ce nu cred să fie tocmai poetic. Şi cu toate acestea, aşa fu! Dar mai trecură alte 6 ceasuri, după ce ajun­serăm în Suceava, după ce intrarăm chiar într-o cameră (cu foc în sobă) de la hotelul Langer, şi tot ţurţurii de pe buze nu ni se mai topiră. Noroc numai de-un camarad, a cărui înnemurire cu Bachus îl făcu să descopere îndată şi să ne prezinte o bu­telie cu o licoare roşietică, ce ne vărsă în vine mai mult foc decât un ţentner de lemne, ce ardea, cu pălălaie mare, în sobă.

Multe-ţi reaminteşte acest târg, ce astăzi pare aşa de morocănos, aşa de sărăcăcios şi aşa de puţin poetic: Ici, urmele unei cetăţi, ce se zice a fi fost reşedinţa lui Ştefan cel Mare, colea o biserică, zidită de acelaşi, dincolo nişte ruine legendare… Şi-n faţa tuturor, un jandarm, ce-ţi zice cu multă politeţe: „Was wolst du hier, mein bub?” („Ce cauţi aici, băiatul meu?” – n. n.).

Românii aici abundă în număr mai mult de­cât în toate celelalte oraşe ale Bucovinei. Gimnaziul e mai mult românesc, în profesori şi elevi; tribunalul e, în cea mai mare parte, compus din judecători români; avocaţi, consilieri comunali, agenţi poliţieneşti încă sunt în mare parte români; un însemnat număr de cler, foarte inteligent, în capul căruia pot cita pe distinsul literat-academician S. Fl. Marian[7]. Literatura şi ştiinţele încă sunt bine reprezentate aici, prin persoane de mare merit, ca domnii dr. Lupu[8], Th. V. Stefanelli[9], Procopovici, Daşchevici (profesori la gimnaziu şi autori de manuale şcolare – n. n.) şi alţi bărbaţi distinşi.

Un Club Român forte bine organizat, sub inteli­genta conducere a domnului Casovici; Societatea „Şcoalei române”, administrată de domnul Stefurea[10]; în fine, un buchet întreg de dame, soţii, rude sau fiice ale frun­taşilor români suceveni, care, oriunde se adună, contribuiesc a înveseli şi frunţile cele mai obosite, cele mai pesimiste.

Suceava – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

Ce să vă mai spun de impresiunea generală, produsă asupră-mi, în cele 40-50 de zile, cât am zăbovit prin întreaga Bucovină? Când ieşeam, însă, pe peronul gării Iţcani, ca să mă urc în tren, am simţit că-mi umblă pe buze, fără de voie, nişte vechi versuri, ale unui poet dispărut: „Dulce Bucovină, / Veselă gradină” / Iassiensis”[11].

Josef Hlavka (15.02.1831, Plzen – 11.03.1908 Praga) – desen de Radu Bercea

[1] Josef Hlavka (15.02.1831, Plzen – 11.03.1908 Praga), specializat la Universitatea Tehnică din Praga şi la Academia Artelor Frumoase din Viena, care are în palmaresul de constructor şi clădirea Operei şi a Catedralei Votive din Viena, şi Spitalul Maternal Regional din Praga, precum şi o puzderie de construcţii civile în Praga, Viena şi Cernăuţi, a înfrumuseţat şi contemporaneizat european Bucovina, ca arhitect şi constructor, cu Palatul Metropolitan şi cu Catedrala din Cernăuţi – n. n..

[2] Silvestru Morariu-Andrievici (14.11.1818, Mitocu Dragomirnei – 03.04.1895, Cernăuţi), tulburătoare personalitate culturală şi religioasă bucovineană; a lăsat după sine 28 lucrări teologice, cele mai multe dintre ele publicate, începând cu „Cuvântare spre mângâierea şi îmbărbătarea norodului celui certat prin secetă, lăcustă, răsboi şi choleră în vara anului 1848“ şi terminând cu „Apologie der orthodoxen griechisch-orientalischen Kirche der Bucovina“ (1890). A publicat, în primele calendare bucovinene, numeroase fabule, cea mai frumoasă fiind „Cucoşu curcănit” (1864) – n. n.

[3] Renumit prin colecţia de documente care îi poartă numele, „cea dintâi de felul acesta“ (Loghin) şi prin „Istoria Românilor“, scrisă în limba germană ca mai toate scrierile lui, Eudoxiu Hurmuzachi (29.09.1812, Cernauca – 29.01.1874, Cernăuţi), „omul providenţial, care a salvat Bucovina“ (Balan), obţinându-i autonomia, a publicat şi „Nothund Hilferuf des Câmpulunger Ocols” (Viena, 1861), dar şi o suită de povestiri istorice, „Fragmente zur Gheschichte der Rumanen von Eudoxius Freihern von Hurmuzachi. Dritter Band.” (Bucureşti, 1884) – n. n.

[4] Fiul Mitropolitului Silvestru şi, prin urmare, un fel de „beizadea”, cum îl caracterizau Ciprian Porumbescu şi Epaminonda Bucevschi; l-a ajutat, totuşi, cu nişte certificate false, pe Eminescu. Vasile Morariu nu a prea lăsat urme prin deceniile în care şi-a trăit răsfăţul – n. n.

[5] Probabil că e vorba de Eugen Neşciuc, născut în 9 noiembrie 186i, autorul calendarelor bucovinene ale vremii. „Călindariul poporului Bucovinean“, „redigeat de Eugeniu Neşciuc“, cuprinde, de-a lungul timpului, şi încercări literare ale editorului, precum „Archiepiscopului / ARCADIE / la serbarea iubileului de 50 ani de preuţie”, dar şi pagini antologice, semnate de Nicu Gane, V. A. Urechia, Ioan Pop-Reteganul, Barbu Ştefănescu-Delavrancea, George Coşbuc etc., dar şi o mulţime de sfaturi pentru gospodari, toate scrise de Eugen Neşciuc.

[6] Ginerele lui Simion Florea Marian – n. n.

[7] Simion Florea Marian (01.10.1847, Ilişeşti – 24.04.1907, Suceava) a publicat „Poezii poporale din Bucovina“ (vol. I-III , 1869, 1873, 1875), „Tradiţiuni poporale române“ (1878), „Chromatica poporului român“ (1882), „Ornitologia poporană română“ (vol. I-II, 1883), „Descântece poporane române“ (1886), „Nunta la Români“ (1890), „Naşterea la Români“ (1892), „Vrăji, farmece şi desfaceri“ (1893), „Răsplata, poveşti din Bucovina” (1897), „Poezii poporale despre Avram Iancu“ (1900), „Insectele în limba, credinţele şi obiceiurile Românilor“ (1903), „Botanica populară română“ (manuscris) etc. – n. n.

[8] Medicul sucevean Teofil Lupu (06.06.1869, Tărăşeni – 07.07.1935, Suceava), susţinătorul tuturor gazetelor bucovinene care au apărut, iniţial, la Suceava („Junimea Literară”, în 1904, „Făt-Frumos”, în 1926) şi ctitorul Băncii Sucevene, a reluat, în 1910, „Revista Politică”, întemeiată, în 1885, de medicul Matei Lupu, activitatea lui publicistică desfăşurându-se, mai ales cu subiecte care vizau cultura, într-o arie mult mai largă. În 1935, a publicat broşura „Soluţii la câteva probleme bucovinene” – n. n.

[9] T. V. Stefanelli (18.10.1849, Siret – 23.07.1920, Fălticeni), magistrat de vază al Bucovinei şi politician adeseori neinspirat, a publicat „Documente din vechiul ocol al Câmpulungului Moldovenesc“ (1915) şi statutul de prieten mărturisitor al lui Eminescu constituie principalele glorii ale lui Stefanelli, dar magistratul bucovinean a publicat şi schiţe umoristice, şi câteva „novele“, „Comoara lui Pintea“, „Hasan Călugărul“, „Moara Dracului“, „Uitutul“ sau „George Fulgerul“, şi „adaptări“ în proză, precum „Un omor“, dar şi multe traduceri, inclusiv din Carmen Sylva („Pietrele Doamnei“, „Cum culegea Alecsandri balade“) – n. n.

[10] Ştefan Ştefureac (24.02.1845, Pridie-Ceahor – 15.11.1893, Suceava), prietenul nedezminţit al lui Eminescu, a cărui operă a introdus-o în manualele şcolare. Debutând cu o elegie în „Lăcrimioarele învăţăceilor gimnazişti din Cernăuţi la mormântul preaiubitului lor profesor Arune Pumnul” (1866), remarcabil autor de manuale şcolare pentru primele patru clase gimnaziale, Ştefan Ştefureac a publicat studiile „Einige Suffixe zur Bildung des Substantivs und Adjectivs im Romanischen“ (1880, 1881), „Eine Recension der neuen. Auflage der Gammatik von Pumnul“ (1883) – n. n.

[11] Familia, Nr. 26, Anul XXIV, Oradea-Mare 26 iunie / 8 iulie 1888, pp. 296, 297

1867: Şcoala normală şi cea de fete din Siret

Piața din Siret

Sub consistoriul din Cernăuţi stă şi şcoala normală din Siret. Starea şcolii acesteia s-a mai îmbunătăţit, de când au intrat într-însa învăţători: Lucescul, Palievici, Botezatu şi Petraş. Aici este şi şcoala de fetiţe şi damele instruitoare sunt Proticichievici şi Pischi. Pe când cea dintâi e o învăţătoare cât se poate de bravă, de asta din urmă nu putem zice nimic de bine. Pe lângă aceea că-i lipseşte rutina învăţătorească, ea e încă şi o femeie preocupată, crede adică să se fi încredinţat, de când e învăţătoare, cum că copilele de origine română n-ar fi talentate şi n-ar merita locurile cele dintâi în şcoală, chiar într-acest an… din nişte case nemţeşti şi polone, pe care le cercetează ea mai mult şi mai regulat decât şcoala. Zic mai mult decât şcoala, dară, nu numai cât aşa, ca să fie zis, ci serios, căci învăţătoarea aceea umblă la şcoală foarte neregulat; fiind ea măritată, sunt unele răstimpuri când copilele nu o văd în şcoală, nu zile, nici săptămâni, ci luni întregi. Ce o caracterizează însă mai mult e ura cea neîmpăcată, ce o nutreşte către tot ce e român.

Aşa, nu e mult timp de când nu s-a sfiit ea a se declara, în public, înaintea unor persoane destul de respectabile, în privinţa limbii noastre, în limba ei de predilecţiune, cu cuvintele: „ver-… romanische Sprache, wer T… soll sich mit ihr noch den Kopf brechen” (în traducere aproximativă: „Vor limba română… cineva ar trebui să fie totuşi îngrijorat” – n. n.). Cu toate acestea, ea figurează ca învăţătoare română, pentru că e aşezată la o şcoală susţinută cu spesele românilor, adică ale urzitorilor fondului religionar. Scăderile ei, dacă le cunoaşte toată lumea, cu atâta mai vârtos căutase să le cunoască inspectorul de district şi cel de şcoli, adică părintele Seleschi şi domnul Bozdech. Noi nu suntem chemaţi a-i trage la răspundere pe domnii aceştia, ce au întreprins ei spre a repara răul cauzat în şcoală, prin purtarea învăţătoarei amintite, dară ştim că plânsori şi arătări asupra ei au ajuns până la consistoriu, şi încă foarte multe, fără însă ca să fi avut ele vreun răsunet. De aici deduce publicul, cu drept cuvânt, cum că consistoriul o ocroteşte, adică susţine răul în permanenţă în şcoala aceea. Astă greşeală a consistoriului am număra-o între greşelile cele mici ale lui, dacă ţara ar avea abundenţă în şcolile de fetiţe stătătoare sub povăţuirea lui; căci atunci răul din şcoala de fetiţe din Siret s-ar recompensa, în câtva, prin bunătatea şcolilor de fetiţe de aiurea. Dară fiindcă sub consistoriul din Cernăuţi stă numai şcoala de fetiţe din Siret, de aceea cu atâta mai mare-i este îndatorirea de a face din şcoala asta o şcoală de model. Şi astă îndatorire cuprinde în sine şi osânda consistoriului pentru purtarea lui cu Pischi”[1].

Vila Amelia din Siret

[1] Albina, Nr. 84-191, Anul II, Viena, duminică 30 iulie / 11 august 1867, p. 2

1927: Congresul P. N. Ţ. de la Rădăuţi

Duminica trecuta, s-a întrunit la Rădăuţi (Bucovina) congresul extraordinar al Partidului Naţio­nal Ţărănesc din acest judeţ, la care au participat, pe lângă nu­meroşi delegaţi de la sate, pre­şedintele partidului naţional ţărănesc din Bucovina şi Hotin, dl prof. Sauciuc Săveanu şi deputatul de Rădăuţi Pompiliu Ioaniţescu. Acest din urmă şi-a ţinut, cu acest prilej, darea de seamă a activităţii sale parlamentare, făcând şi un lung expozeu a situaţiei politice interne, în legătură cu recentele evenimente.

Halul în care a ajuns ţara. Dl Ioaniţescu a arătat că starea politică, economică şi financiară a ţării nu numai că nu se îmbunătăţeşte, dar devine, pe fiecare zi, mai rea, pentru că întreg sistemul liberal de con­ducere şi de administraţie a dat faliment. Dacă se continuă aceleaşi metode ca până acuma, ar ajunge însăşi ţara în faliment, ceea ce trebuie împiedicat cu orice preţ. S-a ajuns acum la sărăcirea populaţiunii muncitoare, a cărei viaţă este o tortură intole­rabilă; atât de mari sunt greu­tăţile ce le întâmpină, iar apăsarea politică este cu totul revoltătoare. În Bucovina şi Basarabia, se aplică o stare de asediu înăspri­tă grav, ceea ce este de natură a crea o permanentă stare de nemulţumire, de fierbere a populaţiunii. Trebuie pus capăt cu un moment mai de grabă aces­tei situaţiuni, şi asediul, cu toate accesoriile lui abuzive şi dure­roase pentru populaţiune, trebuie ridicat. Guvernul este dator să mediteze adânc şi să redea ţă­rii libertăţile publice, mai cu seamă pentru noile provincii ro­mâneşti, spre a se bucura de regimul normal românesc, blând şi ocrotitor, iar nu de un regim apăsător până la revoltă.

Din cauza modului cum e gu­vernată ţara, cu atâtea experi­enţe dureroase, făcute cu parti­dul liberal sau cu înlocuitorii lui, ţara aceasta voieşte acum o guvernare a partidului naţional-ţărănesc.

După ce sau săvârşit alege­rile violente, contra voinţei exprese a defunctului mare rege, trebuia să se dea ţării o gu­vernare bună şi blândă, imperi­os impusă de noua situaţiune politică a României. Dar politi­ca violenţei se continuă, liber­tăţi nu există, starea materială a ţării este nenorocită, funcţi­onarii sunt concediaţi, lucrătorii nu găsesc de lucru, iar impozi­tele, sporite până la ruperea corzii, sunt încasate cu străş­nicie.

Fraudele domină întreg acest tablou, sute de milioane şi mi­liarde sunt furate, hoţii cei mari sau cei care-i tolerează nu păţesc nimic, iar ţara suferă. Un regim de cinste şi de legalitate, numai partidul naţional-tărănesc poate să dea ţării, de aceea toate nădejdile sunt puse în partidul nostru, consacrat definitiv, prin voinţa naţională, ca cel mai pu­ternic şi cel mai dorit partid de guvernământ.

A sfârşit, cerând ca întreaga muncitorime agricolă şi de la oraşe să se organizeze în par­tidul naţional-tărănesc în aşa fel încât nimeni să nu mai aibă curajul a mai violenta poporul românesc, care să ştie şi să poată a-şi impune voinţa lui.

După ce a mai vorbit preşe­dintele Săveanu, expunând situaţiunea partidului naţional-tărănesc în Bucovina şi Hotin, s-a procedat la alegerea noului comitet judeţean, fiind ales preşedinte dl inginer Ştefan Larionescu, fost deputat”[1].

[1] Gazeta Transilvaniei, Nr. 91, Anul XC-lea, Braşov, duminică 4 septembrie 1927, p. 2

1936: Monumentul pentru eroii războiului

ridicat de legionarii din Liuzii Humorului, judeţul Suceava

„Morţii războiului erau aproape uitaţi de către dregătoriile din acest sat bucovinean. Dar legionarii şi-au adus aminte de ei şi le-au ridicat frumosul monument pe care-l vedem în chipul de alături. E înalt de 9 metri şi a fost repede isprăvit, cu toate că prefectul judeţului a încercat, de 2 ori, să oprească lucrarea.

A fost sfinţit, la 19 iulie 1936, de 6 preoţi, de faţă fiind o mie de legionari. Au preamărit fapta legionarilor: Părintele Hnidei şi dl Dr. Mitric, iar din partea legionarilor au răspuns comandanţii Lauric, Biceagă şi prof. Ionescu. Legionarul Strobel, care a condus lucrarea, a fost arestat în ajunul sfinţirii, ca să nu se poată bucura de sărbătoarea legionară. A mai fost de faţă, la sfinţire, şi o echipă de legionari de la tabăra Părhăuţi, veniţi pe jos, în marş”[1].

*

„În comuna Părhăuţi, Suceava, a fost, în vara aceasta, o tabără de muncă legionară, unde s-au făcut cărămizi pentru o Casă Naţională. Tabăra „Regele Carol II”, căci aşa se numeşte, avea arborat un drapel naţional, pe o parte cu zvastica, iar pe cealaltă, cu semnul partidului „Totul pentru Ţară”. Drapelul acesta însă nu le convenea autorităţilor, în frunte cu prefectul Cojocaru, care au trimis jandarmii să-l confişte.

Într-una din zilele lunii trecute, cei 7 legionari din tabără s-au pomenit cu peste 40 de jandarmi, care, cu forţa, au dorit să ia drapelul. Deşi puţini la număr, legionarii s-au împotrivit în mod eroic, dar, după mai multe lovituri primite, drapelul a fost rupt în mai multe bucăţi de către jandarmi.

Cunoscând că tabăra poartă numele M. S, Regelui, iar drapelul e tricolorul românesc, ne întrebăm: când se va pedepsi acest om, ce stă în fruntea judeţului şi care îşi bate joc de sentimentul nostru naţional?”[2].

[1] Libertatea, Nr. 25, Anul al 33-lea, 27 septembrie 1936 – CENZURAT, p. 2

[2] Ibidem, p. 4