1904: De la Vatra Dornei, la Putna

Dorna Watra: Strassenbild

Călătorind, în vara anului 1904, din Ardeal, spre Putna, pentru a participa la „Serbarea din 3/16 iulie”, Dr. Valentin Drăgan a lăsat după sine o interesantă mărturie despre Bucovina acelor vremi. „Trecând pe la Năsăudul plin de amintiri de şcoală şi pe la „bogata şi tarea cetate a Bistriţei, care se în­flora de mândrie săsească supt stă­pânirea moldovenilor”, am ajuns, peste Bârgău, la Măgura înaltă, ale cărei înălţimi nu lasă locomotiva să împreune două ţări surori, despărţite după calapodul „Divide et impera!…”. începem a urca pe „Via Fran­cisca”, drum curat ca o panglică albă, în răcoarea munţilor, prin codrii plini de susur, de zuzăt şi de şoapte. De-o parte şi de alta a drumului se des­făşură privelişti romantice. Păduri întinse de brad, risipite pe văi sau pe coastele munţilor, umplu aerul de un miros binefăcător. Timpul nu ştii cum trece, urcuşul nu ştii cum se face, drumul nu ştii cum se scurtează, că totul e aşa de blând şi aşa de plin de farmec, că ai dori să mergi mereu pe această cale şi capăt să nu mai aibă!

Nu peste mult suntem în ţara de vechi  păduri frumoase, de culmi rotunjite, de văzduh limpede, care se desface după trecerea Măgurii, în Bucovina, ţara mândră a fagilor. Şi am ajuns la Vatra Dornei. Cum dăm, de pe strada Transilvaniei, pe cea Domnească, vedem scris în ţigle, cu litere mari vorbele: „Hai să dăm mână cu mână, / Cei cu inimă română!”.

Dorna Watra: Hotel Comunal und Rathaus

Mai încolo, dăm de Palatul Na­ţional, Primăria, apoi Şcoala poporală, Otel comunal. Nu ştii ce sentiment de adâncă, neaşteptată bu­curie îţi umple inima şi te înviorează. Şi ochii sorb literele româneşti. E ca şi cum atunci ţi s-ar lumina, deodată, că fiinţa neamului tău e mult mai puternică şi mai intimă, decât o credeai, că limba şi dulcea doină strămoşească răsună cu mult mai departe… Şi ţi-e drag să ştii că oamenii aceia bine făcuţi, cu plete şi privirea blândă, sunt fraţi de ai tăi, vorbesc şi simt ca tine.

Era o zi aşa de frumoasă! Peste Vatra zâmbeau blândele raze ale soa­relui. Profităm şi noi de ocazie şi vizităm băile de un aranjament mo­dern, dar cercetate aproape numai de „Unsere Leut”. Avea drept Eminescu, cu a lui „Din Boian, la Vatra-Dornii, / A umplut omida cornii”.

Dorna Watra, Bahnhof

Peste câteva ore, plecăm, cu trenul, mai departe, pe drumul intere­sant şi din punct de vedere al ştiinţei tehnice, deoarece locomotiva, până la un loc, tot urcă gâfâind, printre pă­duri de brazi, care îşi înalţă fruntea până în nori. Munţii stau atât de fragezi şi de verzi, fereastra cupeului e deschisă şi mirosul frunzişului nă­văleşte înlăuntru; clopotele unei turme sună peste munţi. De o parte a tre­nului se înalţă stânci puternice şi se pierd în văzduh vârfurile înalţilor brazi. Pe alocuri, colţuri de stânci stau ame­ninţătoare, parcă ar voi să cadă pe vagoane. Jos, în vale, străluceşte râul şi ramuri de fagi şi risipă de flori în aceasta caldă ţară a umbrelor şi a izvoarelor.

Sinţirea Tunelului Mestecăniş, la Valea Putnei

Sorb cu lăcomie toată viaţa plină de poezie a locurilor atât de fru­moase. Un ascuţit şi lung şuierat răsună în văzduh, se cutremură şi urlă codrii treziţi din toropeala frumoasei zile de vară şi, în câteva minute, am trecut prin întunericul tunelului de la Iacobeni, spre Valea Putnei. Paralel cu calea ferată şi aproape de ea urcă şoseaua, care încă e foarte circulată. Şi, astfel, prin o regiune in­teresantă, trecem peste Pojorâta şi ajun­gem la Câmpulung.

La fiecare gară urcă mulţime de omeni, şi aici suie vreo câţiva surlaşi, „chemaţi de domnul Prezident la Suceavă”, zic ei. Un şuierat scurt şi trenul se aşterne, peste Vama, Molid, Frasin, Gura Humorului, Păltinoasa, Ilişeşti şi Strigoaia. De aici încep pădurile de fag. Lăsăm la urmă Cacica, Pârteşti, trecem peste Comăneşti, Todireşti şi Părhăuţi, la Hatna. De aici, în goana acceleratului, văile, dealurile şi satele apăreau câteva clipe, apoi rămâneau în pacea lor ne­tulburată. Trecem şi pe la coloniile iu­biţilor noştri compatrioţi: „Isten segits”, „Hadikfalva”, „Andràsfalva”.

Senin şi cald, câte o vilă sau vreo căsuţă simplă, aşezată între ar­bori, departe de lume, mă ademeneşte la visuri de singurătate şi fericire. „Mândra mea şi-un colţ de lume”.

Ne apropiem de Cernăuţi. Trenul o mai slăbeşte din goană, roţile scârţâie sonor şi ne oprim. Ne îmbrăţişăm prietenul, care ne aştepta la gară, şi grăbim, cu trăsura, spre simpatica „Villa Transilvania”, unde, pe tot timpul petrecerii noastre în Cernăuţi, găzduiţi de bunii posesori al vilei, am petrecut momente care nu se uită. Seara, eram tustrei în odaia prietinului nostru drag, Nicolae. Cu dragostea veche, ce-o aveam unul pen­tru altul, vorbeam în de noi, de copi­lăria noastră, de lume. Ne aminteam întâmplările trecute cu plăcerea înduioşătoare a celor care răsfoiesc, pe să­rite, paginile unei cărţi vechi şi de mult citită. Târziu, am închis ochii, în seara aceea…

A doua zi, am stat în Cernăuţi, în care timp am vizitat oraşul, Cate­drala, Palatul Naţional etc. Simpatica vilă „Transilvania” a dat dovadă de bunătatea şi ospitalitatea ei şi constatând frumoasele ca­lităţi sufleteşti ale celor dintr-însa, mă bucur că mi se dă prilej spre a putea exprima, şi prin scris, viile sentimente ce le păstrez.

Sâmbătă, în 3/16 iulie, dis de di­mineaţă, cu trenul special, ticsit cu peste 2.000 de români, o luăm spre Putna vechea martoră a gloriei stră­bune. De sub perdeaua de neguri, care acoperea împrejurimile, munţi, piscuri, văi şi vâlcele, se ridică mândrul soare, la început plăpând şi timid, apoi din ce în ce mai mândru şi strălucitor, conştient că are să facă să strălucească o zi de sărbătoare a tuturor românilor, răspândeşte valuri da viaţă şi lumină peste pădurile şi câmpiile scăldate de rouă. Trecem prin Codrul Cosminului, împânzit de umbră adâncă şi răcoroasă, unde strămoşii, pe vremuri, făceau să se audă vaiete de durere şi deznădejde, iar „copacii fremătau în noapte ca o ameninţare şi trunchiurile, prin care trecuse limba fierăstraielor, se clătinau, un vânt de primejdie zgudui codrul şi zidul de arbori căzu la pământ, tăind poteca şi ajutând sprintenilor luptători români să boteze dumbrava, stropită de sângele ostaşilor unui rege, arogant, Dumbrava roşie, ca un memento pentru cel nedrepţi şi lacomi, care vor călca pământul muncit al ţării, ca să ne stingă neamul! Adâncurile codrilor şi râpelor să nu ajungă pentru a le cuprinde trupurile sfărâmate şi buruienile pustiului să se ridice pe mor­mintele lor! Căci pământul e a celui care l-a lucrat din neam în neam!” (N. Iorga).

Acum tufişurile sunt în linişte şi potecile sigure, trezite, din când în când, de şuieratul trenului. Bubuie şirul lung de vagoane de acordurile vechii, dar frumoasei cântări „Sub Ştefan Vodă cel Bun şi Mare”. Am auzit-o şi am cântat-o de multe ori, dar niciodată nu m-a mişcat aşa. Pe fereastră, în depărtare, se ză­rea un turn mare şi vechi al unor ziduri. În închipuirea mea, parcă ve­deam castelul unde era familia voievodului şi parcă-l zăream venind repede către castel, cum mamă-sa îl trimite din nou la luptă şi, în sfârşit, cum se întoarce, învinge şi cum vine vesel, triumfător acasă. Despic şi pătrund cu lumina în­chipuirii întunericul veacurilor şi parcă văd, pe locurile pe unde trecem acum, furnicarul de turci dând foc tunurilor, care cutremură pământul şi fac să urle văzduhul; iar în amurgul serilor de bătălie, văd în depărtări sate întregi şi păduri trosnind şi mistuindu-se în flăcările ce roşesc cerul şi care încăr­cate, îndreptându-se, cu tot cuprinsul omului, spre fundul munţilor, pe când, pe sus, prin văzduh, vulturii se învârtesc în roate mari, ameţitoare, atraşi de mormanele de cadavre ce împânzesc văile…

Trenul fluieră, gândurile speriate se adună acasă. Dăm de şoseaua care serveşte şi de terasament liniei ferate şi intrăm în Rădăuţi. Trecem prin Vicov, spre Putna. În jur, ca într-o panoramă uriaşă, ţinutul Putnei, dezmierdat de soarele care e urcat binişor pe cerul albastru, limpede. Pe potecile din păduri, pe drumurile din fundul văilor, curg fete, femei, copii, flăcăi, bărbaţi în port împodobit de săr­bătoare şi căruţe cu lume. „Azi e zi cu soare, / Azi e sărbătoare”…

Mănăstirea şi locurile din jurul el oferă un aspect grandios: Un pelerinaj nemaipomenit în analele istoriei noas­tre. Miile de pelerini, înşiruiţi în curtea Mănăstirii, în grădină şi pe dealurile din jur. Şi frumos loc de veşnică odihnă şi-a ales măritul Voievod: „O vale de râuleţ, limpede, coborându-se în susur blând din culmile bogat împădurite, care sunt muntele acestui unghi bu­covinean. Apa zglobie a Putnei îşi gă­seşte repede sfârşitul în cursul iute al Sucevei, şi aceasta duce la capitala Moldovei din vremurile mari. În acest paşnic unghi de ţară, unde gândul rugăciunii se desface deopotrivă din înălţarea către cer a muntelui, din adânca pace măreaţă a codrilor şi din şoapta neobosită a apei trimisă ca o binecuvântare, puse Domnul Învingător temeliile bisericii sale, la 4 iunie 1466”.

Nu departe de mănăstire, pe un deluţ, se vede însemnat cu o cruce locul de unde ar fi săgetat Ştefan cel Mare, ca să desemneze locul unde are să se înalţe acest locaş de pomenire. „Dar în această veche povestire trăieşte un adevăr”, zice domnul Nicolae Iorga: „Săgeata a hotărât temeliile Putnei, săgeata învingătoare, trasă sub zidurile Chiliei”.

Mânat de marea înălţime intru în biserică; în naos, la partea dreaptă, se află locul de odihnă a eroului unui neam, acoperit cu o lespede de mar­moră albă, deasupra căreia se ridică un mausoleu de piatră cu păreţi de sticlă şi decorat cu arabescuri. În acest mausoleu se află mai multe obiecte, care s-au găsit la anul 1856: o bucată de hlamidă domnească, inele de aur, giuvaericale. Cad în genunchi, fără glas, cu ochii muiaţi în lacrimi, şi sărut mar­mura rece, acoperită de cununile tri­mise de la toţi Românii. „Soarele din noapte iese, din mormânt puterea vine, / Naşterea cea viitoare ne e-n lumea celor morţi”.

Ajuns afară, mă gândesc, multă vreme, la trecutele timpuri şi parcă văd întinsele valuri de norod, bătute de durere, cu ochii înotând în lacrimi, cum sărutau mâna „care făcuse dreptate în lume şi crucea pentru care mâna se încordase atât amar de ani. Şi a fost o uriaşă şi adâncă zguduire în inimi, când patul cu chingi de fer fu coborât, cu năframe de mătase, în bolta de piatră, iar Domnul Ştefan fu zidit în lăcaşu-i de marmură”. Şi acum întinse valuri de norod, cu nădejdea în inimă, au venit să se întărească şi duh să ia de la mormân­tul celui Mare şi Sfânt. Căci, într-o zi, sabia lui de oţel va străpunge mormântul şi va fulgera la soare. Şi duhul vredniciei lui va trece ca un vifor prin inimile deşteptate la o nouă viaţă.

Şi, până atunci[1], „toţi românii care simt în sine un suflet mai osebit, o inimă mai nobilă, fie ei din orice sferă, fie ei din orice ţară, să lucre neobosit, fiecare în parte şi cu toţii împreună, spre aflarea şi răspândirea mijloacelor care vor putea să înlesnească înrădăcinarea credinţelor, năzuinţelor şi speranţelor noas­tre comune în unul şi acelaşi viitor şi să asigure împlinirea acelui viitor”[2].

Putna, la 1850 – acuarelă de Franz Xaver Knapp

[1] Xenopol, în cuvântarea sa festivă, ros­tita la Serbarea Naţională, la mormântul lui Ştefan cel Mare, în 15/27  August 1871.

[2] Drăgan, Dr. Valentin, Serbarea de la Putna – 3/16 iulie 1904, în Gazeta Transilvaniei, Nr. 144, Anul LXXVII, Braşov 3/16 iulie 1914, pp. 1, 2

Grigore al III-lea Ghika, principele Valahiei și al Moldovei (XI – ultimul)

Dar Grigore[1], implicat intenționat în lupta curajoasă și inegală împotriva habsburgilor, pare să se fi ocupat foarte puțin de conspirații interne. El și-a propus să obțină sprijinul prusac și, probabil, să se opună Ecaterinei şi Mariei Teresia. Cu siguranță, el nu a ignorat faptul că un stat mic ca Elveția, care are puteri atât de neînsemnate la granița sa, este independent, de secole, știind să se opună pe unul altuia[2]. Piemont-ul știa, de asemenea, cum pot fi atraşi vecinii săi ambițioși. Da, având în vedere exemple, Grigorie Ghika trebuiau să facă impresie unui prinț care, exercitând funcțiile unui mare dragoman, începuse să se priceapă la politica diferitelor guverne. Așa că îl vedem scriind două scrisori, în doar patru zile, către Frederick al II-lea[3], a cărui susţinere dorea să o obţină. Dar, din vremea când Grigorie Ghika fusese mare dragoman, politica regelui Prusiei s-a schimbat în întregime.

Prima împărţire a Poloniei (1772) a produs o strânsă solidaritate între cei trei germani care guvernau Prusia, Rusia și Austria. Acest acord ne face să înțelegem și izolarea[4] în care Grigore urma să rămână. Latinii estici, precum slavii occidentului, au trebuit să sufere consecințele acordului care domnea între suveranii de origine germanică. La căderea imperiului francez, veneţienii și lombarzii au avut și ei aceleaşi rezultatele. Se spune că Grigorie, convins că Curtea de la Viena i-a cumpărat pe miniștrii „slabi și corupți” ai lui Abdul Hamid[5], și că şi agenții Mariei Teresia se alăptau din aceeaşi corupţie[6], l-a înţeles pe agentul austriac la Iaşi, ​​care nu știa prin mijloacele obținuse guvernul său Bucovina, şi care, convins fiind că fiecare om are prețul său în bani, a încercat să-i ofere o trăsură și caii ei[7]. Văzându-se redus atât jos, Ghika a strigat furios: „Ai dreptate, dar uită-te la ei!”.

La 1 octombrie 1777 era stabilită, la Constantinopol, mazilirea lui Grigorie Ghika şi desemnarea lui Constantin Moruzzi ca succesor al său[8]. Însă miniștrii slabi ai lui Abdul Hamid nu au știut să ducă mazilirea la îndeplinire. Se temeau să înlăture, din capitala lui, pe un prinț care, în mod evident, s-a sacrificat pentru interesul țării. Nici complicitatea boierilor nu i-a liniștit și s-au temut de un exces de sentimente populare. S-a spus că Moruzzi, avid de domnie, va negocia cu turcii pentru a grăbi trădarea, care trebuia să lase tronul Moldovei liber[9].

În orice caz, nici bailul, nici Lebas, nici Tassara nu menționează acest complot, care nu a putut fi admis, fără mărturii serioase contemporane. Ceea ce nu trebuie pus la îndoială este perfidia puterii protectoare, Turcia, catalogată așa cum merita de secretarul imperial Raicevich, de emigrantul legitimist Salaberry[10] și de Tassara. Autorul Observaţiilor relatează că, în loc să trimită un om care ar fi putut trezi suspiciuni lui Grigorie, Poarta a decis să trimită la Iaşi pe un prieten apropiat al prințului, Ahmed-bey[11], cu misiunea aparentă de a inspecta fortăreața din Hotin[12].

Când a ajuns în Iaşi, ​​trimisul Porţii s-a prefăcut că este bolnav și i-a cerut prințului să vină, să-l viziteze. În timp ce Grigorie urma să părăsească Palatul[13], singur, poate și pentru a arăta că nu se sfieşte să-şi apere un prieten, a refuzat să ia cu el chiar şi pumnalul împodobit cu diamante, pe care prinții români îl purtau în brâu. Nici nu a vrut să fie escortat de căpitanul de gardă albanez[14], un soldat intrepid și devotat lui. Micul perfid turc, după ce i-a deschis, l-a întrebat dacă vrea tutun și, răspunzându-i-se că nu-i place, a ordonat ca, din una dintre sălile sale, să i se aducă prințului ce au mai bun. Intrând în cameră, însoţitorii trimisului turc l-au atacat pe Grigorie Ghica, împlântându-i în piept două sau trei lovituri de pumnal. Prințul, care era hotărât și agil, se ridică și încercă să sară pe fereastră; dar cadrul fiind prea îngust, nu a putut trece şi a fost înşfăcat de asasini[15], care l-au ucis[16]. Inutil să spun că toate bunurile sale au fost confiscate[17].

Istoricii mai favorabili protectoratului otoman și mai puțin dispuși să laude principii români au menţionat în unanimitate această „frumoasă moarte”. Hapidgi Başa a luat capul îmbălsămat (Elia Regnault) și l-a trimis la Constantinopol, de vreme ce escorta voia să-i reproşeze unui spectacol rușinos[18]. Prin sacrificarea unui vasal fidel, doar pentru a mulţumi Austria, Turcia i-a provocat şi pe ceilalți la trădare și şi-a marcat propriul declin (1777).

„Grigorie Ghika a lăsat un nume de neegalat în rândul românilor fanarioţi[19]; el este singura victimă pe care Fanarul a dat-o cauzei naționale româneşti. Este adevărat că alți paisprezece Gospodari au fost sugrumaţi sau decapitaţi, în timp de un secol, dar aceasta au fost ucişi din cauza infidelității și bogăției lor”[20]. „Grigorie Ghika”, spune Ubicini, „a lăsat o amintire dragă printre români. El și-a arătat atașamentul față de patria adoptivă, iar acest lucru l-a costat și viața”[21].

„Poarta”, spune Vaillant, „își pierduse mințile; agentul Mariei Teresia a fost răzbunat; moldovenii au jurat ură Austriei și Ghika a meritat titlul de Gospodar (domn). Ce diferență între numele său și cel al urmașului său[22], și ce loc singular ocupă Ghika în pomelnicul stăpânilor țării! Urcați treisprezece ani și veți găsi pe Cantemir[23]; coborâți șapte și veți vedea pe Moruzzi[24]; doi trădători și, printre ei, o victimă, singura pe care Fanarul a sacrificat-o pentru fericirea românilor”[25].

În Constantinopol, în ajunul revoluției franceze, oamenii erau foarte rușinați ca puterile să accepte un act care amintea vremurile cele mai barbare. Dar nici „turcii cinstiți” nu au fost scrupuloși, după cum subliniază însuși Carra[26], atunci când a fost vorba de condamnarea victimelor lor: „Când otomanii vor să se răzbune pe cineva și, mai ales, dacă este creștin, ei nu reușesc niciodată să-l calomnieze îndeajuns. De fapt, ceea ce am văzut, după executarea nelegiuită a Marelui Dragoman Alexandru Ghika, a fost reînnoit după uciderea fiului său, Grigorie Ghika. Departe de a arăta intenția de a scăpa de Prințul Moldovei, Poarta a lansat zvonul că era doar o problemă de a-l denunța, iar vestea producea deja o impresie bună”[27]. Dar, spune proverbul albanez, „Cei care au semănat jale jale vor secera”. Poarta nu a putut oferi Ecaterinei  II-a o oportunitate mai bună de a pune în aplicare anumite părți din tratatul de la Kainardji, din care turcii nu au înțeles toată gravitatea. Prin urmare, reprezentantul Ecaterinei s-a grăbit să ceară explicații cu privire la rezoluția pe care Poarta a luat-o pentru a da moldovenilor un nou prinț. Miniștrii sultanului au crezut, cu siguranță, că situația de după tratatul Kainardji nu s-a schimbat! Deziluzia lor a fost cu siguranță mare, când Stachiev, ministrul Rusiei, l-a făcut pe Reis-efendi să înțeleagă că protectoratul otoman nu mai putea fi exercitat fără control, atât în ​​Moldova, cât și în Țara Românească[28]. Ministrul otoman i-a răspuns, cu umilință dragomanului ambasadei ruse, Pisani, „că prințul mazilit a făcut greșeli foarte grave, în detrimentul imperiului otoman, și că Poarta nu a avut dificultăți în a le face cunoscute tuturor Curților din Europa și, mai ales, ministrului rus, atunci când circumstanțele au permis-o; că una dintre greșelile prințului Ghika fusese să creadă că rușii doreau să intre în Moldova cu forța, încercând să determine Poarta să se considere în pericol şi să decidă sub impresia unor astfel de vești precipitate. Reis-Efendi nu a uitat să aducă la cunoștință informațiile date, a spus el, de Grigorie Ghika, toate în contradicție cu declarațiile ţarinei, trimise de asistentul ei[29].

Acest răspuns nu a fost „dur sau dezavantajos”, cum a vrut să creadă ambasada Franței. Poate să spună mai clar Poarta că a fost dispusă să o liniştească împărăteasa tuturor celor care, în România, au încercat să sugereze „acordul cordial”, stabilit prin tratatul de la Kainardji? În timp ce ministrul rus era ocupat cu digerarea acestui răspuns, dat pentru a-l surprinde, Constantinopolul a avut cea bucuria de a vedea capul prințului Ghika expus la a doua poartă a Seraiului[30], cu această inscripție: „Greșelile anterioare[31], comise de Grigore Ghika, prințul Moldovei, după ce i-au fost iertate pentru prima dată, au fost, de asemenea, foarte preferate pentru noul principat al Moldovei; deși ţăranii Moldovei au fost scutiți de impozit și de orice alt tribut sau impunere; cu nimic mai puțin nu s-a pronunţat Principele împotriva Înălţatului Comandamentului, după ce a vexat și asuprit subiecții menționați, luând de la ei tributul, că a comis şi alte fapte grave şi au venit împotriva lui multe plângeri; în afară de aceasta, de vreme ce el se opunea și neglija, sub diferite pretexte, să adune și să trimită cele solicitate prin dispozițiile Înaltei Comise, detronarea sa devenise necesară; astfel încât poruncă supremă a fost trimisă, în acest scop, ca, împreună cu familia și copiii, să vină la Constantinopol şi să locuiască în casa sa de țară; dar el, cu toată mândria și disprețul, dovedind că nu a vrut să se supună și să asculte sus-menționatul Înalt Ordin Suprem și că a avut prezumția și temeritatea de a se exprima chiar și cu termeni excesivi și respingători la adresa demnităţii și poziţiei Strălucitoarei Porţi, trimişii au fost nevoiţi să-l anihileze, fiind adus aici după moartea sa. Deci pedeapsa celor răi, care nu se supun ordinelor supreme ale Strălucitoarei Porţi, este aceasta”[32].

Un eveniment, care a provocat precauții neobișnuite[33] și considerații[34] în jurul cărora ministrul turc impunea cea mai ciudată tăcere avea nevoie de explicații. Reis-Efendi, știind că „cuvântul este argint, dar tăcerea este aur”, nu s-a simțit înclinat să le dea. Ministrul rus a strigat și a protestat, dar nu a putut primi o audienţă la ministrul otoman[35].

Ministrul otoman „a pus mâna pe cărbunele acoperit de cenușă”[36], iar aceasta nu însemna încă sfârșitul problemelor sale. Întrucât, la numirea lui Grigorie Ghika, a ocupat funcţia de ambasador al Porţii la Curtea lui Frederick al II-lea, îi era acum dificil să refuze orice explicație, din poziţia sa de ministru al afacerilor. Prin urmare, Reis-Efendi consimte să-l primească, dar în propria-i casă, unde au rămas într-o întâlnire secretă de trei ore, care ar fi trebuit să i se pară mult prea lungă ministrului[37]. Din fericire, scrisorile franceze lasă să se ghicească în ce fel turcii s-au justificat în faţa reprezentantul lui Ludovic al XVI-lea[38]. I s-a spus că „misterul și ficțiunea” au avut ca scop să-l împiedice pe Grigorie Ghika să-şi „împiedice căderea”.

S-a adăugat că „catastrofa lui” a fost cauzată de mândria și obstinația sa. Poarta „nu a intenţionat, de la început, să-i ia viața”; dar prințul primise, „disprețuitor ordinul mazilirii sale, sperând prea mult în sprijinul Rusiei, şi arătase o neascultare care-l obligase pe capidji-bachi-ul însărcinat să-l aducă, să-l facă să-și piardă capul. Aceste măsuri nu provocaseră nici cea mai mică nemulţumire la Iaşi. Există zvonul că vor fi duși la Constantinopol „mulți dintre principalii boieri care-i preferă pe ruși”[39] şi care deveniseră neplăcuți ca prințul moldovenilor[40]. Astfel, Grigore, dușmanul rușilor, potrivit lui Reis-efendi, a devenit acum (ca și partizanii săi) prietenul lor devotat, iar Franța ar putea considera moartea sa ca o revanșă a tratatului de la Kainardjii

După dubla asasinare, de care Poarta fusese vinovată, familia Ghika a rupt legăturile care o uneau deja cu Imperiul Otoman. Turcia, orbită de imbecilitatea care precede și pregătește marile catastrofe, nu a putut vedea, de acum, decât exemplul lui Grigore III Ghika pentru toți dușmanii săi, drept cea mai bună dovadă că între Padişah și supușii săi creștini nu ar fi putut avea loc nici o împăcare. Nu a durat mult până când Rhigas, eliberatorul, un nou martir și, de asemenea, o nouă victimă a politicii din Viena și a despotismului în funcţie la Stambul[41], unde cântecul era considerat precursor al revoltelor. Marsilieza Greciei moderne: „puteți fi foarte bine un dragoman, un prinț, un vizir – dar tiranul te va face să pierzi pe nedrept”. Ghika şi Mavroghénis[42] sunt oglinzi în care poți recunoaşte avertismentele acestui cântec. Dacă Tertulian spunea că „creștinii s-au născut din sângele martirilor”, albanezii, inclusiv cei musulmani, erau răzbunătorii copiilor Albaniei (Dora d’Istria, Gli albanesi in Rumenia. Storia dei principi Ghika, nei secoli XVII, XVIII e XIX. Su documenti inediti degli archivii di Venezia, Vienna, Parigi, Berlino, Costantinopoli etc., Firenze 1873, pp. 367-376).

[1] „Regimul” lui Grigorie Ghika era, de fapt, excesiv de „asupritor” cu boierii, pentru că i-a lipsit de a cere treizeci de zile de muncă pe an de la țărani. Chiar și istoricul francez Regnault are motive să spună că „bogații nu păstraseră decât energia pentru rău”. El subliniază că, „în acel moment, prinții fanarioți se străduiau să-și reprime rapacitatea”, astfel încât, „batjocorind legea, au înmulțit numărul de zile de robotă și, pe termen lung, au legitimat nelegiuirile prin eliminarea fiecărui drept al țăranilor, fanarioţii găsind întotdeauna contribuţia insuficientă” (Elia Regnault, Provinces Danubiennes, pp. 300, 301). Călătorul englez Thornton, care îi descrie pe fanarioţi drept „colecționari de taxe inexorabile”, nu le-a făcut un portret mai măgulitor decât cel al istoricului francez (Etat actuel de la Turquie, tomul II, cap. IX), De Bawr, contemporan cu ei, care nu-i zugrăveşte într-un fel mai puțin sumbru, îi numește pe fanarioţi „lipitori inexorabile ale oamenilor” (Mémoires sur la Valachie, capitolul II, p. 234). Veggasi, care a relatat despre starea lucrurilor, a avut îndrăzneala să-l acuze pe Grigorie Ghika de „tirania” din Constantinopol.

[2] Când Frederick al IV-lea, rege al Prusiei, a amenințat Neuchâtel, confederația statelor elveţiene a putut să atragă pe Napoleon al III-lea în apărarea intereselor sale; și când, după anexarea ducatului de Savoia, i s-a părut că are un vecin periculos, a încercat să obțină sprijinul împăratului Rusiei.

[3] Arhivele din Berlin. Scrisorile lui Grigore către regele Prusiei, din 22 şi 24 august 1777. În a doua îi spune lui Frederick că îi oferă un armăsar arab. Acesta îi răspunde cu o scrisoare de mulțumire, prin care mulţumeşte pentru cadou.

[4] Această situație nu este surprinzătoare pentru un albanez: „Dacă nu te alături prietenilor, spune un proverb, acceptă sfatul apropiaţilor tăi”.

[5] Eyriès, articolul Abdul Hamid.

[6] Alfred Michiels, în Histoire secrète du gouvernement autrichien, Paris, 1859, și în Histoire de la diplomatie autrichienne depuis Marie Thérèse, Paris, 1861, a arătat că guvernele autocratice din secolul al XVIII-lea au urmat același sistem.

[7] Vaillant, II, p. 244. Elias Regnault, Provinciile Danubiene, p. 94.

[8] Se pare că Constantin Moruzzi, dragoman la Poartă, a fost ales pe 16 septembrie. Totul a fost făcut în mare taină și cu multe măsuri de precauție (Scrisoare lui Tassara din 17 octombrie 1777).

[9] Vaillant, II, p. 244.

[10] Raicevitch, care spune că „Poarta l-a ucis pe trădătorul Grigorie Ghika, prințul Moldovei” (Observații, p. 29). descrie modul de acțiune al Turciei, viclean și josnic” (Observații, p. 177). „Ghika”, spune Salaberry, „a devenit suspect Porţii, opunându-se transferului Bucovinei în Austria și, după ce au apărut probleme în Crimeea, Turcia nu voia să lase o persoană de o loialitate echivocă în Moldova! Dar modul în care ministrul otoman l-a ucis pe Grigorie Ghika este la fel de rușinos, pe cât de vinovat”. Mai departe, el adaugă: „Crima lui Ghika este îndoielnică, deşi moartea lui ar fi putut fi justă; dar Poarta Otomană, folosind mijloacele cele mai infame și mai ascunse pentru a scăpa de el, i-a acordat victimei sale o importanță pe care poate nu o merita un”. Scriitorul francez, care a luptat împotriva țării sale, este înclinat să creadă că cine moare acuzat de trădare nu poate fi deloc nevinovat. Stare tristă de spirit!

[11] Scrisoarea lui Tassara, Pera, 17 octombrie 1777.

[12] „Alegând inspirat pe un prieten al lui Ghika și oferindu-i caracterul unui trimis al MareluiSultan ca inspector al cetății din Hotin” (Raicevich, p. 178).

[13] Se spune că oamenii din gardă au vrut să pună şeile pe cai, dar Grigore, „prea credul” (Salaberry), a crezut, până în ultima clipă, că un prieten nu i-a putut întinde acea capcană.

[14] Aceștia sunt în special albanezi de religie greacă. Aceia care sunt în slujba principilor sunt hotărâți și experimentați în utilizarea armelor de foc şi au trupurile acoperite cu cicatrici” (Thornton, capitolul IX).

[15] „Bazându-se pe persoana sa foarte agilă și îndrăzneață” (Raicevich).

[16] Tatăl meu mi-a spus că au ascuns cadavrul într-un dulap.

[17] Raicevich, Observații, pp. 177-179. Raicevich a avut acest raport exact către Prințul Țării Românești, Ypsilanti, al cărui secretar fusese. Tassara a scris Vienei că Poarta, mereu lacomă, a luat, mai întâi, măsura de precauție de a smulge 50 de pungi de aur de la prinț. Rizo nu a fost implicat în dezastrul ginerelui său (Scrisoarea din 17 octombrie 1777).

[18] „Capul a fost tăiat imediat și trimis la Constantinopol, iar trupul lăsat rudelor, și lucrurile și banii lui confiscaţi de Marele Sultan” (Raicevich, p. 179). „Suveranii care comandă acte similare sunt, cu adevărat, demni de a fi consideraţi sălbatici, călăi și, de asemenea, hoți”. Tassara scrie că pe capul lui Ghika se vedeau urme de violență (Scrisoare din 4 noiembrie 1777).

[19] Ghika s-a născut în Constantinopol și nu a părăsit Fanarul. Nu ar trebui să-i judecăm pe oameni și, mai ales, pe prinți, după originea lor, care poate sau nu poate sugera ceva, ci prin faptele lor.

[20] Histoire politique et morale des principautés danubiennes, p. 94.

[21] Provincies roumaines, p. 105.

[22] Autorul României recunoaște că socrul lui Alexandru al VII-lea a fost un complice al ucigașilor.

[23] Demetrius I Cantimiro, 1711-1716.

[24] Autorul intenționează să vorbească despre Dimitrie Moruzzi, ucis de turci, care a l-au acuzat că a contribuit la anexarea Basarabiei la Rusia (Tratatul de la Bucureşti din 28 mai 1812). Alții, precum Giorgio Mano, nu îl cred vinovat, dar ei văd în acest mare dragoman o victimă a intrigii dușmanilor săi.

[25] La Romanie, II, p. 245.

[26] Cara, foarte dușmănos cu grecii, nu este suspectat să fi suferit vreo influență a filoelenismului în judecarea turcilor.

[27] „Detronarea misterioasă a Prințului Moldovei Grigorie Ghika, care a devenit publică după 6 zile, a făcut senzație aici, în public, și a dat naștere unui entuziasm mai presus decât toate predicțiile de război. Constantin Moruzzi, dragoman al Porţii, a fost ridicat în această demnitate și, prin urmare, acoperit cu caftan, la vizir. Biroul de interpreţi a fost repartizat lui Caradgiko, care îl acoperise deja ca vekil, în ultimul război. Prințul Ghika trebuie să fie pe drum, acum, sub conducerea unui zaim” (Arhiva afacerilor externe din Paris; Lebas, către ministru, Constantinopol, 17 octombrie 1777).

[28] „Etapele oficiale, pe care ministrul Rusiei s-a grăbit să le facă pe cont propriu (în numele ţarinei), demonstrează suficient că nu a fost luat în calcul, în ziua acestui eveniment, și ce se afirma în acordurile speciale, care le-au asigurat turcilor șederea în principate, dar i-a obligat la răspunsuri destul de dure și de neplăcute (Lebas).

[29] “Printre vinovățiile prințului fusese şi faptul că el credea că rușii doreau să intre în Moldova cu forța, punând Poarta în pericol, cu astfel de știri, mai ales că ministrul rus a susținut că împărăteasa sa nu dorește să-și lase propriile trupe din Crimeea să lupte, solicitând ca noul Han (khan) să fie recunoscut ca suveran, și a mărturisit că fieful pe care l-a menționat în scrisorile lui anterioare respectă ultimul tratat cu tătarii” (Scrisoarea lui Bartolomeo Gradenigo, Constantinopol, 4 noiembrie 1777. A se vedea, de asemenea, scrisoarea lui Tassara, din 17 octombrie 1777).

[30] „Între timp, se spune, cât ministrul rus a analizat un astfel de răspuns, pentru a-l înţelege (toate personajele sunt ușor de prezentat cunoștințelor publice, fără să le amintesc), turcii au văzută capul lui Ghika expus pe poarta Seraiul, într-o mare surpriză generală”. „La mazilirea prințului Moldovei, Grigorie Ghika, el a fost imediat decapitat mişeleşte; capul său a fost adus la Constantinopol, în ziua de 20, și expus, timp de trei zile, pe a doua poartă a Seraiului , cu o inscripție care spunea, puțin câte puțin: „Iată, acesta este capul netrebnic al voievodului Ghika, care, deşi a fost lovit de prevaricaţii de la începutul ultimului război, a obținut harul faptelor sale față de imperiu, dar, decăzând și guvernând tiranic, el a căzut, în sfârșit, sub sabia justiției” (Lebas, ministrului, Constantinopol, 4 noiembrie 1777).

[31] Ele sunt „prevaricații” ale ultimului război. În timp ce autorul Daciei îl acuză pe Grigorie Ghika de înclinația sa de a rezista „creștinilor”, alții susțin că nu s-a opus, când rușii l-au luat din Bucureşti, pentru că a fost de acord cu ei (Raicevich, Observații, p. 176). Dar scrisorile venețiene și alte narațiuni demne de credință arată că acest zvon nu are nici o bază. Carra face cu siguranță aluzie la aceasta, când spune că cumnatul prințului, în excesele sale de furie, amenința că va denunța presupusa sa legătură cu rușii, în timpul războiului, la Constantinopol. Este adevărat, însă, că îl cunoaștem pe Dimitrie Sulutziaroglu ca un cap slab.

[32] Arhivele din Viena.

[33] Gradenigo spune că aceasta la grăbit pe Moruzzi să plece la Iaşi, ​temându-se, probabil, că vor apărea tulburări. „Noul principe al Moldovei a primit ordinul de a-şi înfăţişa, ieri, pomposul său alai la Constantinopol, ca să se pună în mişcare mâine, pentru a ajunge repede în principatul său. De asemenea, această solicitudine indolentă, exercitată fără respectarea prințului însuși, devine observabilă, în circumstanțele de mai sus” (Constantinopol, 18 noiembrie 1777).

[34] „Acest nou eveniment extrem de sugestiv”, spune Gradenigo.

[35] Tassara spune că domnul Stakieff ar fi exprimat nemulțumiri (15 decembrie) faţă de marele dragoman, dar acesta nu i-a răspuns (Scrisoarea din 17 decembrie 1777).

[36] Un proverb albanez spune: „Nu pune mâna pe cărbunele acoperit cu cenușă!”.

[37] Din păcate, Gradenigo nu a putut ști exact ce s-a întâmplat la întâlnirea respectivă. „Unii vor”, spune el, să afle dacă „regele Prusiei, care a primit propriile sale încredințări, la instalarea răposatului prinț în Moldova, a aflat, de la persoana împuternicită de guvernul rus, participantă la acea a întâlnire, a avut grijă să-şi informeze, despre cele discutate, măcar pe propriului său suveran”.

[38] Acest rege, convins că Turcia era în ajunul ruinării, a sfârșit gândindu-se să profite de rămășițele sale (1784). S-a orientat mai ales către Candia și Egipt (Vezi Mémoires, de Matteo Dumas).

[39] Este puțin probabil ca acest zvon să-l surprindă pe Lebas într-atât, încât să îl reproducă. Conduita moldovenilor în ultimul război demonstrase suficient antipatia lor faţă de ruși.

[40] Lebas, către ministru, în 4 noiembrie 1777: Este greu de crezut că, dacă Grigorie Ghika ajunge aici, nu va fi pus la îndoială trecutul său. S-au luat atâtea măsuri de precauție, încât chiar şi transportul mărfurilor a fost suspendat, timp de cinci zile; la fel, plecarea curierilor străini, problemă pe care Stakieff o reproşează puternic. (Lebas, minstrului, Constantinopol, 17 octombrie 1777). Scrisorile venețiene notează că diplomația republicii și-a menținut superioritatea. Nu numai că a fost mai bine informată, dar nici nu a râs de ceea ce Carra numește „calomnia și mijloacele atroce ale turcilor”.

[41] Rhigas, născut în Tesalia, fusese profesor de franceză și greacă veche la Bucureşti. El a fost predat de Austria Turciei, care l-a ucis (Fauriel, Chants populaires de la Grèce, II, pp. 15-17).

[42] Nicolae al IV-lea Mavroghénis, prințul Țării Românești, decapitat de turci în 1790.

Grigore al III-lea Ghika, principele Valahiei și al Moldovei (X)

Populația avea o valoare aproximativ egală: „Pot fi daţi câte 50 de florini pentru fiecare familie bună, mediocră sau rea, care este prețul cu care stăpânii ardeleni își vând iobagii[1]; se obţinea, astfel, un total de 20.500.000 de florini”[2]. Din acest calcul se poate deduce că Țara Românească și Moldova au depus în visterii sume considerabile. Dar, cu timpul, aceste pământuri vor deveni o sursă de venit pentru imensa bogăție minerală, din care un guvern inteligent ar putea să scoată averi imense. În plus, agricultura era în dezvoltare, deoarece solul era foarte potrivit pentru cultivare și numeroasele turme erau alcătuite din rase frumoase. Comerțul se putea dezvolta mai mult, deoarece toate legăturile ce le-a avut Imperiul Otoman cu Rusia, Polonia și Germania treceau prin București și Iaşi. În ceea ce privește utilitatea strategică, nici măcar nu este nevoie de o discuţie.

Dispoziția locuitorilor a rămas cunoscută. Raportul se referea la cler, boieri și țărani. Călugării și preoții nu erau în favoarea Curții din Viena, pentru că ceea ce le era cunoscută intoleranța Casei din Habsburg şi nu încurajau transferul[3]. Prin urmare, comisia i-a considerat negativi. Dispoziția boierilor a fost mai puțin hotărâtă. Pe de o parte, la coloniștii pe care s-a exercitat o opresiune insuficientă, prejudecățile erau comune cu ale clerului. Pe de altă parte, dorința de a scăpa de ruși i-a făcut să dorească ca țara să fie încorporată în statul habsburgic. Agricultorii (spune Comisia) sunt mai bine dispuși față de noi. Și, după ce a revenit trista situație a ţăranilor, pe care Grigorie Ghika încercase să o îmbunătățească, ţărani, după cum a adăugat Comisia, „au dorit cu ardoare să scape de ruși[4], sperând că orice schimbare le va face destinul mai bun; iar acum, când cunoscuseră jugul muscovit, îl detestau și, în ciuda opoziției clerului, invocau Casa Austriei, știind de la vecinii lor că coloniștii sunt protejaţi în Austria[5], că se cer doar impozite rezonabile de la ţărani, iar dacă ei le plătesc îi lasă să trăiască în pace și ăi tratează cu dreptate[6].

Acest document foarte important ne face să înțelegem de ce Grigore al III-lea Ghika nu a găsit sprijin eficient în poporul său pentru apărarea drepturilor cele mai vitale ale Moldovei; căci masele, după ce au plecat ruşii, erau dispuși să-i primească pe germani cu bunăvoință.

Răspunsurile Comisiei arată, de asemenea, cât de mare este iluzia celor care şi-au închipuit baza ideii naționale în casta țărănească. Pentru țărani, problema economică este mai presus de toate. În revoluția franceză, țăranul a luptat vitejeşte împotriva străinului, care dorea să înlăture imense beneficii materiale ale Revoluției[7], dar, în anii 1814, 1815 și 1870, și, mai ales, în ultimul, el nu a făcut nimic sau aproape nimic împotriva invaziilor, care nu i-au afectat interesele. Ducele de Broglia citează, în Memoriile sale[8], un episod care oferă o idee foarte exactă asupra dispoziției țăranilor. Ducele povestește că, atunci când a fost trimis într-o misiune în „Marele Ducat al Varșoviei”, polonezii au luptat foarte bine pentru Polonia, în timp ce cei soldaţii guvernului rus au arătat un curaj egal în apărarea Rusiei. Și acesta va fi întotdeauna cazul, cu excepția situaţiilor în care pasiunile religioase nu numai că îi smulg pe țărani din modul lor de viaţă calculat, ci, într-un fel, se poate spune că îi mână într-un sacrificiu al beneficiilor eterne, care nu îl atrag prea mult.

Raportul Comisiei a concluzionat că este necesară extinderea monarhiei către est și că posesiunea care a aparţinut Moldovei avea o importanță deosebită, punând Transilvania în comunicare directă cu provinciile Galiţia și Lodomeria, care au fost achiziționate recent de către Austria. Prin urmare, anexarea Bucovinei ar fi putut să țină pasul cu alte întreprinderi de același fel, dacă Maria Teresia ar fi avut o încredere mai mare în politica de cumpărare. Pentru poporul nostru, ocupația prelungită a principatelor (după 1850) era în armonie cu opiniile Comisiei; dar protestele repetate din Franța și Anglia au obligat guvernul austriac să renunțe la aceasta.

Se părea că împărăteasa era mulțumită de Bucovina, iar moldovenii, care nu mai erau teribilii soldați ai lui Bogdan al IV-lea și ai lui Ștefan cel Mare, nu considerau că ar avea vreun rost să se împotrivească; dar erau cu toții mulțumiți sau resemnaţi, cu excepția intransigentului Grigorie Ghika.

Acest prinț, pe care Thugut îl considera de o încăpățânare care îl transforma într-un instrument orb al politicii rusești, dându-și seama că nu avea ce să spere de la guverne, a căutat un punct de sprijin în altă parte și a sperat că polonezii se pot alia cu Poarta[9], împotriva Casei Austriei, care a uzurpat Galiţia și Bucovina[10], în același timp în care fusese luată Silezia, „fără umbră de lege”[11]. Aceste încercări nu au putut să facă mai ușoare relațiile prințului Moldovei cu noii stăpâni ai „Ducatului Bucovinei”[12].

Tribunalul din Cernăuţi doreau să-și extindă jurisdicția într-un mod care părea prințului arbitrar; dar plângerile sale au fost judecate de reprezentanții instanței din Viena[13].

Acordul a fost adus la Constantinopol și prințul a însărcinat pe spătarul Rizo, kapu-kéhaia lui, ca, în cazul în care Tassara se dovedește a fi împotriva lui, să ducă o scrisoare la reis-efendi[14]. Turcii din acea vreme, la fel ca toate națiunile și familiile degenerate, au început să prefere comoditatea. Ulterior, Tassara și-a informat guvernul că a fost vorba de a se face unele schimbări în principate „și că Ghika şi-ar fi pierdut mințile”, adăugând că aceste zvonuri nu meritau nici o atenţie, deoarece acestea se datorau intrigilor rusești. Este clar că la Viena se obișnuiseră să explice totul în acest fel.

Trădarea miniștrilor otomani a fost oportună pentru a încuraja guvernul Mariei Teresia să încerce să obțină noi concesii și să transforme moldovenii în cât mai mulţi vasali. Grigorie Ghika, care nu s-a lăsat adormit, a încercat, prin intermediul lui Rizo, să ajute Poarta să înțeleagă unde își propunea să o conducă și să o reducă Casa Austriei, adresându-se direct generalului care comanda Bucovina. Porta sfârşi prin a înțelege pericolul și reis-efendi a trimis câteva proteste ambasadorilor, dar miniștrii erau prea plictisiți, ca să nu încerce să obțină unele concesii, ca o trăsătură demnă de caracterul lor.

Prin urmare, turcii erau hotărâți să-l jertfească pe Prințul Moldovei, ca și cum ar vrea să demonstreze adevărul tristului proverb albanez: „Cine face bine trebuie să se aștepte la rău”. Boierii nu au recunoscut acest pericol, care era cu adevărat extrem pentru țara lor, ci o ocazie de a-și satisface ura și gelozia împotriva prințului, care i-a împiedicat să-i împingă pe ţărani în deznădejde[15]. În loc să-i ofere sprijin împotriva dușmanilor patriei, au profitat de ocazie pentru a-l agita împotriva Porţii cu grabă rușinoasă. Mi-aș dori să mă îndoiesc de trădare, dar mărturia diplomației franceze, foarte dezinteresată de această problemă și care nu a arătat niciodată vreo parțialitate pentru Grigorie Ghika nu permite nici cea mai mică îndoială[16].

[1] Aparent românii din Transilvania, în zilele lui Montesquieu și Washington, aveau această valoare! Și atunci tu, minunile micii afecțiuni pe care această populație o are pentru coroana Sfântului Ștefan!

[2] Fiecare familie românească a fost estimată la 107 lire şi 50 cenți. Această „epocă de aur”, așa cum este numit „regimul antic”, avea, faţă de demnitatea umană, idei foarte unice!

[3] Vezi Michiels, Histoire secrète du gouvernement autrichien, în special capitolele I, IX, XVI, XVIII. Maria Teresia însăși a mărturisit o groază de toți „eroii” și „schismaticii”. „Nu i-a permis fiului său, Joseph, să călătorească în Anglia. „Britanicii”, a spus ea (erau britanicii înaintea rațiunii metodiste), „sunt aproape toți necredincioși, liber-cugetători și deişti. Mă tem că va strânge relațiile cu acei oameni, şi că aceasta îl va strica!”. Comisiile religioase monitorizează strict disidenții. Ele apelează chiar la eufemismul „transplantează-mă”, folosit de împărăteasa pioasă, atunci când vorbesc despre domiciliul forțat aplicat cetățenilor excelenți, a căror singură vină este aceea de a nu gândi ca ea.

[4] Acest pasaj demonstrează cât de dificil a fost pentru Grigore, apoi şi pentru prințul Țării Românești, să frâneze această invazie.

[5] Este clar că această imagine nu a putut fi aplicată românilor din Transilvania, care, potrivit unui istoric francez, „au avut stăpâni cruzi, care și-au supus concetățenii lor slujitori, pe spate şi pe sângele  cărora huzureau, atitudini dure, ţinându-i într-o mizerie profundă, „o mizerie care a dat naștere la răscoala extraordinară  din1784, care a fost condusă de teribilul Horea, împăratul Daciei” (E. RegnauIt, Principtautés danubiennes, p. 145).

[6] Schlaetzer, Staats Anzeigen, partea I, pp. 38 și urm. Mirabeau, De la monarchie prussienne sous Frédéric le grand, Londra 1788, pp. 279 și următoarele.

[7] Nimeni a fost mai inspirat decât, Michelet, în Histoire de la Revolution, a subliniat faptul capital al acelei revoluții – mai mult sau mai puțin de eliberare a țăranilor. Acesta o numește „căsătoria pământului cu omul”.

[8] Au fost analizate de Guizot, în Revue des deux mondes.

[9] Rizo a comunicat înaltului reprezentant de afaceri despre relațiile pe care le-a avut cu emisarul polonez Poskam, nutrindu-se cu speranțe (Scrisoarea lui Tassara din 4 martie 1777).

[10] „Revoluția”, spune un scriitor german, „a distrus moralitatea politică a popoarelor și a introdus spiritul de cucerire în Europa” (H. von Sybel, Getchichte der Revolutionzeit). Poate că anexarea Galiţiei și Bucovinei a fost opera jacobinilor francezi? Autorul nu a recunoscut că Prusia a fost „agresivă” față de Polonia, „în sensul cel mai larg al cuvântului și fără umbră de drept”?

[11] H. von Sybel, cu o seriozitate demnă de Thugut, spune: este adevărat „că acest eveniment” (anexarea Sileziei) nu a avut nici o influență asupra ordinii juridice a Europei, şi nici  altă influență, „decât să proclame, mai târziu, cu energie duală, principiul respectării legii și tratatelor” (H. von Sybel, Getchichte der Revolutionzeit, Dusseldorf 1853-1857). Grigorie a trebuit să plătească foarte scump pentru efortul necesar înțelegerii raționamentelor care păreau luate literalmente de la îngerul lup, ca să nu spunem pur și simplu, cu autorul cărţii Animali maladi di pesta: „Vous leur fites, seigneur – En les croquant, beaucoup d’honneur!” (aproximativ „Îl faci stăpân, acordându-i multă cinste!” – n. n.).

[12] Bucovina nu înseamnă „pădure roșie”, așa cum crede Bouillet, autorul Dictionaire universel, dar se pare că derivă din Bucov, o țară renumită cândva pentru rasele de vite.

[13] A se vedea scrisoarea generalului Spleny, din 26 februarie 1777. Tassara a trimis-o, adăugându-și opinia, cu scrisoarea sa din 3 aprilie 1777.

[14] „Iaşi, 1/12 martie 1777. // La sfârșitul lucrărilor comisie mixte de demarcație, mulți moşii ale boierilor Moldovei au rămas dincolo de linia acelei părți, în timp ce aceşti boieri au rămas în această parte; și, în timpul în care comisarii destinați demarcarea zonei lucrau, printre altele acest lucru a fost propus, și anume că, ori de câte ori oricare dintre locuitorii de graniţă vor fi avut vreo controversă sau pretenție cu privire la moşie sau la orice alt diferend cu oricare dintre locuitorii acestei părți, în oricare dintre părți s-ar afla bunul sau lucrul, trebuie să fie judecată, iar cauza trebuie judecată reciproc, de către ambele părți; înainte cu câteva zile, s-a întâmplat o circumstanță similară și, deși cel care pornise procesul se găsește locuitor al acestei părți a Moldovei și are tot binele său aici, cu toate acestea a fost trimis în judecată, ca străin, şi judecat de tribunalul din Cernăuţi, cu amenințarea că, dacă nu ajunge la termenul fixat, va fi pedepsit, deoarece aşa precizează instrucţiunile Generalului Spleny. O diferență similară o are și marele nostru Vistier, care este citat să fie judecat de tribunalul de la Cernăuţi, ceea ce este total incomod și cu adevărat emoționant. Toți marii noștri miniștri au moșii dincolo de graniţă; certurile nu încetează niciodată şi sunt mulţi, dincolo, care caută motive de a se certa. Prin urmare, în conformitate cu scrisoarea generalului Spleni, care solicita că, ori de câte ori vreunul dintre locuitorii acelei părți va avea o dispută, tribunalul stabilit în Cernăuţi îi va chema pe miniștrii noștri să fie judecați și, în consecință, să facă cheltuieli mari şi să irosească timp, deşi îşi au mai toată posesia lor în această parte, și au doar câteva moşii în Bucovina. Un lucru atât de incongruent și incomod trebuie să fie rezolvat și adaptat. Așadar, m-am gândit ca Serenităţii Voastre foarte amabilă domnul Spătar, dragul nostru socru, să-i raporteze personal această neplăcere, el fiind cazat în casele dregătorului domn Incio. Nu am considerat că trebuie să se adreseze el însuși instanței din Cernăuţi sau generalului Spleny, ci să continue în acest fel, chiar dacă regula aceasta fusese acceptată de comisarii demarcației, la acea vreme, pentru că noi considerăm că este necesar să supunem problema atenţiei lui Reis Effendi, pentru a fi luată o hotărâre  şi a dispune cum trebuie să ne purtăm, ori de câte ori vreunul dintre domnii țării, rezident în această parte, este citat în acea instanță. Domnii lor vor lua în considerare scrisoarea generalului Spleny, care îi consideră sudiţi pe toți cei care au moşii Moldova, având dincolo câteva palme de moşie?” (Traducere succintă a scrisorii, scrisă în idiomul grec, de Alteţa Sa Prințul Moldovei, înalților săi agenți și în special domnului lacovachi Rizo).

[15] Elia Regnault, Provinces Danubiennes, cap. IX.

[16] Lebas spune că a fost convins (la Constantinopol) că „acuzațiile grave și generale ale boierilor împotriva regimului asupritor al acestui prinț nu au contribuit prea mult la căderea lui”.> Și în deviza pe care o reproduce şi care i-a fost așezată lângă cap, i se reproșează „că a condus tiranic”  (Lebas către ministru, Constantinopol, 4 noiembrie 1777).