Grigore al III-lea Ghika, principele Valahiei și al Moldovei (X)

Populația avea o valoare aproximativ egală: „Pot fi daţi câte 50 de florini pentru fiecare familie bună, mediocră sau rea, care este prețul cu care stăpânii ardeleni își vând iobagii[1]; se obţinea, astfel, un total de 20.500.000 de florini”[2]. Din acest calcul se poate deduce că Țara Românească și Moldova au depus în visterii sume considerabile. Dar, cu timpul, aceste pământuri vor deveni o sursă de venit pentru imensa bogăție minerală, din care un guvern inteligent ar putea să scoată averi imense. În plus, agricultura era în dezvoltare, deoarece solul era foarte potrivit pentru cultivare și numeroasele turme erau alcătuite din rase frumoase. Comerțul se putea dezvolta mai mult, deoarece toate legăturile ce le-a avut Imperiul Otoman cu Rusia, Polonia și Germania treceau prin București și Iaşi. În ceea ce privește utilitatea strategică, nici măcar nu este nevoie de o discuţie.

Dispoziția locuitorilor a rămas cunoscută. Raportul se referea la cler, boieri și țărani. Călugării și preoții nu erau în favoarea Curții din Viena, pentru că ceea ce le era cunoscută intoleranța Casei din Habsburg şi nu încurajau transferul[3]. Prin urmare, comisia i-a considerat negativi. Dispoziția boierilor a fost mai puțin hotărâtă. Pe de o parte, la coloniștii pe care s-a exercitat o opresiune insuficientă, prejudecățile erau comune cu ale clerului. Pe de altă parte, dorința de a scăpa de ruși i-a făcut să dorească ca țara să fie încorporată în statul habsburgic. Agricultorii (spune Comisia) sunt mai bine dispuși față de noi. Și, după ce a revenit trista situație a ţăranilor, pe care Grigorie Ghika încercase să o îmbunătățească, ţărani, după cum a adăugat Comisia, „au dorit cu ardoare să scape de ruși[4], sperând că orice schimbare le va face destinul mai bun; iar acum, când cunoscuseră jugul muscovit, îl detestau și, în ciuda opoziției clerului, invocau Casa Austriei, știind de la vecinii lor că coloniștii sunt protejaţi în Austria[5], că se cer doar impozite rezonabile de la ţărani, iar dacă ei le plătesc îi lasă să trăiască în pace și ăi tratează cu dreptate[6].

Acest document foarte important ne face să înțelegem de ce Grigore al III-lea Ghika nu a găsit sprijin eficient în poporul său pentru apărarea drepturilor cele mai vitale ale Moldovei; căci masele, după ce au plecat ruşii, erau dispuși să-i primească pe germani cu bunăvoință.

Răspunsurile Comisiei arată, de asemenea, cât de mare este iluzia celor care şi-au închipuit baza ideii naționale în casta țărănească. Pentru țărani, problema economică este mai presus de toate. În revoluția franceză, țăranul a luptat vitejeşte împotriva străinului, care dorea să înlăture imense beneficii materiale ale Revoluției[7], dar, în anii 1814, 1815 și 1870, și, mai ales, în ultimul, el nu a făcut nimic sau aproape nimic împotriva invaziilor, care nu i-au afectat interesele. Ducele de Broglia citează, în Memoriile sale[8], un episod care oferă o idee foarte exactă asupra dispoziției țăranilor. Ducele povestește că, atunci când a fost trimis într-o misiune în „Marele Ducat al Varșoviei”, polonezii au luptat foarte bine pentru Polonia, în timp ce cei soldaţii guvernului rus au arătat un curaj egal în apărarea Rusiei. Și acesta va fi întotdeauna cazul, cu excepția situaţiilor în care pasiunile religioase nu numai că îi smulg pe țărani din modul lor de viaţă calculat, ci, într-un fel, se poate spune că îi mână într-un sacrificiu al beneficiilor eterne, care nu îl atrag prea mult.

Raportul Comisiei a concluzionat că este necesară extinderea monarhiei către est și că posesiunea care a aparţinut Moldovei avea o importanță deosebită, punând Transilvania în comunicare directă cu provinciile Galiţia și Lodomeria, care au fost achiziționate recent de către Austria. Prin urmare, anexarea Bucovinei ar fi putut să țină pasul cu alte întreprinderi de același fel, dacă Maria Teresia ar fi avut o încredere mai mare în politica de cumpărare. Pentru poporul nostru, ocupația prelungită a principatelor (după 1850) era în armonie cu opiniile Comisiei; dar protestele repetate din Franța și Anglia au obligat guvernul austriac să renunțe la aceasta.

Se părea că împărăteasa era mulțumită de Bucovina, iar moldovenii, care nu mai erau teribilii soldați ai lui Bogdan al IV-lea și ai lui Ștefan cel Mare, nu considerau că ar avea vreun rost să se împotrivească; dar erau cu toții mulțumiți sau resemnaţi, cu excepția intransigentului Grigorie Ghika.

Acest prinț, pe care Thugut îl considera de o încăpățânare care îl transforma într-un instrument orb al politicii rusești, dându-și seama că nu avea ce să spere de la guverne, a căutat un punct de sprijin în altă parte și a sperat că polonezii se pot alia cu Poarta[9], împotriva Casei Austriei, care a uzurpat Galiţia și Bucovina[10], în același timp în care fusese luată Silezia, „fără umbră de lege”[11]. Aceste încercări nu au putut să facă mai ușoare relațiile prințului Moldovei cu noii stăpâni ai „Ducatului Bucovinei”[12].

Tribunalul din Cernăuţi doreau să-și extindă jurisdicția într-un mod care părea prințului arbitrar; dar plângerile sale au fost judecate de reprezentanții instanței din Viena[13].

Acordul a fost adus la Constantinopol și prințul a însărcinat pe spătarul Rizo, kapu-kéhaia lui, ca, în cazul în care Tassara se dovedește a fi împotriva lui, să ducă o scrisoare la reis-efendi[14]. Turcii din acea vreme, la fel ca toate națiunile și familiile degenerate, au început să prefere comoditatea. Ulterior, Tassara și-a informat guvernul că a fost vorba de a se face unele schimbări în principate „și că Ghika şi-ar fi pierdut mințile”, adăugând că aceste zvonuri nu meritau nici o atenţie, deoarece acestea se datorau intrigilor rusești. Este clar că la Viena se obișnuiseră să explice totul în acest fel.

Trădarea miniștrilor otomani a fost oportună pentru a încuraja guvernul Mariei Teresia să încerce să obțină noi concesii și să transforme moldovenii în cât mai mulţi vasali. Grigorie Ghika, care nu s-a lăsat adormit, a încercat, prin intermediul lui Rizo, să ajute Poarta să înțeleagă unde își propunea să o conducă și să o reducă Casa Austriei, adresându-se direct generalului care comanda Bucovina. Porta sfârşi prin a înțelege pericolul și reis-efendi a trimis câteva proteste ambasadorilor, dar miniștrii erau prea plictisiți, ca să nu încerce să obțină unele concesii, ca o trăsătură demnă de caracterul lor.

Prin urmare, turcii erau hotărâți să-l jertfească pe Prințul Moldovei, ca și cum ar vrea să demonstreze adevărul tristului proverb albanez: „Cine face bine trebuie să se aștepte la rău”. Boierii nu au recunoscut acest pericol, care era cu adevărat extrem pentru țara lor, ci o ocazie de a-și satisface ura și gelozia împotriva prințului, care i-a împiedicat să-i împingă pe ţărani în deznădejde[15]. În loc să-i ofere sprijin împotriva dușmanilor patriei, au profitat de ocazie pentru a-l agita împotriva Porţii cu grabă rușinoasă. Mi-aș dori să mă îndoiesc de trădare, dar mărturia diplomației franceze, foarte dezinteresată de această problemă și care nu a arătat niciodată vreo parțialitate pentru Grigorie Ghika nu permite nici cea mai mică îndoială[16].

[1] Aparent românii din Transilvania, în zilele lui Montesquieu și Washington, aveau această valoare! Și atunci tu, minunile micii afecțiuni pe care această populație o are pentru coroana Sfântului Ștefan!

[2] Fiecare familie românească a fost estimată la 107 lire şi 50 cenți. Această „epocă de aur”, așa cum este numit „regimul antic”, avea, faţă de demnitatea umană, idei foarte unice!

[3] Vezi Michiels, Histoire secrète du gouvernement autrichien, în special capitolele I, IX, XVI, XVIII. Maria Teresia însăși a mărturisit o groază de toți „eroii” și „schismaticii”. „Nu i-a permis fiului său, Joseph, să călătorească în Anglia. „Britanicii”, a spus ea (erau britanicii înaintea rațiunii metodiste), „sunt aproape toți necredincioși, liber-cugetători și deişti. Mă tem că va strânge relațiile cu acei oameni, şi că aceasta îl va strica!”. Comisiile religioase monitorizează strict disidenții. Ele apelează chiar la eufemismul „transplantează-mă”, folosit de împărăteasa pioasă, atunci când vorbesc despre domiciliul forțat aplicat cetățenilor excelenți, a căror singură vină este aceea de a nu gândi ca ea.

[4] Acest pasaj demonstrează cât de dificil a fost pentru Grigore, apoi şi pentru prințul Țării Românești, să frâneze această invazie.

[5] Este clar că această imagine nu a putut fi aplicată românilor din Transilvania, care, potrivit unui istoric francez, „au avut stăpâni cruzi, care și-au supus concetățenii lor slujitori, pe spate şi pe sângele  cărora huzureau, atitudini dure, ţinându-i într-o mizerie profundă, „o mizerie care a dat naștere la răscoala extraordinară  din1784, care a fost condusă de teribilul Horea, împăratul Daciei” (E. RegnauIt, Principtautés danubiennes, p. 145).

[6] Schlaetzer, Staats Anzeigen, partea I, pp. 38 și urm. Mirabeau, De la monarchie prussienne sous Frédéric le grand, Londra 1788, pp. 279 și următoarele.

[7] Nimeni a fost mai inspirat decât, Michelet, în Histoire de la Revolution, a subliniat faptul capital al acelei revoluții – mai mult sau mai puțin de eliberare a țăranilor. Acesta o numește „căsătoria pământului cu omul”.

[8] Au fost analizate de Guizot, în Revue des deux mondes.

[9] Rizo a comunicat înaltului reprezentant de afaceri despre relațiile pe care le-a avut cu emisarul polonez Poskam, nutrindu-se cu speranțe (Scrisoarea lui Tassara din 4 martie 1777).

[10] „Revoluția”, spune un scriitor german, „a distrus moralitatea politică a popoarelor și a introdus spiritul de cucerire în Europa” (H. von Sybel, Getchichte der Revolutionzeit). Poate că anexarea Galiţiei și Bucovinei a fost opera jacobinilor francezi? Autorul nu a recunoscut că Prusia a fost „agresivă” față de Polonia, „în sensul cel mai larg al cuvântului și fără umbră de drept”?

[11] H. von Sybel, cu o seriozitate demnă de Thugut, spune: este adevărat „că acest eveniment” (anexarea Sileziei) nu a avut nici o influență asupra ordinii juridice a Europei, şi nici  altă influență, „decât să proclame, mai târziu, cu energie duală, principiul respectării legii și tratatelor” (H. von Sybel, Getchichte der Revolutionzeit, Dusseldorf 1853-1857). Grigorie a trebuit să plătească foarte scump pentru efortul necesar înțelegerii raționamentelor care păreau luate literalmente de la îngerul lup, ca să nu spunem pur și simplu, cu autorul cărţii Animali maladi di pesta: „Vous leur fites, seigneur – En les croquant, beaucoup d’honneur!” (aproximativ „Îl faci stăpân, acordându-i multă cinste!” – n. n.).

[12] Bucovina nu înseamnă „pădure roșie”, așa cum crede Bouillet, autorul Dictionaire universel, dar se pare că derivă din Bucov, o țară renumită cândva pentru rasele de vite.

[13] A se vedea scrisoarea generalului Spleny, din 26 februarie 1777. Tassara a trimis-o, adăugându-și opinia, cu scrisoarea sa din 3 aprilie 1777.

[14] „Iaşi, 1/12 martie 1777. // La sfârșitul lucrărilor comisie mixte de demarcație, mulți moşii ale boierilor Moldovei au rămas dincolo de linia acelei părți, în timp ce aceşti boieri au rămas în această parte; și, în timpul în care comisarii destinați demarcarea zonei lucrau, printre altele acest lucru a fost propus, și anume că, ori de câte ori oricare dintre locuitorii de graniţă vor fi avut vreo controversă sau pretenție cu privire la moşie sau la orice alt diferend cu oricare dintre locuitorii acestei părți, în oricare dintre părți s-ar afla bunul sau lucrul, trebuie să fie judecată, iar cauza trebuie judecată reciproc, de către ambele părți; înainte cu câteva zile, s-a întâmplat o circumstanță similară și, deși cel care pornise procesul se găsește locuitor al acestei părți a Moldovei și are tot binele său aici, cu toate acestea a fost trimis în judecată, ca străin, şi judecat de tribunalul din Cernăuţi, cu amenințarea că, dacă nu ajunge la termenul fixat, va fi pedepsit, deoarece aşa precizează instrucţiunile Generalului Spleny. O diferență similară o are și marele nostru Vistier, care este citat să fie judecat de tribunalul de la Cernăuţi, ceea ce este total incomod și cu adevărat emoționant. Toți marii noștri miniștri au moșii dincolo de graniţă; certurile nu încetează niciodată şi sunt mulţi, dincolo, care caută motive de a se certa. Prin urmare, în conformitate cu scrisoarea generalului Spleni, care solicita că, ori de câte ori vreunul dintre locuitorii acelei părți va avea o dispută, tribunalul stabilit în Cernăuţi îi va chema pe miniștrii noștri să fie judecați și, în consecință, să facă cheltuieli mari şi să irosească timp, deşi îşi au mai toată posesia lor în această parte, și au doar câteva moşii în Bucovina. Un lucru atât de incongruent și incomod trebuie să fie rezolvat și adaptat. Așadar, m-am gândit ca Serenităţii Voastre foarte amabilă domnul Spătar, dragul nostru socru, să-i raporteze personal această neplăcere, el fiind cazat în casele dregătorului domn Incio. Nu am considerat că trebuie să se adreseze el însuși instanței din Cernăuţi sau generalului Spleny, ci să continue în acest fel, chiar dacă regula aceasta fusese acceptată de comisarii demarcației, la acea vreme, pentru că noi considerăm că este necesar să supunem problema atenţiei lui Reis Effendi, pentru a fi luată o hotărâre  şi a dispune cum trebuie să ne purtăm, ori de câte ori vreunul dintre domnii țării, rezident în această parte, este citat în acea instanță. Domnii lor vor lua în considerare scrisoarea generalului Spleny, care îi consideră sudiţi pe toți cei care au moşii Moldova, având dincolo câteva palme de moşie?” (Traducere succintă a scrisorii, scrisă în idiomul grec, de Alteţa Sa Prințul Moldovei, înalților săi agenți și în special domnului lacovachi Rizo).

[15] Elia Regnault, Provinces Danubiennes, cap. IX.

[16] Lebas spune că a fost convins (la Constantinopol) că „acuzațiile grave și generale ale boierilor împotriva regimului asupritor al acestui prinț nu au contribuit prea mult la căderea lui”.> Și în deviza pe care o reproduce şi care i-a fost așezată lângă cap, i se reproșează „că a condus tiranic”  (Lebas către ministru, Constantinopol, 4 noiembrie 1777).