Grigore al III-lea Ghika, principele Valahiei și al Moldovei (XI – ultimul)

Dar Grigore[1], implicat intenționat în lupta curajoasă și inegală împotriva habsburgilor, pare să se fi ocupat foarte puțin de conspirații interne. El și-a propus să obțină sprijinul prusac și, probabil, să se opună Ecaterinei şi Mariei Teresia. Cu siguranță, el nu a ignorat faptul că un stat mic ca Elveția, care are puteri atât de neînsemnate la granița sa, este independent, de secole, știind să se opună pe unul altuia[2]. Piemont-ul știa, de asemenea, cum pot fi atraşi vecinii săi ambițioși. Da, având în vedere exemple, Grigorie Ghika trebuiau să facă impresie unui prinț care, exercitând funcțiile unui mare dragoman, începuse să se priceapă la politica diferitelor guverne. Așa că îl vedem scriind două scrisori, în doar patru zile, către Frederick al II-lea[3], a cărui susţinere dorea să o obţină. Dar, din vremea când Grigorie Ghika fusese mare dragoman, politica regelui Prusiei s-a schimbat în întregime.

Prima împărţire a Poloniei (1772) a produs o strânsă solidaritate între cei trei germani care guvernau Prusia, Rusia și Austria. Acest acord ne face să înțelegem și izolarea[4] în care Grigore urma să rămână. Latinii estici, precum slavii occidentului, au trebuit să sufere consecințele acordului care domnea între suveranii de origine germanică. La căderea imperiului francez, veneţienii și lombarzii au avut și ei aceleaşi rezultatele. Se spune că Grigorie, convins că Curtea de la Viena i-a cumpărat pe miniștrii „slabi și corupți” ai lui Abdul Hamid[5], și că şi agenții Mariei Teresia se alăptau din aceeaşi corupţie[6], l-a înţeles pe agentul austriac la Iaşi, ​​care nu știa prin mijloacele obținuse guvernul său Bucovina, şi care, convins fiind că fiecare om are prețul său în bani, a încercat să-i ofere o trăsură și caii ei[7]. Văzându-se redus atât jos, Ghika a strigat furios: „Ai dreptate, dar uită-te la ei!”.

La 1 octombrie 1777 era stabilită, la Constantinopol, mazilirea lui Grigorie Ghika şi desemnarea lui Constantin Moruzzi ca succesor al său[8]. Însă miniștrii slabi ai lui Abdul Hamid nu au știut să ducă mazilirea la îndeplinire. Se temeau să înlăture, din capitala lui, pe un prinț care, în mod evident, s-a sacrificat pentru interesul țării. Nici complicitatea boierilor nu i-a liniștit și s-au temut de un exces de sentimente populare. S-a spus că Moruzzi, avid de domnie, va negocia cu turcii pentru a grăbi trădarea, care trebuia să lase tronul Moldovei liber[9].

În orice caz, nici bailul, nici Lebas, nici Tassara nu menționează acest complot, care nu a putut fi admis, fără mărturii serioase contemporane. Ceea ce nu trebuie pus la îndoială este perfidia puterii protectoare, Turcia, catalogată așa cum merita de secretarul imperial Raicevich, de emigrantul legitimist Salaberry[10] și de Tassara. Autorul Observaţiilor relatează că, în loc să trimită un om care ar fi putut trezi suspiciuni lui Grigorie, Poarta a decis să trimită la Iaşi pe un prieten apropiat al prințului, Ahmed-bey[11], cu misiunea aparentă de a inspecta fortăreața din Hotin[12].

Când a ajuns în Iaşi, ​​trimisul Porţii s-a prefăcut că este bolnav și i-a cerut prințului să vină, să-l viziteze. În timp ce Grigorie urma să părăsească Palatul[13], singur, poate și pentru a arăta că nu se sfieşte să-şi apere un prieten, a refuzat să ia cu el chiar şi pumnalul împodobit cu diamante, pe care prinții români îl purtau în brâu. Nici nu a vrut să fie escortat de căpitanul de gardă albanez[14], un soldat intrepid și devotat lui. Micul perfid turc, după ce i-a deschis, l-a întrebat dacă vrea tutun și, răspunzându-i-se că nu-i place, a ordonat ca, din una dintre sălile sale, să i se aducă prințului ce au mai bun. Intrând în cameră, însoţitorii trimisului turc l-au atacat pe Grigorie Ghica, împlântându-i în piept două sau trei lovituri de pumnal. Prințul, care era hotărât și agil, se ridică și încercă să sară pe fereastră; dar cadrul fiind prea îngust, nu a putut trece şi a fost înşfăcat de asasini[15], care l-au ucis[16]. Inutil să spun că toate bunurile sale au fost confiscate[17].

Istoricii mai favorabili protectoratului otoman și mai puțin dispuși să laude principii români au menţionat în unanimitate această „frumoasă moarte”. Hapidgi Başa a luat capul îmbălsămat (Elia Regnault) și l-a trimis la Constantinopol, de vreme ce escorta voia să-i reproşeze unui spectacol rușinos[18]. Prin sacrificarea unui vasal fidel, doar pentru a mulţumi Austria, Turcia i-a provocat şi pe ceilalți la trădare și şi-a marcat propriul declin (1777).

„Grigorie Ghika a lăsat un nume de neegalat în rândul românilor fanarioţi[19]; el este singura victimă pe care Fanarul a dat-o cauzei naționale româneşti. Este adevărat că alți paisprezece Gospodari au fost sugrumaţi sau decapitaţi, în timp de un secol, dar aceasta au fost ucişi din cauza infidelității și bogăției lor”[20]. „Grigorie Ghika”, spune Ubicini, „a lăsat o amintire dragă printre români. El și-a arătat atașamentul față de patria adoptivă, iar acest lucru l-a costat și viața”[21].

„Poarta”, spune Vaillant, „își pierduse mințile; agentul Mariei Teresia a fost răzbunat; moldovenii au jurat ură Austriei și Ghika a meritat titlul de Gospodar (domn). Ce diferență între numele său și cel al urmașului său[22], și ce loc singular ocupă Ghika în pomelnicul stăpânilor țării! Urcați treisprezece ani și veți găsi pe Cantemir[23]; coborâți șapte și veți vedea pe Moruzzi[24]; doi trădători și, printre ei, o victimă, singura pe care Fanarul a sacrificat-o pentru fericirea românilor”[25].

În Constantinopol, în ajunul revoluției franceze, oamenii erau foarte rușinați ca puterile să accepte un act care amintea vremurile cele mai barbare. Dar nici „turcii cinstiți” nu au fost scrupuloși, după cum subliniază însuși Carra[26], atunci când a fost vorba de condamnarea victimelor lor: „Când otomanii vor să se răzbune pe cineva și, mai ales, dacă este creștin, ei nu reușesc niciodată să-l calomnieze îndeajuns. De fapt, ceea ce am văzut, după executarea nelegiuită a Marelui Dragoman Alexandru Ghika, a fost reînnoit după uciderea fiului său, Grigorie Ghika. Departe de a arăta intenția de a scăpa de Prințul Moldovei, Poarta a lansat zvonul că era doar o problemă de a-l denunța, iar vestea producea deja o impresie bună”[27]. Dar, spune proverbul albanez, „Cei care au semănat jale jale vor secera”. Poarta nu a putut oferi Ecaterinei  II-a o oportunitate mai bună de a pune în aplicare anumite părți din tratatul de la Kainardji, din care turcii nu au înțeles toată gravitatea. Prin urmare, reprezentantul Ecaterinei s-a grăbit să ceară explicații cu privire la rezoluția pe care Poarta a luat-o pentru a da moldovenilor un nou prinț. Miniștrii sultanului au crezut, cu siguranță, că situația de după tratatul Kainardji nu s-a schimbat! Deziluzia lor a fost cu siguranță mare, când Stachiev, ministrul Rusiei, l-a făcut pe Reis-efendi să înțeleagă că protectoratul otoman nu mai putea fi exercitat fără control, atât în ​​Moldova, cât și în Țara Românească[28]. Ministrul otoman i-a răspuns, cu umilință dragomanului ambasadei ruse, Pisani, „că prințul mazilit a făcut greșeli foarte grave, în detrimentul imperiului otoman, și că Poarta nu a avut dificultăți în a le face cunoscute tuturor Curților din Europa și, mai ales, ministrului rus, atunci când circumstanțele au permis-o; că una dintre greșelile prințului Ghika fusese să creadă că rușii doreau să intre în Moldova cu forța, încercând să determine Poarta să se considere în pericol şi să decidă sub impresia unor astfel de vești precipitate. Reis-Efendi nu a uitat să aducă la cunoștință informațiile date, a spus el, de Grigorie Ghika, toate în contradicție cu declarațiile ţarinei, trimise de asistentul ei[29].

Acest răspuns nu a fost „dur sau dezavantajos”, cum a vrut să creadă ambasada Franței. Poate să spună mai clar Poarta că a fost dispusă să o liniştească împărăteasa tuturor celor care, în România, au încercat să sugereze „acordul cordial”, stabilit prin tratatul de la Kainardji? În timp ce ministrul rus era ocupat cu digerarea acestui răspuns, dat pentru a-l surprinde, Constantinopolul a avut cea bucuria de a vedea capul prințului Ghika expus la a doua poartă a Seraiului[30], cu această inscripție: „Greșelile anterioare[31], comise de Grigore Ghika, prințul Moldovei, după ce i-au fost iertate pentru prima dată, au fost, de asemenea, foarte preferate pentru noul principat al Moldovei; deși ţăranii Moldovei au fost scutiți de impozit și de orice alt tribut sau impunere; cu nimic mai puțin nu s-a pronunţat Principele împotriva Înălţatului Comandamentului, după ce a vexat și asuprit subiecții menționați, luând de la ei tributul, că a comis şi alte fapte grave şi au venit împotriva lui multe plângeri; în afară de aceasta, de vreme ce el se opunea și neglija, sub diferite pretexte, să adune și să trimită cele solicitate prin dispozițiile Înaltei Comise, detronarea sa devenise necesară; astfel încât poruncă supremă a fost trimisă, în acest scop, ca, împreună cu familia și copiii, să vină la Constantinopol şi să locuiască în casa sa de țară; dar el, cu toată mândria și disprețul, dovedind că nu a vrut să se supună și să asculte sus-menționatul Înalt Ordin Suprem și că a avut prezumția și temeritatea de a se exprima chiar și cu termeni excesivi și respingători la adresa demnităţii și poziţiei Strălucitoarei Porţi, trimişii au fost nevoiţi să-l anihileze, fiind adus aici după moartea sa. Deci pedeapsa celor răi, care nu se supun ordinelor supreme ale Strălucitoarei Porţi, este aceasta”[32].

Un eveniment, care a provocat precauții neobișnuite[33] și considerații[34] în jurul cărora ministrul turc impunea cea mai ciudată tăcere avea nevoie de explicații. Reis-Efendi, știind că „cuvântul este argint, dar tăcerea este aur”, nu s-a simțit înclinat să le dea. Ministrul rus a strigat și a protestat, dar nu a putut primi o audienţă la ministrul otoman[35].

Ministrul otoman „a pus mâna pe cărbunele acoperit de cenușă”[36], iar aceasta nu însemna încă sfârșitul problemelor sale. Întrucât, la numirea lui Grigorie Ghika, a ocupat funcţia de ambasador al Porţii la Curtea lui Frederick al II-lea, îi era acum dificil să refuze orice explicație, din poziţia sa de ministru al afacerilor. Prin urmare, Reis-Efendi consimte să-l primească, dar în propria-i casă, unde au rămas într-o întâlnire secretă de trei ore, care ar fi trebuit să i se pară mult prea lungă ministrului[37]. Din fericire, scrisorile franceze lasă să se ghicească în ce fel turcii s-au justificat în faţa reprezentantul lui Ludovic al XVI-lea[38]. I s-a spus că „misterul și ficțiunea” au avut ca scop să-l împiedice pe Grigorie Ghika să-şi „împiedice căderea”.

S-a adăugat că „catastrofa lui” a fost cauzată de mândria și obstinația sa. Poarta „nu a intenţionat, de la început, să-i ia viața”; dar prințul primise, „disprețuitor ordinul mazilirii sale, sperând prea mult în sprijinul Rusiei, şi arătase o neascultare care-l obligase pe capidji-bachi-ul însărcinat să-l aducă, să-l facă să-și piardă capul. Aceste măsuri nu provocaseră nici cea mai mică nemulţumire la Iaşi. Există zvonul că vor fi duși la Constantinopol „mulți dintre principalii boieri care-i preferă pe ruși”[39] şi care deveniseră neplăcuți ca prințul moldovenilor[40]. Astfel, Grigore, dușmanul rușilor, potrivit lui Reis-efendi, a devenit acum (ca și partizanii săi) prietenul lor devotat, iar Franța ar putea considera moartea sa ca o revanșă a tratatului de la Kainardjii

După dubla asasinare, de care Poarta fusese vinovată, familia Ghika a rupt legăturile care o uneau deja cu Imperiul Otoman. Turcia, orbită de imbecilitatea care precede și pregătește marile catastrofe, nu a putut vedea, de acum, decât exemplul lui Grigore III Ghika pentru toți dușmanii săi, drept cea mai bună dovadă că între Padişah și supușii săi creștini nu ar fi putut avea loc nici o împăcare. Nu a durat mult până când Rhigas, eliberatorul, un nou martir și, de asemenea, o nouă victimă a politicii din Viena și a despotismului în funcţie la Stambul[41], unde cântecul era considerat precursor al revoltelor. Marsilieza Greciei moderne: „puteți fi foarte bine un dragoman, un prinț, un vizir – dar tiranul te va face să pierzi pe nedrept”. Ghika şi Mavroghénis[42] sunt oglinzi în care poți recunoaşte avertismentele acestui cântec. Dacă Tertulian spunea că „creștinii s-au născut din sângele martirilor”, albanezii, inclusiv cei musulmani, erau răzbunătorii copiilor Albaniei (Dora d’Istria, Gli albanesi in Rumenia. Storia dei principi Ghika, nei secoli XVII, XVIII e XIX. Su documenti inediti degli archivii di Venezia, Vienna, Parigi, Berlino, Costantinopoli etc., Firenze 1873, pp. 367-376).

[1] „Regimul” lui Grigorie Ghika era, de fapt, excesiv de „asupritor” cu boierii, pentru că i-a lipsit de a cere treizeci de zile de muncă pe an de la țărani. Chiar și istoricul francez Regnault are motive să spună că „bogații nu păstraseră decât energia pentru rău”. El subliniază că, „în acel moment, prinții fanarioți se străduiau să-și reprime rapacitatea”, astfel încât, „batjocorind legea, au înmulțit numărul de zile de robotă și, pe termen lung, au legitimat nelegiuirile prin eliminarea fiecărui drept al țăranilor, fanarioţii găsind întotdeauna contribuţia insuficientă” (Elia Regnault, Provinces Danubiennes, pp. 300, 301). Călătorul englez Thornton, care îi descrie pe fanarioţi drept „colecționari de taxe inexorabile”, nu le-a făcut un portret mai măgulitor decât cel al istoricului francez (Etat actuel de la Turquie, tomul II, cap. IX), De Bawr, contemporan cu ei, care nu-i zugrăveşte într-un fel mai puțin sumbru, îi numește pe fanarioţi „lipitori inexorabile ale oamenilor” (Mémoires sur la Valachie, capitolul II, p. 234). Veggasi, care a relatat despre starea lucrurilor, a avut îndrăzneala să-l acuze pe Grigorie Ghika de „tirania” din Constantinopol.

[2] Când Frederick al IV-lea, rege al Prusiei, a amenințat Neuchâtel, confederația statelor elveţiene a putut să atragă pe Napoleon al III-lea în apărarea intereselor sale; și când, după anexarea ducatului de Savoia, i s-a părut că are un vecin periculos, a încercat să obțină sprijinul împăratului Rusiei.

[3] Arhivele din Berlin. Scrisorile lui Grigore către regele Prusiei, din 22 şi 24 august 1777. În a doua îi spune lui Frederick că îi oferă un armăsar arab. Acesta îi răspunde cu o scrisoare de mulțumire, prin care mulţumeşte pentru cadou.

[4] Această situație nu este surprinzătoare pentru un albanez: „Dacă nu te alături prietenilor, spune un proverb, acceptă sfatul apropiaţilor tăi”.

[5] Eyriès, articolul Abdul Hamid.

[6] Alfred Michiels, în Histoire secrète du gouvernement autrichien, Paris, 1859, și în Histoire de la diplomatie autrichienne depuis Marie Thérèse, Paris, 1861, a arătat că guvernele autocratice din secolul al XVIII-lea au urmat același sistem.

[7] Vaillant, II, p. 244. Elias Regnault, Provinciile Danubiene, p. 94.

[8] Se pare că Constantin Moruzzi, dragoman la Poartă, a fost ales pe 16 septembrie. Totul a fost făcut în mare taină și cu multe măsuri de precauție (Scrisoare lui Tassara din 17 octombrie 1777).

[9] Vaillant, II, p. 244.

[10] Raicevitch, care spune că „Poarta l-a ucis pe trădătorul Grigorie Ghika, prințul Moldovei” (Observații, p. 29). descrie modul de acțiune al Turciei, viclean și josnic” (Observații, p. 177). „Ghika”, spune Salaberry, „a devenit suspect Porţii, opunându-se transferului Bucovinei în Austria și, după ce au apărut probleme în Crimeea, Turcia nu voia să lase o persoană de o loialitate echivocă în Moldova! Dar modul în care ministrul otoman l-a ucis pe Grigorie Ghika este la fel de rușinos, pe cât de vinovat”. Mai departe, el adaugă: „Crima lui Ghika este îndoielnică, deşi moartea lui ar fi putut fi justă; dar Poarta Otomană, folosind mijloacele cele mai infame și mai ascunse pentru a scăpa de el, i-a acordat victimei sale o importanță pe care poate nu o merita un”. Scriitorul francez, care a luptat împotriva țării sale, este înclinat să creadă că cine moare acuzat de trădare nu poate fi deloc nevinovat. Stare tristă de spirit!

[11] Scrisoarea lui Tassara, Pera, 17 octombrie 1777.

[12] „Alegând inspirat pe un prieten al lui Ghika și oferindu-i caracterul unui trimis al MareluiSultan ca inspector al cetății din Hotin” (Raicevich, p. 178).

[13] Se spune că oamenii din gardă au vrut să pună şeile pe cai, dar Grigore, „prea credul” (Salaberry), a crezut, până în ultima clipă, că un prieten nu i-a putut întinde acea capcană.

[14] Aceștia sunt în special albanezi de religie greacă. Aceia care sunt în slujba principilor sunt hotărâți și experimentați în utilizarea armelor de foc şi au trupurile acoperite cu cicatrici” (Thornton, capitolul IX).

[15] „Bazându-se pe persoana sa foarte agilă și îndrăzneață” (Raicevich).

[16] Tatăl meu mi-a spus că au ascuns cadavrul într-un dulap.

[17] Raicevich, Observații, pp. 177-179. Raicevich a avut acest raport exact către Prințul Țării Românești, Ypsilanti, al cărui secretar fusese. Tassara a scris Vienei că Poarta, mereu lacomă, a luat, mai întâi, măsura de precauție de a smulge 50 de pungi de aur de la prinț. Rizo nu a fost implicat în dezastrul ginerelui său (Scrisoarea din 17 octombrie 1777).

[18] „Capul a fost tăiat imediat și trimis la Constantinopol, iar trupul lăsat rudelor, și lucrurile și banii lui confiscaţi de Marele Sultan” (Raicevich, p. 179). „Suveranii care comandă acte similare sunt, cu adevărat, demni de a fi consideraţi sălbatici, călăi și, de asemenea, hoți”. Tassara scrie că pe capul lui Ghika se vedeau urme de violență (Scrisoare din 4 noiembrie 1777).

[19] Ghika s-a născut în Constantinopol și nu a părăsit Fanarul. Nu ar trebui să-i judecăm pe oameni și, mai ales, pe prinți, după originea lor, care poate sau nu poate sugera ceva, ci prin faptele lor.

[20] Histoire politique et morale des principautés danubiennes, p. 94.

[21] Provincies roumaines, p. 105.

[22] Autorul României recunoaște că socrul lui Alexandru al VII-lea a fost un complice al ucigașilor.

[23] Demetrius I Cantimiro, 1711-1716.

[24] Autorul intenționează să vorbească despre Dimitrie Moruzzi, ucis de turci, care a l-au acuzat că a contribuit la anexarea Basarabiei la Rusia (Tratatul de la Bucureşti din 28 mai 1812). Alții, precum Giorgio Mano, nu îl cred vinovat, dar ei văd în acest mare dragoman o victimă a intrigii dușmanilor săi.

[25] La Romanie, II, p. 245.

[26] Cara, foarte dușmănos cu grecii, nu este suspectat să fi suferit vreo influență a filoelenismului în judecarea turcilor.

[27] „Detronarea misterioasă a Prințului Moldovei Grigorie Ghika, care a devenit publică după 6 zile, a făcut senzație aici, în public, și a dat naștere unui entuziasm mai presus decât toate predicțiile de război. Constantin Moruzzi, dragoman al Porţii, a fost ridicat în această demnitate și, prin urmare, acoperit cu caftan, la vizir. Biroul de interpreţi a fost repartizat lui Caradgiko, care îl acoperise deja ca vekil, în ultimul război. Prințul Ghika trebuie să fie pe drum, acum, sub conducerea unui zaim” (Arhiva afacerilor externe din Paris; Lebas, către ministru, Constantinopol, 17 octombrie 1777).

[28] „Etapele oficiale, pe care ministrul Rusiei s-a grăbit să le facă pe cont propriu (în numele ţarinei), demonstrează suficient că nu a fost luat în calcul, în ziua acestui eveniment, și ce se afirma în acordurile speciale, care le-au asigurat turcilor șederea în principate, dar i-a obligat la răspunsuri destul de dure și de neplăcute (Lebas).

[29] “Printre vinovățiile prințului fusese şi faptul că el credea că rușii doreau să intre în Moldova cu forța, punând Poarta în pericol, cu astfel de știri, mai ales că ministrul rus a susținut că împărăteasa sa nu dorește să-și lase propriile trupe din Crimeea să lupte, solicitând ca noul Han (khan) să fie recunoscut ca suveran, și a mărturisit că fieful pe care l-a menționat în scrisorile lui anterioare respectă ultimul tratat cu tătarii” (Scrisoarea lui Bartolomeo Gradenigo, Constantinopol, 4 noiembrie 1777. A se vedea, de asemenea, scrisoarea lui Tassara, din 17 octombrie 1777).

[30] „Între timp, se spune, cât ministrul rus a analizat un astfel de răspuns, pentru a-l înţelege (toate personajele sunt ușor de prezentat cunoștințelor publice, fără să le amintesc), turcii au văzută capul lui Ghika expus pe poarta Seraiul, într-o mare surpriză generală”. „La mazilirea prințului Moldovei, Grigorie Ghika, el a fost imediat decapitat mişeleşte; capul său a fost adus la Constantinopol, în ziua de 20, și expus, timp de trei zile, pe a doua poartă a Seraiului , cu o inscripție care spunea, puțin câte puțin: „Iată, acesta este capul netrebnic al voievodului Ghika, care, deşi a fost lovit de prevaricaţii de la începutul ultimului război, a obținut harul faptelor sale față de imperiu, dar, decăzând și guvernând tiranic, el a căzut, în sfârșit, sub sabia justiției” (Lebas, ministrului, Constantinopol, 4 noiembrie 1777).

[31] Ele sunt „prevaricații” ale ultimului război. În timp ce autorul Daciei îl acuză pe Grigorie Ghika de înclinația sa de a rezista „creștinilor”, alții susțin că nu s-a opus, când rușii l-au luat din Bucureşti, pentru că a fost de acord cu ei (Raicevich, Observații, p. 176). Dar scrisorile venețiene și alte narațiuni demne de credință arată că acest zvon nu are nici o bază. Carra face cu siguranță aluzie la aceasta, când spune că cumnatul prințului, în excesele sale de furie, amenința că va denunța presupusa sa legătură cu rușii, în timpul războiului, la Constantinopol. Este adevărat, însă, că îl cunoaștem pe Dimitrie Sulutziaroglu ca un cap slab.

[32] Arhivele din Viena.

[33] Gradenigo spune că aceasta la grăbit pe Moruzzi să plece la Iaşi, ​temându-se, probabil, că vor apărea tulburări. „Noul principe al Moldovei a primit ordinul de a-şi înfăţişa, ieri, pomposul său alai la Constantinopol, ca să se pună în mişcare mâine, pentru a ajunge repede în principatul său. De asemenea, această solicitudine indolentă, exercitată fără respectarea prințului însuși, devine observabilă, în circumstanțele de mai sus” (Constantinopol, 18 noiembrie 1777).

[34] „Acest nou eveniment extrem de sugestiv”, spune Gradenigo.

[35] Tassara spune că domnul Stakieff ar fi exprimat nemulțumiri (15 decembrie) faţă de marele dragoman, dar acesta nu i-a răspuns (Scrisoarea din 17 decembrie 1777).

[36] Un proverb albanez spune: „Nu pune mâna pe cărbunele acoperit cu cenușă!”.

[37] Din păcate, Gradenigo nu a putut ști exact ce s-a întâmplat la întâlnirea respectivă. „Unii vor”, spune el, să afle dacă „regele Prusiei, care a primit propriile sale încredințări, la instalarea răposatului prinț în Moldova, a aflat, de la persoana împuternicită de guvernul rus, participantă la acea a întâlnire, a avut grijă să-şi informeze, despre cele discutate, măcar pe propriului său suveran”.

[38] Acest rege, convins că Turcia era în ajunul ruinării, a sfârșit gândindu-se să profite de rămășițele sale (1784). S-a orientat mai ales către Candia și Egipt (Vezi Mémoires, de Matteo Dumas).

[39] Este puțin probabil ca acest zvon să-l surprindă pe Lebas într-atât, încât să îl reproducă. Conduita moldovenilor în ultimul război demonstrase suficient antipatia lor faţă de ruși.

[40] Lebas, către ministru, în 4 noiembrie 1777: Este greu de crezut că, dacă Grigorie Ghika ajunge aici, nu va fi pus la îndoială trecutul său. S-au luat atâtea măsuri de precauție, încât chiar şi transportul mărfurilor a fost suspendat, timp de cinci zile; la fel, plecarea curierilor străini, problemă pe care Stakieff o reproşează puternic. (Lebas, minstrului, Constantinopol, 17 octombrie 1777). Scrisorile venețiene notează că diplomația republicii și-a menținut superioritatea. Nu numai că a fost mai bine informată, dar nici nu a râs de ceea ce Carra numește „calomnia și mijloacele atroce ale turcilor”.

[41] Rhigas, născut în Tesalia, fusese profesor de franceză și greacă veche la Bucureşti. El a fost predat de Austria Turciei, care l-a ucis (Fauriel, Chants populaires de la Grèce, II, pp. 15-17).

[42] Nicolae al IV-lea Mavroghénis, prințul Țării Românești, decapitat de turci în 1790.