MERCENARUL NEGRU: Cap. XII: Ziua răstignirii lui Iisus

Îmi dorisem atât de mult să fiu martorul Tainei, încât am şi răzbit în ziua aceea de primăvară, împovărată cu neasemuite flori de măr. Cât vedeai cu ochii, până la poalele păsurilor care urcă munţii, merii sărbătoreau ca într-un alean cosmic, iar pământul fremăta reavăn de o neascunsă bucurie, rostogolindu-şi ierburile înflorate până hăt, dincolo de nemărginire.

Mă aflam într-un sat cu câteva bordeie, întărite, peste buza pământului, cu bârne de lemn, învelite discret la încheieturi în lut proaspăt văruit, iar acoperişurile din stuf vechi, deja cenuşiu, clocoteau sub năvala albinelor şi a fagurilor nou duraţi. Primăvara însăşi e o sărbătoare, iar sufletul vibrează de primăvară ca de nemurire. Am ajuns într-un trup tânăr, de adolescent îndreptăţit de prima lui vânătoare, lângă un suflet încă neştiutor şi care nici că-şi putea bănui limitele. Am încercat să-i vorbesc, dar am înţeles curând că nu mă aude, că nu conştientizează vaga prezenţă a altui suflet, care-i îmbrăcase trupul, decât ca pe o migrenă oarecare, ca pe o astenie de primăvară, pe care o puteai alunga cu o cupă de vin bun. Tânărul trup se încolonase într-o şerpuire bărbătească pe potecile nici măcar bănuite ale pădurii, păşind spre culmea măgurii din vecinătatea cătunului. Pe alte poteci, în apropiere, urcau femeile şi copiii, iar dinspre culmea măgurii, dinspre locul în care se ating Cerul şi Pământul, în anumite clipite ale unor zile îndătinat stabilite, se revărsa domol şi tânguitor glasul nepământesc al unui bucium, care călăuzea paşii, învăluind sufletele într-o unificatoare taină. Era straniu să te simţi părticică, fir de nisip dintr-o stâncă şi piatră în dezlănţuirea de inefabil a muntelui. Nici o înstrăinare, nici o desprindere, nici o tentaţie, ci o solidaritate naturală de sferă întregită în desăvârşita ei armonie. Şi sunetul buciumului, aidoma mâinilor unui olar, care îmblânzesc formele, călăuzindu-le discret spre perfecţiune.

„Am ratat”, mi-am zis, deja convins că dacă moşii mei, cu feţele vopsite, în părţi egale, cu alb şi cu negru, trăiau atât de departe de Ierusalim, eu nu voi putea fi martorul răstignirii şi nu voi înţelege nicicând adânca semnificaţie a împlinirii. Oricum, nu aveam nimic de pierdut, dacă participam la ceremoniile echinocţiale ale naşterii luminii întărite, săvârşite, Primăvara, pe Muntele Soarelui.

Pe culmea netedă şi întinsă a măgurii, un vibrant apus de soare răzvrătea luminile, rostogolindu-le peste acoperişul cerului, dogorit de lumini aprinse. Luna se ivi ca o seceră albă, de parcă doar ar fi tras cu ochiul spre trupul Mirelui, întins pe iarbă, în mijlocul cercului celor doisprezece bătrâni, care-i vegheau somnul. Când ne-am apropiat, i-am văzut fruntea scrijelită de spini şi sângele rubiniu, care i se prelingea, fără să se închege, în iarba care-l sorbea cu nesaţ. Buciumul continua să tânguie, iar cei doisprezece, stâlpii neamurilor din văile Muntelui, şopteau înfundat sub măştile cu întruchipări zodiacale.

– Neamul nostru se trage din stirpea Omului cu Ulciorul, a şoptit bărbatul din faţă, peste umăr, înspre fiul în trupul căruia aflasem adăpost.

Băiatul a încuviinţat, înclinând capul, apoi s-a îndreptat, împreună cu alţi flăcăi, spre focul dinspre soare-răsare, în vreme ce bărbatul păşea, printre cei din leatul lui, spre vâlvătaia dinspre miază-zi. Erau patru focuri mari, care străjuiau întinsul măgurii, marcând cele patru puncte cardinale. În faţa fiecărui foc încă molcom, aşteptau câte trei lăutari, câte un scripcar, un cobzar şi un năier, iar când buciumul a tăcut, năierul a presurat peste bobotaie cetină verde, dezlănţuind roiuri nervoase de scântei. Între timp, scripcarul a început să tânguie discret din strunele meşteşugite sub arcuş, apoi, odată cu primele ritmicităţi ale cobzei, naiul risipi peste depărtări o lumină blândă şi îmbătătoare. La fiecare foc, un alt cântec, o altă slăvire a sacralităţii vieţii, a Cerului şi a Pământului. Bărbaţii au prins să păşească ritmic, de la un foc, spre celălalt, în sensul invers al rotirii Soarelui pe Cer, iar femeile, rămasă mai înspre streaşina pădurii, formau, cu trupurile lor minunate, sinusoidele vechi ale fostului calendar lunar. Nu se horea, se oficia, se celebra o anume ritmicitate universală. Muzicanţii, cum erau singurii care mai aveau darul de auzi sonorităţile astrelor, aducea sunetele pe pământ, între oameni şi iarbă, între tina care ne ştie sufletul, pentru că-i croită la fel ca ţipătul. Iar oamenii păşeau apăsat, de parcă fiecare sonoritate şi-ar fi căutat, prin tălpile lor nervoase, stigmatul vremelniciei, arsura popasului pe pământ.

După întregirea cercului, ne-am întors în jurul cerului celor doisprezece stâlpi. Se făcuse tăcere, soarele plecase, iar Mirele Cosmic, încă întins în iarbă fragedă, cu somnul vegheat de zeii cei vechi, surâse prin somn, atunci când în palme, apoi şi în labele picioarelor, au înflorit stigmatele suferinţei, risipind alte izvoraşe de sânge rubiniu, pe care iarba le sorbea dezlănţuită. Când a năvălit, iar, sunetul buciumului peste cer, toate vârstele lumii s-au îndreptat spre cele patru bobotăi, dar fiecare vârstă spre cea care urma. Flăcăii deveneau, astfel, prin ceremonia focului din miază-zi, bărbaţi, iar bărbaţii gustau amarul apusului vestitor de îmbătrânire; doar moşii focului de miază-noapte se îndreptau veseli şi revigoraţi spre focul soarelui-răsare ca spre o înviere, care îi investea direct cu o altă tinereţe, cea fără de bătrâneţe şi fără de moarte. Doar cântecele lăutarilor rămâneau aceleaşi şi aşa cum le-au fost dăruite de astre, în veşniciile în care le era îngăduit să le audă şi să se iniţieze. Pasul înşiruirii rotunde, de la un foc la altul, devenea mai aşezat, mai chibzuit, iar umbrele, pe care în mersul tineresc nu le observasem, se prelingeau greoaie, împovărând picioarele aidoma unor corăbii trase la edec.

În mijlocul măgurii, pe iarbă, Mirele îşi continua liniştit somnul vegheat de bătrânii înţelepţi, iar târziu, în noapte, când i s-a ivit stigmatul din coastă, s-a ridicat, cu mâinile îndepărtate de corp, de parcă ar fi cuprins lumea într-o neasemuită îmbrăţişare, şi a şoptit, cu glas limpede şi clar ca un zvâcnet de izvor proaspăt:

– Fiţi binecuvântaţi! Aţi fost mântuiţi!

Apoi s-a ridicat, împreună cu cei doisprezece stâlpi, în vreme ce mulţimea levita doar la câţiva paşi deasupra ierbii, urmărind înălţarea cu înfrigurată fericire. De sus, de foarte sus, a mai răzbit, încă o dată, glasul limpede şi curat până în sufletele noastre:

– Voi fi Luceafărul de Dimineaţă, ca să vă vestesc Lumina Adevărată!

Undeva, pe Cer, înspre miază-zi, s-a ivit, aidoma unui vehicul cosmic, Luceafărul, steaua Marelui Păstor, ultimul Mare Păstor, care îşi veghea, de sus, din inefabil, turmele de încrezători în adevărurile lui:

– Bine, dar e Iisus! Răstignirea nu s-a făcut la Ierusalim, ci aici, pe o măgură oarecare?, mi-am auzit sufletul, într-o pustietate a tăcerii.

– Şi aici. Şi peste tot, mi-a răspuns un glas de sub masca stirpei Omului cu Ulciorul. Răstignirea şi învierea s-au petrecut peste tot şi se vor petrece, ca şi naşterea, în toate sufletele, până în vecii vecilor.

Am vrut să mă apropii, dar stâlpii încă rămăseseră în preajma Luceafărului de Dimineaţă, la o distanţă pe care levitaţia celorlalte trupuri nu o puteau parcurge. Şi-atunci am înţeles că Divinitatea este atât de departe, încât nici măcar cu mintea nu ai răzbi până la ea.

CARTE IN LUCRU: Mercenarul Negru No Comments Jul 10

MERCENARUL NEGRU: Cap. XI: Împovărat cu dumnezeire

Trebuia să mă dumiresc, de aceea am urcat iar, înălţime după înălţime, până pe culme, şi l-am văzut dansând prin iarba spuzită cu cer şi cu inflorescenţe.

– Acum ştiu!, i-am strigat, când s-a oprit din rotire.

– Curios, înseamnă că eşti singurul care ştie. Eu, de pildă, nu-s la fel de norocos ca tine şi nu ştiu nimic…

– Înseamnă că eşti îngerul căzut, i-am zis, iar Mercenarul Negru a râs hohotit, privindu-mă cu o milă nedisimulată.

– Cât încă nu te despovărezi de mit, înseamnă că nu ştii nimic.

– Ştiu, totuşi, că tu eşti primul şaman!, nu m-am lăsat eu.

– Nu există primul sau ultimul, ci numai şama-nul…

Mulţi au fost, de-a lungul veşniciei efemerităţii, cei care şi-au proclamat nemurirea, dobândind doar sfinţenie în dezarmanta credulitate a generaţiilor umane. Iar sfinţenia nu-i altceva decât o temere, o cauză a spaimelor şi neliniştilor noastre existenţiale.

– Da, ceva-ceva tot ai înţeles, a râs iar şamanul.

Nu se poate să-mi fi citit gândurile.

– Dar sfinţenia, ca temere, înseamnă împovărare.

– Eu m-am eliberat. M-am eliberat prin dragoste de dumnezeire…

– Dragostea este împovărarea supremă!

– Dar l-am văzut, i-am auzit sufletul suferind pentru că nu-şi poate da jos Fiul de pe cruce…

– Ai văzut în tine, nu în El, care nici nu poate fi văzut şi desluşit.

– Din pricina îndepărtării…

– Din pricina definitivei şi primordialei îndepărtări. Din cauza mitului: cum l-aţi creat, aşa îl aveţi.

– L-am văzut în sufletele generaţiilor omeneşti…

– Nu poţi călători decât din străbuni în strămoşi; fisurile duc numai înspre ei, aidoma unei activări norocoase a subconştientului…

– Cum adică? Dacă voi răzbate, de pildă, spre ziua crucificării lui Iisus, nu voi putea fi martorul supremei mântuiri?

– Dacă un strămoş al tău a fost acolo, atunci da. Dacă nu, nu. Vei întâlni doar un bordei, undeva, prin lume, dormitând printre vietăţi şi vegetaţie. Când vei mai călători, să-ţi priveşti chipul…

L-am privit. De fapt, l-am zărit în undele dense ale Bosforului, atunci când am fost martorul martiriului Brâncoveanului. L-am zărit şi în vitraliile colorate ale Palatului Administrativ din Suceava anului 2115, atunci când am încercat prima mea evadare în viitor. Nici unul nu era chipul meu, deşi fiecare îmi era oarecum familiar. Eu nu eram eu, eu eram ei. Nu îmi spălam chipul cu palmele mele, ci cu ale lor. Pentru că chipul nici nu era al meu, ci al lor.

– Nu, nu ai luat-o razna, îmi pară Mercenarul Negru începutul de gând tăinuit. Începi să înţelegi, dar e cale lungă până la totala despovărare de mit, de manipulări convenite drept spiritualitate sau istorie.

– Bine, dar miturile vin din realităţi…

– Miturile sunt creaţii mult mai târzii, pe seama unui trecut din ce în ce mai întunecat. Chiar şi Dumnezeu e un mit. Că doar nu ţi-l imaginezi chinuindu-şi trupul îmbătrânit într-un incomod tron de aur şi asudând la nesfârşit, în durata judecăţii de apoi…

– Dumnezeu e Lumină!

– Oare?

M-a privit curmeziş, în vreme ce-şi ridica braţele spre cer, pentru a se înfăşura într-un dans neaşteptat, tropotind chiar şi pe Soare, iar de sub tălpile lui se desprindeau aşchii şi jarişti care alungau întunericul.

– Lumina e nevoia şi amăgirea omului dornic de a şti!, l-am auzit spulberând şi cuvintele. Lumina e mitul fiecărui suflet în parte, care confundă clopotul de sticlă al propriei existenţe cu dumnezeirea!

Parabola clopotului de sticlă chiar o înţeleg, dacă nu cumva am ştiut-o dintotdeauna. În fond „firul” şi ghemul” existenţial nu înseamnă decât o axă convenită în timp, dar viaţa omului este un întreg distinct, un larg al celor percepute numai de el, deci un clopot de sticlă sau o sferă de sticlă, pururi rătăcitoare prin spaţii şi timpuri şi tocmai de aceea apusă, cândva anume, în sferele de sticlă ale celorlalţi. Nimeni nu moare niciodată, ci se mută cu sfera lui altundeva, fără a se mai întoarce vreodată. La naştere, omul primeşte simultan şi naşterea, şi viaţa, şi moartea, dar naşterea şi moartea nu sunt decât dimensiuni ale sferei, subconştiente atingeri ale membranei care statorniceşte şi defineşte fiecare viaţă în parte. Doar vieţile există, prizonieratul lor într-o anume dimensiune a conştientizării înlesnind speculaţiile de genul „ceea ce există e creaţia percepţiilor mele”.

– Ceea ce ar însemna că eu nu sunt decât năluci-rea răzvrătirilor tale!, îmi şopteşte dansul, dar văd bine şi chiar conştientizez că dansul nu are chipul meu. Poate doar chipul sufletului, pe care nu-l cunosc, deşi l-am pus pe masă adesea, ca să stăm la sfat.

– E doar o speculaţie!, răspund.

– Încearcă să-ţi priveşti, odată, sufletul. Şi poate că ai să înţelegi.

– De parcă nu aş fi vrut, de parcă nu aş fi încercat! Îmi stau mărturie poemele…

– Cine are nevoie de mărturii? Fiecare are nevoie doar de el însuşi. Când nu pricepe, rătăceşte…

Între mine şi dans, împietreşte statura unui bătrân. Nu ştiu când şi de unde a venit. Nu ştiu dacă mă zăreşte, nu ştiu dacă înţelege dansul. Îşi pune palma la ochi şi măsoară zările încercănate de culmile munţilor. În curând se va transforma într-o stâncă, va fi lumina din adâncul nebănuit al pietrei. Fiecare piatră are un suflet, o lumină. Aşa e ursit, astfel se durează vremelniciile şi veşniciile. Şi văd şi izvorul, care exista aici dintotdeauna sau de foarte curând. Sau poate că doar va exista: se va desprinde proaspăt din sufletul meu, care de-atât amar se tot caută. Sorb din unda răcoroasă: îngenunchez, cu mâinile împreunate, şi sărut unda, şi sorb. Îmi zăresc chipul: e chipul meu, iar recunoaşterea mă face fericit. Sorb, beau cu nesaţ din unda răcoroasă, desfăcând cu dinţii fiecare picătură. Cale de o veşnicie, mă bucur de răcoarea undei, stau îngenuncheat şi mă simt fericit. Când mă ridic, dansul nu mai exisă. Doar câteva urme, risipite prin iarba domoală a culmii muntoase. Şi nu ştiu ale cui sunt urmele: ale dansului, ale sufletului sau ale trupului meu.

Când cobor, cerul e tivit cu şiroirile viguroase ale apusului. Ştiu că aş putea sorbi şi din acest izvor, care picură vesel pe clopotul de sticlă al cerului, dar amân pe altădată. Probabil din superstiţie: cum să vreau să gust din propriul meu apus?

Dar unde cobor, înspre ce mă întorc? Valea râului e copleşită de umbre şi primele lumini ale civilizaţiei umane fumegă ostenite. Un clopot răguşit amăgeşte şi ademeneşte întunericul, iar glasurile profane ale sătenilor cheamă animalele la muls. În şiştare de lemn, spumegă laptele, despletindu-şi calea pe cer. Câţiva câini îşi trimit veşti liniştitoare, peste care întunericul întinde pănuri grele şi împovărătoare.

– Nu-i aşa că-i frumos?, întreabă Dumnezeu, de undeva, de nu mai ştiu unde.

Nu-i răspund, deşi îi simt palmele cereşti cum îmi mângâie sufletul. Cu dragoste. Dar dragostea adevărată este apogeul împovărării. După împovărare şi doar ca împovărare se cunosc chipul şi asemănarea.

CARTE IN LUCRU: Mercenarul Negru No Comments Jul 9

Spectaculosul neam Ţicală, în nobleţea Maramureşului

Fiecare familie maramureşeană are măcar o rădăcină în elita nobilă a Maramureşului, care poate fi identificată genealogic în „Clasificatio Personalistarum”, anale ale nobleţei dovedite, dar pe care încă nu am izbutit să le găsesc. Există, totuşi, o puzderie de documente, inclusiv originalele, elaborate în limba latină, în colecţiile de documente, publicate, de-a lungul timpului, de Joan Mahalyi de Apşa[1] şi de Alexandru Filipaşcu[2], multe dintre acestea preluate şi de Nicolae Iorga, după ce fuseseră expuse în expoziţia de la Sibiu. Chiar şi legendarul haiduc Grigore Pintea figurează, drept „Gregoriu Pinte, nobil din Budeşti”, în diverse înscrisuri ale vremii, din 1494[3], până la moartea sa, întâmplată în 1703. . p. 563), mort în 1703[4], unii dintre străbunii lui fiind nu doar nobili, ci şi autorităţi judecătoreşti, adică kenezi[5], precum, în 1 iunie 1453, cei din Vişeu, Iancu de Hunedoara conferind „titlul de nouă donaţiune lui Petru Mandra şi Nan Kenezilor din Vişeu şi fratelui lor Keneziatul ambele Vişae… deoarece ei au adeverit că dânşii, din timpul regilor din bătrâni, au fost şi sunt în domeniul acestui Keneziat”[6].

Există şi lucrări care se ocupă de „nobilitatea” străveche a unor anumite neamuri, precum cea a reputatului istoric Ioan-Aurel, Genealogii maramureşene medievale – Exemplul familiei Gorzo (Gurzău) din Ieud[7], care probează că neamurile stăpânitoare peste satele Ieud, Dragomireşti, Cuhea, Bocicoiu etc. sunt urmaşii Drăgoşeştilor, care se trag, prin Sas, din copii acestuia, Balc[8], Drag, ginerele Dragomir, Ştefan şi Ioan Românul, menţionaţi documentar în anii 1365[9] şi 1373, urmaşii direcţi ai lui Dragomir fiind Sandrin, numit, în 1471, „Sandrin de Dragomireşti”[10], şi Gheorghe, menţionaţi în anul 1402. Dragomir[11], care dă numele satului Dragomireşti[12] sau Dragomérfalva[13], era ginerele lui Sas Voievod[14], iar eu sunt de părere că şi primul Ţicală pătrunde în familia descendenţilor lui Ştefan Voievod – fiul lui Iuga şi fratele lui „Iohanis Olachorum”[15], tot din postura de ginere, „posesiunile principale Cuhea”[16] aflându-se, încă din 14 mai 1353, în posesiunea descendenţilor lui Iuga, „mandatul regal”, cum se numeau întăriturile, fiind reconfirmat în 12 octombrie 1355 (p. 33) şi în 24 iunie 1360 (p. 45) şi în 22 iunie 1384 (p. 82).

În Mihalyi, găsim, în afară de lista de beneficiari de „nobilitate” deja citaţi la subsol, şi o altă listă („Din Dragumireşti şi-au produs nobilitatea familiile Dragomir (1431), Deak (1489), Szakalos (1549), Zubasko (1587), Font, Boduma; la anii 1763-1763, familiile Thorkos (1451), Ostas (1470), Offrim (1608), Turkus alias Conciu (1672)”[17]), completată, ulterior, de Alexandru Filipaşcu[18], care nu se limitează doar la parcursul de până în veacul al XV-lea, precum Diplomele maramureşene ale lui Mihalyi şi, prin urmare, se referă şi la neamul Ţicală, care, în 1763[19], era trecut în registrul nobililor, dar în baza moşiilor de la Vişeul de Sus. Dar, la Dragomireşti exista, cel târziu de pe la anul 1700, dacă nu cumva din 1635, „Poiana lui Ţicală”, toponimul confirmând o răspândire a neamului pe întreaga vale a moşiei principale Cuhea. Astfel, în 1 august 1815, când se încerca rezolvarea „litigiului vechi de graniţă”, între comuna maramureşeană Dragomireşti şi cea năsăudeană Hordou, litigiu care „datează din 1635”, o comisie de delimitare „ajunge la Poiana Ţibleşului… De aci, suind faţa muntelui menţionat, a ajuns la meta IV, aşezată la dreapta, la marginea pădurii, renovată cu piatră nouă şi numită Poiana lui Ţicală”[20].

„Cu timpul, membrii familiilor nobiliare s-au înmulţit atât de mult, încât pentru deosebire au fost siliţi să adopte, după acelaşi străvechi obicei românesc, nume secundare ori nume de poreclă. Acest obicei îl menţionează adesea şi procesele verbale de investigaţie nobiliară din anii 1751-1768”[21].

Iniţial, îmi închipuisem că numele Ţicală are rădăcini slave, în Ţicalo sau în derivatele Ţicaleac, Ţicaliuc sau chiar Tucaliuc, dar presupunerea că un Ţicalo s-a fi căsătorit cu o descendentă din Ştefan Vodă, fiul lui Iuga, dobândind ulterior nobilitatea neamului în care a intrat, pare să fie infirmată de existenţa reală a unui Ţicală, în aceleaşi vremuri, dar la… Bucureşti. Exista obiceiul, de-a lungul generaţiilor acestui neam, ca şi fetele[22] să păstreze drepturi nobiliare egale, drepturi conferite, în fapt, de proprietatea asupra pământurilor[23], „nobilitatea” maramureşeană fiind, în fond, similară răzeşismului moldovenesc, dar trebuie luat în calcul dacă Ţicală, stăpânul unei poieni în Dragomireşti şi al unor pământuri în Vişeul de Sus descinde dintr-un Ţicalo sau din rumelianul Ţicală bucureştean. E vorba de Ghinea Ţicală, vistierul lui Matei Basarab, în anul 1660 (7168)[24], dar sosit în Principat înainte de anul 1653. Oare acest Ţicală nu o fi venit însoţit şi de alţi fraţi, care s-au răspândit, în căutarea norocului, pe te miri unde. Dar feciorii acestui Ţicală nu s-or fi răspândit, după uciderea tatălui lor de către seimenii lui Matei Basarab, prin toată lumea, după exemplul celui ajuns la Paris, drept „prinţ musulman”?

Un răspuns nu se poate da, fără consultarea analelor nobiliare „Clasificatio Personalistarum”, dar cum povestea rumelianului Ţicală este interesantă şi spectaculoasă, o voi relua exact aşa cum am aflat-o:

„Din următoarea Nota (N.) lectorul va afla cauza intrării lui Ţucală în minister, adică promisiunea ce acesta dăduse lui Matei de a-i mări avuţiile sale prin arta sa himică sau diabolică cum vom vedea la vale.

Nota N. Dăm aci un extract de genealogia lui Ţucală (comunicat de dl. N. Rosetti), bazată pe mai multe cotaţii istoriografice:

„La 1653, Ghinea Olariul, Ţucală[25], meşter fierar, a venit în România, din Rumeli, de mic copil, cu prenumele Ţicală, fiind un om foarte viclean, căci dădea răspuns îndată la orice întrebare, răspuns spiritual (sau cu duh, să zic mai bine). El îşi făcu, în scurt timp, o avere însemnată, cu vicleniile lui şi se însură în judeţul Romanaţi, la satul Brătăşanii, dinspre Olteţ. Cu marea lui ipocrizie şi cu mintea sa cea ageră, înaintă curând, încât domnul Matei Basarab, crezând diavoleştilor sale consilii (că-i va înmulţi vistieria şi cu modul ăsta va putea Matei ajunge domn pe mai multe ţări), îl numi vistier. Ajuns la ţinta sa, Ţucală se despoaie de pielea sa de miel, ce acoperea caracterul său de lup şi de vulpe, şi devine un scelerat, înnegrind cu laşităţile sale strălucita faţă a eroului de la Plumbuita. Seimenii şi dorobanţii, lipsiţi de salariul (leafa) lor, răniţi de Ţucală, se revoltă contra domnului, şi-l forţă să demisioneze şi să se călugărească, ca bătrân şi necapabil a mai ţine frânele statului; şi ceru moartea miniştrilor sceleraţi, Vărzarul şi Ţucală. Matei era în aşternut şi suferea, tăcând, toate ultrajele revoltaţilor. În fine, seimenii sparg porţile palatului, intră în cabinetul domnului, unde se ascunseseră miniştrii criminali, şi, descoperindu-i, îi târăsc de păr afară, şi-i ucid cu pietre.

Anul 1670, Tigala[26], Cigala, un amăgitor, se iveşte în Paris, sub nume de prinţ de sânge otoman, paşă şi plenipotenţiar suveran al Ierusalimului, al Chiprului, al Trebizontei ş. c. l. El se numea şi Mahomet-bei. Acest mincinos prinţ s-a născut (după opiniunea lui Rocoles) din părinţi creştini, în oraşul Târgoviştea, din Ţara Românească. Taică-său era tare stimat la curtea domnului Matei Basarab şi fu aşezat de dânsul pe lângă Matei, care-l trimise la Constantinopol ca ambasador al său. După moartea lui Matei, el se înturnă în România, cu speranţa de-a se face ministru şi domn, prin ajutorul boierilor; însă nereuşind în planul său, se duse iar la Constantinopol, unde se turci. De aci plecă şi colindă toate ţările lumii, înşelând pe mai mulţi suverani ai Europei, care îi făcură cea mai onorabilă primire; însă un oarecare om de condiţie, ce îl cunoscuse la Viena şi ştia toată viaţa şi şireteniile lui, îl demască în ochii potentaţilor europeni, ca intrigant şi scelerat; Ţigală se face nevăzut[27].

Anul 1674. Sultanul Murat Han, pentru pedeapsă, scoate din post pe aga ienicerilor şi în locu-i numeşte pe un renegat italian, ce îşi schimbase numele din Ţicală, în Dţigala.

Anul 1685. Ţigală răzbună onoarea armelor otomane, repurtând o victorie ilustră asupra şahului persian.

Anul 1695. În împărăţia lui Sultan Mohamel Han III, fiul lui Sultan Murat Han III, o bătălie fu dată la timp de vizirul Dţigala. Victoria acelei zile o repurta Dţigala, care fu numit, pentru aceasta, mare vizir, în locul lui Ibraim-Paşa; însă, la înturnarea sultanului în Constantinopol, acesta dete sigiliul viziratului iarăşi lui Ibraim Paşa, după voinţa şi intriga sultanei mume; iar pe Dţigala îl exilă sultanul la Ac-Şair (în Anatolia). Ministrul acesta (Ţigală) îşi însemnă trecerea sa în vizirat prin măsuri rele şi periculoase.

Anul 1701. Dţigala-Zadé devastează ţărmii Italiei.

Anul 1704. În împărăţia lui Sultan Ahmet Han I, fiul lui Sultan Mohamet Han II, Ţigaia-Zade pleacă la Constantinopol, în fruntea armatei de expediţie, destinată pentru Persia.

Anul 1705. Seraskierul Dţigala (Cigala), al cărui caracter era mândru şi întreprinzător, neputând suferi ruşinea înfrângerii sale (în Persia), moare de obidă, la anul 1705.

Marele vizir numeşte pe Mehmet-Paşa, fiul lui Cigala-Zadé, guvernator la Bagdad[28]. Aci se pierde urma sa şi numai în analele Bagdadului poate afla cineva posteritatea machiavelistică a cameleonului Ţigală cel vestit!”[29].

Dincolo de presupuneri şi de mărturii, neamul Ţicală există, după 1918, cu statut de români obişnuiţi la Dragomireşti şi la Vişeul de Sus, eu aflându-i, în mărturii, în ordine cronologică, doar pe:

1926[30]: „Ţicală Maria, văduvă de război din comuna Vişeul de Sus, judeţul Maramureş, titlul no. 4.203”; „Ţicală Ioan, orfan de război din comuna Dragomireşti, judeţul Maramureş, titlul no. 10.966”; „Ţicală Ioana, văduvă de război din comuna Dragomireşti, judeţul Maramureş, titlul no. 6.343”; „Ţicală Maria, văduvă de război din comuna Dragomireşti, judeţul Maramureş, titlul no. 6.365”

1926[31]: „Lista de numele şi pronumele invalizilor şi orfanilor de război care au pierdut certificatele de înlesnire de trai: Ţicală Maria, văduvă de război din comuna Vişeul de Sus, judeţul Maramureş, titlul 4.343”; „Ţicală Ioan, orfan de război din comuna Dragomireşti, judeţul Maramureş, titlul 10.966”.

1930[32]: Florea D. Gh. Ţicală, membru în organizaţia AGRU (Asociaţia Generală a Românilor Uniţi) din Dragomireşti, „constituit la 5 octombrie 1930, cu 11 membri activi şi 33 ajutat”.

1940[33]: „Listă de locuitorii care au cerut înscrierea în listele de naţionalitate. / Primăria comunei Dragomireşti, judeţul Maramureş”„Ţicală Gheorghe I. Ion, născut la 8 Martie 1913, în comuna Dragomireşti”; „Ţicală Ion I. Gavrilă, născut la 20 Aprilie 1908, în comuna Dragomireşti”; „Ţicală Mihai I. Dănilă, născut la 5 octombrie 1907, în comuna Dragomireşti”; „Ţicală Ion I. Şt. Filip, născut la 13 februarie 1902, în comuna Dragomireşti”; „Ţicală Vasile I. Ion, născut la 27 decembrie 1883, în comuna Dragomireşti”

1948: Ţicală Ion „zis Nuţu” din Dragomireşti a fost arestat în 1948[34], împreună cu Ilie Ţicală[35]. „Ţicală Ilie, învăţător din comuna Dragomireşti; Ţicală Vasile Corătăreanu, ţăran din comuna Dragomireşti-Maramureş, Ţicală Vasile, ţăran din comuna Dragomireşti, ucis la Peninsula în anul 1950”[36].

Fără îndoială, există mai multe informaţii despre acest neam (volumul II al Diplomelor lui Mihalyi încă nu l-am găsit), dar rândurile acestea pot însemna un început, chiar dacă le-am lucrat cu intenţia de a afla doar dacă mă pot descurca şi pe potecile din alte păduri româneşti, documentarea fiind, după părerea mea, aidoma mersului prin pădure: dacă ştii potecile, ajungi repede unde ţi-ai propus; dacă nu, te rătăceşti şi te poţi şi pierde.

[1] Mihalyi, Joan, de Apşa, Istoria Comitatului Maramureş / Diplome maramureşene din secolul XIV şi XV, Tomul I, Maramureş-Sziget, 1900

[2] Filipaşcu, Alexandru, Istoria Maramureşului, Bucureşti 1940, Baia Mare 1997, p. 78

[3] Mihalyi, Joan, de Apşa, Istoria Comitatului Maramureş / Diplome maramureşene din secolul XIV şi XV, Tomul I, Maramureş-Sziget, 1900, p. 563

[4] Mihalyi, Joan, de Apşa, Istoria Comitatului Maramureş / Diplome maramureşene din secolul XIV şi XV, Tomul I, Maramureş-Sziget, 1900, p. 561

[5]Kenezii din secolul XIV erau de o categoria cu nobilii ţării, cum vedem din diploma acesta şi din altele; dreptul la posesiunea lor era drept de proprietate moştenită din neam in neam. La anul 1385, întâlnim, la noi, întâia oară instituţiunea juzilor nobililor, până atunci Kenezii au exercitat jurisdicţiunea acelora şi erau judecătorii şi mai marii între oamenii lor. Într-un fragment de scholion, manuscris din secolul trecut, am dat de următoarea definiţiune „§. 21. Kenesiatus erat Ius dominium exercendi in suis bonis, îndependens a publico magistratu. Itaque quibus posessiones cum jure Kenesiatus conferebantur, in iis foro dominali magistratul Cottus competente utebantur, hoc est pari jurisdictione. Subditi eorum praestabant Regnantibus tributa, sed Jurisdictioni tantum Kenesiorum suberant”. Această definiţiune se justifică prin datele noastre din secolul XIV. Aceste date ne îndreptăţesc să presupunem, că Kenezul era şi în secolii precedenţi proprietar independent şi cap al poporului supus jurisdicţiunei sale. Instituţiunea Kenezilor era cunoscută în Ungaria şi înainte de secolul XIV, să amintesc numai pe magistrul Rogeriu, care, în „carmen miserabile”, cap XXXV, vorbeşte de Kenezii tătăreşti. Iar regele Bela IV, în donaţiunea din anul 1247, dală Ioaniţilor, aminteşte Keneziatele lui Joan şi Farkas şi Keneziatul voivodului Lynioy, rămas românilor, care l-au stăpânit şi până atunci. Altcum cuvântul Kenez e de origine gothică şi provine din: Kunnings (regele) – vezi I. Jung: Roemer und Romanen, pag. 229, era uzitat în tot orientul, pe unde au stăpânit oare cândva Gothii; principii serbilor, înaintea de proclamarea regatului, erau Kenezi, principele Bulgariei e şi acum – Mihalyi, Joan, de Apşa, Istoria Comitatului Maramureş / Diplome maramureşene din secolul XIV şi XV, Tomul I, Maramureş-Sziget, 1900, Diploma din 22 septembrie 1326, nota de subsol, p. 7

[6] Mihalyi, Joan, de Apşa, Istoria Comitatului Maramureş / Diplome maramureşene din secolul XIV şi XV, Tomul I, Maramureş-Sziget, 1900, p. 367,

[7] Maramureş – Vatră de istorie milenară, volumul VII, p. 99

[8] 1365, februarie 2: „Balc, fiul lui Sas şi fraţii săi, Drag, Dragomer şi Ştefan” primesc întăritură pentru „moşia Cuhea, cu pertinenţiile sale: Jeud Bachov, ambele Vişae, Moyseni,Borşa şi ambele Selişte, confiscate de la Bogdav Vodă, ieşit la Moldova şi căzut sub nota de infidelitate”. Întăritură, în 11 august 1373 (p. 65).

[9] Mihalyi, Joan, de Apşa, Istoria Comitatului Maramureş / Diplome maramureşene din secolul XIV şi XV, Tomul I, Maramureş-Sziget, 1900, p. 56

[10] Dumineca, Anul XV, No. 18, 30 aprilie 1939, p. 2

[11] 1365, 2 februarie: „Dragmer = Dragumir, nume personal compus din vechiul slavonic drag = filemon = iubit şi din mir, asemenea vechi slavonic, înseamnă şi lumea (vezi F. Miklosich: Lexicon Linguae slavonicae veteris dialecti, 1850). Dragomir ar însemna: iubitul lumii şi ne aminteşte, la împăratul Tit Vespasian, pe care Suetoniu-l numeşte „amor et delicae generis humani”. Altcum, sufixul „mir” îl întâlnim şi la Goţi, de exemplu: Theodemir, Valamir, Videmir (Jordanis (551): de Gothorum origine et rebus gestis”

[12] „Dragomireşti (ung. Dragomerfalva), 1385 „Dânfalva”, 1435 „Dragomerfalva”, proprietatea lui Dragomir, ginerele lui Sas Vodă, şi a descendenţilor săi (cf. ib. nr. 51, 170, pag. 355, 505, 508, 627); străbunii familiilor: Bodruma alias Fiţigău (1749), Deac alias Dragomir (1489), Fiţigău (1549), Font (1653), Gricl (1549), Ostaş (1470), Pop alias Fiţigău (1579), Sacalâş (1549), Tomşa alias Dragomir (1699), Ţurcuş (1451), Zubaşcu (1587) şi Conci alias Turcuş (1672)”

[13] Mihalyi, Joan, de Apşa, Istoria Comitatului Maramureş / Diplome maramureşene din secolul XIV şi XV, Tomul I, Maramureş-Sziget, 1900, p. 58, nota 3

[14] Filipaşcu, Alexandru, Istoria Maramureşului, Bucureşti 1940, Baia Mare 1997, p. 92

[15] Mihalyi, Joan, de Apşa, Istoria Comitatului Maramureş / Diplome maramureşene din secolul XIV şi XV, Tomul I, Maramureş-Sziget, 1900, p. 30

[16] 1353, mai 14: Ştefan şi Ioan, fii lui Iuga („Stephani et Iohanis Olachorum filiorum Ige similer Olachy”) primesc „mandatul regelui Ludovic I” pentru „posesiunile principale Cuhea, în districtul Maramureş”.

[17] Mihalyi, Joan, de Apşa, Istoria Comitatului Maramureş / Diplome maramureşene din secolul XIV şi XV, Tomul I, Maramureş-Sziget, 1900, nota 3, p. 627

[18] Filipaşcu, Alexandru, Istoria Maramureşului, Bucureşti 1940, Baia Mare 1997, p. 91

[19] „Vişeul de Sus (ungureşte Felsoviso), 1549 „Ujviso”, numit la început Între Râuri: proprietatea descendenţilor lui Ştefan Vodă (fiul lui Iuga, nepotul lui Balc, vărul lui Bogdan Întemeietorul; 1360 – n. n.), străbunii familiilor Andreica (1549), Dobica alias Andrcica (1752), Giurgiu (arm. 1676), Moga alias Simon (1456), Ţicală (1763), Tomoiaga alias Vlaşin (1445) şi Pop alias Tomoiaga (1636).

[20] Arhiva Someşană, Nr. 1, mai 1925, p. 52

[21] Filipaşcu, Alexandru, Istoria Maramureşului, Bucureşti 1940, Baia Mare 1997, p. 78

[22] 1385: Fiii lui Ştefan şi, deci, nepoţii lui Iuga, Sandor, Michai, Alexa şi Nicoară, „din bună voie, nesiliţi au dat a patra parte din moştenirea părinteacă, Vişeul de Sus, Vişeul de Jos, Şieu, Botiza şi satul lui Dan, surorilor lor, cu nume: Scora, Baba şi Margareta, soţia lui Petru, notarul din Baia Sprie”

[23] Mihalyi, Joan, de Apşa, Istoria Comitatului Maramureş / Diplome maramureşene din secolul XIV şi XV, Tomul I, Maramureş-Sziget, 1900, p. 85

[24] Analele Architecturei, Anul II, No. 6, Bucureşti 1891, p. 111

[25] Manuscrisul logofătului Greceanu şi codul bălăceniean din Şincai.

[26] Fiul Iui Ţucală vistierul.

[27] Biografia universală sau Dicţionarul istoric de bărbaţi ce şi-au făcut un nume prin geniul lor, prin talentele şi virtuţile lor, prin rătăciri şi prin crime, de F. H. Felser, tom III, Paris, 1833. litera Bry-Com, fila 460, coloana II, la numele Cigale.

[28] Universul pitoresc sau Istoria şi descrierea popoarelor, la articolul Turcia, de domnul M. Ioanim. primul secretar al regelui Franţei pentru limbile orientale, şi de dl. Jules Vanguar, Paris, 1840, fila 165, coloana I şi următoarele.

[29] Aricescu, C. D., Istoria Câmpulungului, prima rezidenţă a României, Ars Docendi 2007, pp. 154-156

[30] Monitorul Oficial, nr. 181, 15 august 1926, pp. 12276-12278

[31] Monitorul Oficial, Nr, 15 august 1926, pp. 12276, 12277

[32] AGRU, în vicariatul Maramureş, Anul I, No. 5, Sighet 1832, p. 2

[33] Monitorul Oficial, Nr. 172, 27 iulie 1940, pp. 3821, 2922

[34] Vişovan, Aurel, Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit, Constanţa 2000, p. 54

[35] Permanenţe, Anul XXV, nr. 4, aprilie 2022, p. 15

[36] Ioaniţiu, Cicerone, morminte fără cruci, p. 31

Aşa vă place Istoria? No Comments Jul 7

Sânzienele şi „regina” lui Flutur barbă-cot

În goană nebună după clei electoral (pentru cine erau euroii ridicaţi de Cristi Creţu, credincioşilor?), Gheorghe Flutur şi statu-palmă barbă-cot au mai pus de-un fals folclorizant: „Regina Sânzienelor”. Ambii tufă de vineţea, dar nu atât de nătângi încât să nu amiroase votul cu mititeii (ambii sunt la fel de mititei, dar mă refer la cei de pe grătar), cu bericile şi cu găluştele lui Lungu, Barbă şi Flutur, Fluture şi Barbă falsifică imbecil orice moştenire ancestrală, punând de-un concurs de frumuseţe mai penibil decât cel din comedia lui Tudor Popescu.

Ştiu că nu ajută în Bucovina lui Flutur, dar tot am să extrag doar câteva fraze despre sacralitatea Sânzienelor („Regina” lor este Sfânta Lună, tovarăşi), întru dumirire. Măcar să nu murim cu toţii barbă-cot!

„Zeitățile niciodată chemate pe nume, care adastă și aleargă totdeauna pe căi rele, elele sau ielele, care se mai cheamă eufemistic și frumoasele, blândele”[1], populau, în sacralitatea creştinismului, cu eresuri păgâne, rapid adoptate de creştinism, precum „Sânzienele (care) amintesc scopul de altădată al întrunirilor: celebrarea divinității agrare și ocazii de întâlnire și cunoaștere a tinerilor în vederea căsătoriei (Târgul de Fete); vânzarea unor produse (Târgul Cireșelor, Târgul Cepelor). Spre deosebire de Nedeile sau Sântiliile carpatice care erau dedicate în luna iulie unui zeu solar și pastoral indo-european, Târgul de Sânziene era dedicat, în luna iunie, unei zeițe agrare de origine neolitică”[2], sau Rusaliile, „Spirite feminine ale morților care apar noaptea, între Paște și Rusalii, înainte de cântatul cocoșilor, sinonime cu Ielele, Zânele, Măiestrele, Frumoasele, Șoimanele, Miluitele, Dânsele, Cele Sfinte, Cele Nepomenite, Doamnele, Puternicele, Fetele Câmpului, Împărătesele Văzduhului, Ursoaicele, Vântoasele”[3].

Toate aceste sărbători, care ţin de eresurile medievale şi nicidecum de cele primordiale, îşi au importanţa lor în înţelegerea horelor primordiale, din moment ce se pot identifica în aceste „obiceiuri, credințe, acte rituale și practici magice, specifice scenariului ritual de înnoire a timpului în ziua de Sânziene”[4], „umblatul cu făclia”[5] însemnând mult mai mult decât trimiteri la Soare şi la „sora Soarelui și stăpâna zilelor”, numită la români Sânziana sau Cosânzeana[6], pentru că „Soarele şi Luna (sau cupa), sărbătorite simbolic prin focuri, sunt foarte intim legate între ele; este dificil să le separăm”[7], după cum o consacră, într-un mod mai mult decât remarcabil, şi ca mitologie, surprinzătoarea memorie a românilor de dincolo de veacuri (cu cei „nouă cai / care noaptea pasc în rai” – caii lui Marte, din care derivă şi „Căiuţii”, pe care Cantemir i-a confundat cu „Căluşarii”, drept variantă moldovenească, şi „Căluşarii”, şi „Piţărăii”).

În poveştile (basmele) române, se zice cum că feciori de împărat au colindat toată lumea, umblând după Ileana Cosânzeana ori alte zâne, spre a le lua loru-şi de soţie. Dar, în graiul de toate zilele, se zice despre orişicine, care umblă împrejurul unui loc, căutând pe cineva ori ceva, cum că a colindat tot locul respectiv şi nu a aflat ce a căutat. Drept aceste, ideea şi conceptul „colindei” este şi nu poate fi altul decât „a umbla jur-împrejur”, căutând ori efectuând ceva.

„Ana frumoşoara” din colindele româneşti ale secolului al XIX-lea este Luna, Ileana Cosânzeana, deşi numele acesta descinde dintr-un fond etimologic grecesc. Preluând o teză a lui Aron Densușianu, Romulus Vulcănescu preciza că „numele Ileana derivă din numele grecesc „Ilia – sora soarelui Ilios, care primind sufixul –iana a devenit Ili-ana, iar prin constrângere, Ileana”, cât și de la numele latin Iana[8] sau Diana Iana, sora Soarelui la latini și zeiță a lunii. Iar partea a doua a numelui, adică Cosânzeana, derivă din termenul latin „consens” (= sfătuitor, consilier divin), titlu particular ce se dădea zeilor de sfat ai Olimpului (în număr de 12), dintre care făcea parte și Diana. Din epitetul Iana Consulens sau Iana Consens derivă numele care primește sufixul –ana, Cosentiana, iar prin aspirarea lui t, Cosenzeana, Cosânzeana”[9]. Iar exemplificările din poezia naţională veche a românilor, conving asupra acestei sugestii: „Ileana / Sânziana / doamna florilor / ș-a garoafelor, / sora Soarelui, spuma laptelui”; „Lună, lună, / vergolună, / vergolună, /… / tu ești mândră și frumoasă, tu ești a nopții crăiasă”; Ileană / Cosânzeană, / tu ești mândră și frumoasă, / a nopții dalbă crăiasă, / tu lucești și strălucești / printre stele feciorești”.

Tema incestului nu ţine de această străveche temă a „răpirii închipuite a miresei”[10], ci de culturi mult mai târzii, aşa cum similarul Luna (Alba, Lucia, Eftepir, Maya) – Ileana Cosânzeana, deşi descinde cumva din acelaşi fond mitic ancestral, vine dintr-un fond etimologic grecesc. Preluând o teză a lui Aron Densușianu, Romulus Vulcănescu precizează că „Numele Ileana derivă din numele grecesc „Ilia – sora soarelui Ilios, care primind sufixul –iana a devenit Ili-ana, iar prin constrângere, Ileana”, cât și de la numele latin Iana sau Diana Iana, sora Soarelui la latini și zeiță a lunii. Iar partea a doua a numelui, adică Cosânzeana, derivă din termenul latin „consens” (= sfătuitor, consilier divin), titlu particular ce se dădea zeilor de sfat ai Olimpului (în număr de 12), dintre care făcea parte și Diana. Din epitetul Iana Consulens sau Iana Consens derivă numele care primește sufixul –ana, Cosentiana, iar prin aspirarea lui t, Cosenzeana, Cosânzeana”[11]. Iar exemplificările din poezia naţională veche a românilor, conving asupra acestei sugestii: „Ileana / Sânziana / doamna florilor / ș-a garoafelor, / sora Soarelui, spuma laptelui”; „Lună, lună, / vergolună, / vergolună, /… / tu ești mândră și frumoasă, tu ești a nopții crăiasă”; Ileană / Cosânzeană, / tu ești mândră și frumoasă, / a nopții dalbă crăiasă, / tu lucești și strălucești / printre stele feciorești”.

Faptul că în toate culturile lumii funcționează sinonimia Luna – Ileana Cosânzeana, deci astru ceresc – „Fata în viaţă”, Luna[12], sau „chipul de fată, Zeiţa Înţelepciunii”[13], și că, în unitatea cosmologică, definită și condiționată de „nunta mistică”, deci de o „realitate a spațiului cvadridimensional și o posibilitatea de a gândi despre el” [14], funcționează, cu particularizări dictate de interese religioase sau etnice, elementele aceleiași cosmogonii primordiale, limitează nejustificatele teorii ale influențelor și asimilărilor, care s-au manifestat doar în etimologii, ca redefiniri istoricizate ale cosmogoniei primordiale, ca „izbândă practică… și ca izvor de percepte și imperative”[15], dar nu și ca dizidențe ale miturilor, pentru că nu poate fi îmbunătățit ceea ce, în fond, este perfect.

„Negreşit, nu este uşor să dezlegi cu precizie enigmele, dar dacă se adună la un loc şi se compară un mare număr de mituri, unele concordând între ele, altele contrazicându-se, mai lesne s-ar putea descoperi adevărul din ele. De pildă, miturile care vorbesc despre plimbările prin munţi, atât ale slujitorului unui cult, cât şi ale zeilor înşişi, şi despre acei cu adevărat posedaţi, decurg din aceleaşi principiu pentru care zeii socotesc locuitori ai cerului şi prevăzători ai altor lucruri, cât şi ai semnelor cereşti”[16], opina Strabon, dar ceremoniile totemice pot fi lesne deslușite în Datina românilor, în corelație cu reminiscențele asimilate de creștinism, peste veacuri (Nedei, Sânziene, Nunți, Strânsuri, Obiceiuri de Anul Nou). Se poate înfăptui lesne o arheologie spirituală, prin care ceremoniile comune tuturor neamurilor lumii să fie reînviate pe măgurile Carpaților, acolo unde, de fapt, s-au născut Poezia, Muzica, Dansul și Religia. Am tot scris proiecte, de-a lungul deceniilor, pentru o astfel de recuperare, care ar condiționa o creștere a potențialului turistic românesc, atmosfera de carnaval a inițierilor străvechi, toate săvârșite pe înălțimi, fiind diametral diferită de platitudinea unor falsuri spirituale de genul „Hora de la Bucșoaia”, „Întâlniri Bucovinene” sau „Comorile Muntelui”. Spiritualitatea nu se născocește, ci se caută și se regăsește, dar, vorba unui epigramist român, nu are rost să mai vorbesc precum Moise. În pustiu.

[1] Iorga, N., Istoria poporului românesc, București, 1922, p. 299

[2] Ghinoiu, Ion, Dicționar Mitologie română, București, 2013, p. 280

[3] Ibidem p. 238

[4] Ibidem p. 251

[5] Ibidem p. 252

[6] Iorga, N., Istoria poporului românesc, București, 1922, p. 295

[7] Murray-Aynsley, Harriet, G. M., Symbolism of the East and West, London, 1900, p. 29

[8] În sanscrită Iana înseamnă Cale – n. n.

[9] Vulcănescu, Romulus, Mitologie română, Editura Academiei RSR, București, 1987, p. 396

[10] Marian, Simion Florea, Nunta la Români, Bucureşti, 1891, p. 527

[11] Vulcănescu, Romulus, Mitologie română, Editura Academiei RSR, București, 1987, p. 396

[12] Legge, James, The Sacred Books of China. The Texts of Daoism, Oxford, 1891, vol. XI, The Shu King, p. 81

[13] Kena-Upanishad 4, p. 22

[14] Steiner, Rudolf, A patra dimensiune, Berlin, 1905

[15] Blaga, Gândirea 1935, p. 5

[16] Strabon, Geografia, II, X, 23, p. 442

Urzica vieneza No Comments Jun 28

Ovidiu Vuia: Testamentul lui Vasile Posteucă

S-a născut în ţara de sus a pădurilor, celor crescu-te până sub acoperişurile cerului, străluminate prin perini de-aurori de fugile căpriorului solitar, oprit pe culme, cu umbra căzută în genuni, înaltă, aurită, suflată în argintul luminilor.

Ţară a Bucovinei, coroană de nestemate pe fruntea reginei Doinelor şi Horelor, cântate din tulnicele albe, cioplite în lemnul de-abanos al Dornei şi al Câmpulungului, România.

S-a ridicat dintr-un sat, rămânându-i în amintire din el cimitirul şi ruinele bisericii, vechi: „Printre merii, perii, prunii şi cireşii bătrâni (la noi, se pune, la căpătâiul fiecărui mormânt, un pom roditor), am găsit morminte vechi, prăbuşite, acoperite de iarbă înaltă, cu crucile putrede, aplecate, căzute. Şi-n mijloc, undeva printre cruci, o stranie frumuseţe, care însemna locul unde a stat biserica veche şi altarul altădată”.

În seninătatea adâncă şi infinită a plaiului bucovi-nean, a învăţat să creadă şi să-şi clădească, întru ideal, un templu verde, slujit de el o viaţă întreagă. Şi parcă soarta a vrut să-l pedepsească pentru curăţenia sa de om şi poet, punându-l pe drumul ţărilor străine, din ce în ce mai depărtate de casa lui, cea de sub obcinele raiului. Itinerarul şi rătăcirile sale pământeşti întrec cu mult pe cele imaginare ale eroilor romantici, ale lui Byron, de pildă, descriind o epopee unică, desfăşurată lângă noi, în epoca vestită a maşinismului şi a industrializării. Destinul lui Posteucă ne mai demonstrează că, de fapt, sufletul omului rămâne acelaşi, neatins de dezintegrările atomice, pur ca ochiul de apă de izvor, păstrat în munţii Daciei depărtate.

Şi-a dat sfârşitul într-un spital american, modern, cu pereţii albi şi pături de plastic, împuns de ace şi canule aşa cum îl arată o fotografie. În ultimele clipe ale sale, sunt sigur, „antenele Visului” l-au ajutat să se creadă acasă la el, culcat pe un tăpşan cu iarbă crudă, în ograda unei stâne, duhnind a caş şi fire de sulfină. Compresele reci erau roua dimineţii, scaldă pentru fruntea lui înfierbântată, iar zgomotele înăbuşite de afară le percepea ca pe tălăngile oilor şi noatenilor urcând pe coastă, spre păşunile cele dese şi bogate. Undeva, pe un vârf, toată numai trene şi covoare de lumină, îl aştepta, înviată din ruine, biserica, cea din copilăria sa.

Moartea acestui crai bucovinean nu putea să fie decât asemenea ciobanului moldovean din Mioriţa, având la cap, drept lumânări, luceafărul şi luna nouă, cea mâncată de vârcolaci.

Spre cinstea lor, fraţii lui de neam i-au făcut un mormânt frumos şi l-au slăvit,aşa cum o merită, ca pe un voievod al poeziei.

Nu ştiu dacă i-au sădit şi un pom roditor la căpătâi, după obiceiul din cimitirul bucovinean al copilu-lui Posteucă. Eu aş alege un măr, să înflorească primăva-ra ca un candelabru cu foşniri şi erupţii roze, mai către sfântul Ilie să dea în pârg, încărcând mormântul cu fructele lui ca anafura sfinţită, de pe masa de altar.

Şi pomul acesta să dureze acolo, în eternitate, ca un simbol, cum este memoria poetului, păstrată în inima urmaşilor.

În 1944, Vasile Posteucă, fiind în lagăr la Bu-chenwald, în faţa evenimentelor istorice, al căror martor era, se lasă stăpânit de o presimţire, a cărui tâlc numai cei înzestraţi cu prea multă sensibilitate îl pot înţelege, şi aşa ajunge să scrie poezia TESTAMENT.

Titlul este sugestiv şi duce cu gândul la omul ce, pus în faţa sfârşitului de neînlăturat, îşi încheie ultimele socoteli cu viaţa. Ci tocmai aici se vede că Posteucă n-a fost niciodată un poet a cărui poezie să fie un carusel învârtit în jurul propriului său eu, ci, unul dăruindu-se, jertfindu-se, trăind pentru alţii-

Căci Testamentul său nu prevesteşte moartea sa trupească, ci pe cea spirituală, poetul simţind că a venit ceasul să-şi ia rămas bun, despărţindu-se pe vecie de ţara căzută în robie străină, viaţa lui, de-acum, înainte fiind nu mai mult decât un fel de moarte.

În ce-l priveşte pe poet, vedenia lui tragică de despărţire veşnică s-a împlinit, testamentul, scris în 1944, fiind valabil până în zilele noastre, cum au rămas fără ispăşire şi Tristele lui Ovid, exilatul din Tomis:

„Pământ străbun din răsărit de soare,

Belşug de grâne, cântec şi azururi,

Trăirea noastră-n lume-i trecătoare

Ci numai tu vei dăinui de-a pururi”.

Citind, în continuare, Testamentul lui Posteucă, rămâi uimit să constaţi că el conţine, de fapt, două fiinţe: una văzută, cea zidită în forma versului pus pe hârtie, şi una nevăzută, ascunsă, ca după perdele fumurii, în dosul vorbelor şi metaforelor, scrisă cu condeiul duhului.

În prima formă, cea văzută, Posteucă este bardul ce reuşeşte să-şi frângă durerea proprie, să se învingă potrivit misiunii oricărui poet-profet, proclamat încă de Aron Cotruş.

Poetul se gândeşte doar la ţara lui şi la ziua de mâine, la vremurile ce urmează după moartea lui:

„De-o fi să nu ne întoarcem niciodată,

Tu să-i aduni pe cei ce vor rămâne

Şi să-i îndemni spre zilele de mâne:

Să creadă, să râvnească, să se bată…”.

Să creadă, să râvnească, să se bată, iată principiile de viaţă ale poetului-luptător, cu slujba pusă în solda neamului său:

„Un neam pe lume-atâta luminează

Şi-atâta stăpâneşte cu dreptate

Cât poate prinde-n sabia-i vitează

Şi până unde dragostea-i străbate…”.

Credinţa lui se îndreaptă spre o Românie puterni-că şi liberă, ţinând piept la toate furtunile, victorioasă:

„Atunci când şi-or croi sub zări hotare

Să tencuiască pietrele cu sânge,

Cetăţile măririi viitoare

Să nu le poată nimenea înfrânge”.

Recitaţi Testamentul lui Posteucă sau lăsaţi-l, cel mai bine, să o facă un rapsod cu vocea profundă şi uşor tremurândă, de bariton, şi atunci veţi descoperi că, îndă-rătul mesajului său, în spatele ditirambelor solemne şi clasice, vibrează, ca un bărăgan în flăcări, o jale şi disperare fără margini. Fiecare stih apare ca o fecioară îndoliată, Niobă cernită din tragedia lui Eschil. Parcă auzi discret apropiindu-se iureşul unui torent, gata să-şi facă loc prin zidurile digului înalt, invadând, acoperind totul cu mâlul său amorf şi negru. Aştepţi, din moment în moment, să se piardă forma orânduită a versurilor, transformându-se într-un hohot de plâns sau un urlet de disperare. Actul creator ar scăpa din drumul său apolinic, descriind liniile frânte ale unei prăbuşiri, aşa cum i s-a întâmplat, într-o zi anumită, lui Phaeton, conducând carul solar al lui Phoebus.

Este dezvăluită taina aceluia care ni se împărtă-şeşte în versul luminos al lui Alecsandri, din fund de tranşee, cu un glonte în piept.

Testamentul lui Posteucă este o dramă sfâşietoare, durerea omului despărţit, fără speranţă, de Pământul natal, peste această durere încercând să arunce giulgiul tăcerii.

Şi parcă, până la urmă, nu mai poate opri iureşul său lăuntric cele două părţi ale poemului, văzută şi nevăzută contopindu-se în magic, stihurile descriind zbo-rurile joase ale unor păsări măiastre, lăsate în grădinile dorului:

„Să treci din neam în neam acest cuvânt,

Din casă-n casă şi din nume în nume,

Că noi pe tine te-am iubit pân’ la mormânt,

Şi alta n-am avut mai scump pe lume…”.

Finalul acesta este apoteotic, suiş în crescendo, strofă scrisă pe prima pagină a Cântării României.

Vasile Posteucă reuşeşte, în Testament, să ridice aşa poezie patriotică, a dragostei de ţară şi de neam, pe cele mai înalte culmi ale Creaţiei, să o transforme într-un unic monument de artă.

Prin profunzimea şi zbuciumul ascuns al trăirii lui, redat într-o formă de marmoră statuară, Testamentul lui Posteucă îşi are locul în literatura noastră, lângă nemuritoarea Doină a lui Mihai Eminescu.

(Drum, Anul XV, Nr. 3-4,

Iulie-Decembrie 1979, pp. 24-29)

ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI No Comments Jun 28