Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Stulpicani

Oasteţii familiei şi muzeului Chiril Dranca din Stulpicani, în 1980

STULPICANI. Legenda spune că, pe Suha Mare, lângă Topliţa Rece, s-ar fi aflat, cândva, prisăcile domneşti şi că de la „ştilbicanii” lui Ştefan cel Mare, care se ocupau cu ştiubeiele cu miere ar veni numele satului Stulpicani. Legenda poate să conţină şi mult adevăr, dar Em. Grigorovitza susţine că „numele comunei provine de la cuvântul românesc stulpig – prăjină de care se agaţă fâşii de tei şi care serveşte a scociorî şi a speria păstrăvii; aceştia, fugind, sunt prinşi în sac (plasă)”. Dar protopărinţii stulpicănenilor (apicultori sau nu), de la care Ştefan cel Mare a cumpărat satul, plătind 160 zloţi tătăreşti, au fost Şandru Gardu, vărul lui, Şuşman, precum şi unchiul şi mătuşile lor, Ioan, Magda, Maria şi Neaga, ultimii patru fiind copiii lui Coste Mădzărescul.

1488: În 17 august 1488, Ştefan cel Mare a dăruit noii sale ctitorii, mănăstirea Voroneţ, „satul Ştilbicani de lângă Topliţa Rece, pe Suha Mare şi Suha Mare de la gură la obârşie, cu izvoarele ce cad în aceasta, cu poienile şi făneţele lor”. Moşia Stulpicanilor cuprindea întreaga vale a Suhăi, în 1488, şi fusese, până la vânzare, stăpânită de obştea unui sat liber, înrudită cu obştea Câmpulungului Moldovenesc, iar legăturile de sânge vor dura peste veacuri, dovadă că, în 11 iunie 1723, când Racoviţă Vodă întăreşte proprietatea mănăstirii Voroneţ, satul este numit „Ştulbucani din Câmpulung”. Mănăstirea Voroneţ lua zeciuiala „din păne, făneţe, stupi şi din tăt locul şi de la tăţi lăcuitorii care şed pe locul mănăstirii, fie ei câmpulungeni, deoarece au locuri cumpărate de la vecinii mănăstirii”.

1753: Primul emigrant transilvănean, care s-a stabilit la Stulpicani, a fost Ion Ungurean, plugar din Ilva Mare, care a venit, în 1753, împreună cu soţia şi doi băieţi, fiind urmat, în 1763, şi de fratele său, Matiaş, fost grănicer năsăudean, care a emigrat împreună cu soţia, cu doi băieţi şi o fată. În 1760, s-au stabilit la Stulpicani, împreună cu familiile (total: 16 oameni), patru fraţi ardeleni din Topliţa, Simion, Vasile, Grigore şi Gavril Creangă. În 1762, a venit, din Sângeorgiu, un alt grănicer năsăudean, Tudor Dumbravă, împreună cu soţia, doi băieţi şi o fată, iar în 1768 a venit, din Leşu Ilvei, grănicerul Vasile Ungurean, împreună cu soţia.

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la „Ştulbicanii… 82 – toată suma caselor”, însemnând 3 popi, 1 panţir, 4 femei sărace şi 74 birnici, aceştia fiind: Ion FLOCIA, Ursul FLOCIA, Nichita FLOCIA, Toadir DUMBRAVĂ, Toadir FLOCIA, Grigore FLOCIA, Gavril MĂGAN, Ion BĂLĂU, Ilie MĂGAN, Georgiţă ROGINĂ, Toadir PAŞCAN, Vasile ŢIGĂNESCU, Simion ŢIGĂNESCU, Petrea ROGINĂ, Petrea POPESCU, vornicel, Toma DOBRIAN, Mihalachi GEMĂNAR, Ion CATRINAR, Iacob, rus, Toader CATRINAR, Vasile ZANCUL, Nicolai POPESCUL, Georgii PLĂMĂDIALĂ, Ion ŢIGĂNESCU, Lupul PLĂMĂDIALĂ, Vasile HÂNTUL, Ion HÂNTUL, Pintelei CÂRNIALĂ, Vasile CÂRNIALĂ, Ifrim CÂRNIALĂ, Ion PLĂMĂDIALĂ, Chiruţă COBUZ, Ion PATROLE, Constandin, baci, Sandul, baci, Vasile STURZA, Chirilă ZANCUL, Ion sin Chirilă ZANCUL, Simion ZANCUL, Ion, săcuiul, Toadir GEMĂNAR, Georgii sin lui (fiul lui Toadir Gemănar), Pavel, rus, Toadir sin lui, Nicolai, rus, Ştefan TRAISTĂ, Ion sin lui Vasile, rus, panţir, Andrei, rus, Onul, ungurian, Maftei, ungurian, Ion, rus, Grigori, rus, Simion, rus, David VERDIŞ, Gavril MUSCĂ, Georgii MUSCĂ, Toadir MUSCĂ, Vasile MARCU, Gavril LUCAN, Nistor LUCAN, Georgii LUCAN, Ioana LUCĂNIŢA cu Andrieş holtei, Vasile sin Ioanei LUCĂNIŢII, Toadir VERDIŞ, Dumitru VERDIŞ, Gavril sin Dumitru VERDIŞ, Ion CABA, Agapi MOROŞAN, Toadir MĂGAN, Constandin zet Crăciun FARAON, Dumitru FARAON, Ion CRĂCEA, Petrea CATRINAR ot Capu Codrului, Ion COBUZ ot Cacica. / Rufeturile erau: popa Miron CIOFU, popa Vasile, diaconul Toadir, Vasile, rus, panţir, săracele Ioana CÂRNILOAIA, Maria, băciţă, Tiniţa COBUZOAE, şi Maria a lui ANDRIEŞ, crav.

1774: Conform Corografiei lui Werenka, alcătuită în baza evidenţelor germane, Stulpicanii aveau, în 1 octombrie 1774, 71 de familii, iar în 1784 – 92.

1775: Conform izvodului cu oameni al mănăstirii Voroneţ, vatra satului număra, în 1775, 37 de gospodării, toate arendate, pe timp de un an, în 17 iulie 1782, de egumenul Inochentie evreilor Marco din Suceava şi Solomon din Gura Humorului pentru „40 lei împărăteşti”, dar şi cu obligaţia de a vinde două vase cu vin din vinul mănăstirii, cu câte 45 „parale împărăteşti” vadra. Adică un preţ dublu faţă de cel de pe piaţa câmpulungeană. După ocuparea nordului Moldovei de armatele austriece, pe vechea moşie a Stulpicanilor se aşează, încetul cu încetul, familii de nemţi şi de ucraineni, întemeind, practic, noi sate, pe vetrele unor străvechi cătune, dar de doar două-trei case.

1775: „Pe 13 septembrie, comisarii de frontieră s-au întâlnit la Baia (în Moldova). Demarcația în curs de desfășurare avea, acum, un curs atât de favorabil, încât întreaga frontieră sudică și, de asemenea, granița de est, până la Cernăuţi, putea fi corectată până la începutul lunii noiembrie. Austria şi-a fost adjudecat, în sud, Candreni (de lângă Dorna-Watra) și Stulpicani (de lângă Câmpulung), precum și întinderi considerabile de pământ, între râurile Siret și Suceava. Dar acum astfel de dispute au izbucnit între comisari, motiv pentru care nu numai că demarcația ulterioară a stagnat, dar Tahir Aga a declarat că o parte din frontierele deja corectate (de exemplu, între râurile Siret și Suceava) sunt îndoielnice. Comisia, tocmai datorită comportamentului inteligent al lui Thugut, în ianuarie 1776, a plecat, din Cernauca, iarăşi la muncă. Dar nici acum comisarul turc nu voia să audă nimic despre Prevorodok sau de hotarul de la Rohatin; el a insistat ca această întindere, de la Cernauca, de-a lungul pârâului Onut, până la confluența sa cu Nistrul, graniţa să fie trasată de pârâul Onut. În aceste condiții, numai acordul autorităţii vieneze putea duce la finalizarea activității de demarcație[2]. În consecință, în „Convenția explicată ”, din 12 mai 1776, Austria a renunțat la dorința unei părți din zona fortăreței Hotin, în timp ce Turcia recunoaște aceste afirmații , pentru a înlocui nu numai că a renunțat la teritoriile satelor dintre pâraiele Hukău și Răchitna, cedate Turciei de către Austria, ci și că, deși cu reticență, conform primului articol, Turcia a fost obligată să restituie zona dintre Onut și pârâul Rohatin, în schimbul acestor sate, dacă locuitorii din Hotin au persistat în revoltele lor[3]. Granița din sud-est a fost reglementată doar printr-un contract, semnat la Palamutka, la 2 iulie 1776, în conformitate cu dorințele Turciei, cu graniţa reglementată în așa fel încât enclava dintre Siret şi Suceava a revenit Principatului Moldovei”[4].

1823: Biserica Arătării lui Cristos din Stulpicani a fost construită în 1823, ctitorii ei fiind Vasile FLOCEA şi Teodor a POPII. În 1843, biserica avea 1.417 enoriaşi în Stulpicani, Negrileasa, Doroteea şi Plutoniţa, paroh fiind Elisei ANDRIEVICI. În 1876, biserica avea doar 980 enoriaşi, dar numai în Stulpicani, unde exista şi un serviciu poştal pentru toată valea Suhăi, paroh fiind Ioan ZURKAN (Ţurcan). În 1907, paroh era Emilian DAN, născut în 1855, preot din 1881, paroh din 1903, iar cantor, din 1906, Gavriil HUTU, născut în 1879.

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Suceava – Gura Humorului (tribunal districtual), Băişeşti cu Stănileşti sau Cornu Luncii, Berchişeşti, Braşca, Drăgoieşti cu Lucăceşti şi Folowanik, Gemenea cu Slătioara şi Ostra pe Graniţă, Ilişeşti, Joszeffalva, Capu Câmpului, Capu Codrului cu Păltinoasa, Mănăstirea Humorului cu Bori, Pleşca şi Buchenhain sau Poiana Mikuli, Corlata, Măzănăieşti cu Stejăroaia, Stulpicani cu Plutoniţa, Doroteea, Voroneţ cu Bucşoaia şi Frasin”[5].

1865: În necrologul teologului Vasile Ianovici, publicat în Albina, Simion Florea Marian (Ilișești, în 3/15 octombrie 1866) subliniază „feeriile trecute”, deci vacanța din vara anului 1865, când universitarul Ianovici „a călătorit prin munți, așezându-se la nepotul său, parohul din Stulpicani D. Zurcan, unde petrecea și în sudiu, făcea excursiuni de aici pe la amici și cunoscuți”[6].

1875: În 19 februarie 1875, s-a născut, la Stulpicani, viitorul publicist şi scriitor bucovinean Nectarie Cotlarciuc.

1879: Din 1879, funcţiona la Stulpicani o şcoală cu 4 clase[7].

1886: La conferința pastorală din protopresviteria Homorului în Bucovina, din 20 noiembrie / 2 decembrie 1886, „părintele Petru Boca, parohul din Stulpicani” a prezentat 5 „elaborate teologice”, cu tot atâtea teme[8].

1886: În 1886, temuta bandă a lui Simion Big din Negrileasa, în care, alături de câţiva berchişeşteni (Costan Flocea, Grigori Coca, Georgi Ţimpău, Ioniţă Coca, Ieremie şi Vasile a Antonesei), făceau parte Dumitru a Popi din Stulpicani şi negrilenii Gavril şi Simeon Scheuleac, a călcat, prădat şi ucis pe evreul Gottlieb din Stejăroaia şi pe huţanul Ivan Droniuc din Benia, dar tâlharii au fost prinşi de procurorul sucevean George Isăceanu, după ce puşca evreului Gottlieb a fost găsită la Simion Big. Procesul s-a ţinut cu mare vâlvă la Suceava, tâlharii fiind apăraţi de socrul primarului Franz cavaler Des Loges, Samuil Isopescu, şi de avocaţii evrei Finkler şi Robinson. Verdictul s-a dat în 21 mai 1887, când Simion Big a fost condamnat la 20 ani închisoare, iar cetaşii lui, cu excepţia fraţilor Scheuleac, care au fost achitaţi, au fost condamnaţi la pedepse cu închisoarea între 6 şi 15 ani.

1888: „Duminică, 4 Noemvre 1888, stil nou, se va aranja în localităţile şcoalei poporale din Stulpicani o serată cu dans. Preţul de intrare pentru o persoană 1 florin, pentru o familie 1 florin 50 creiţari. Venitul curat este menit pentru şcolerii seraci din Stulpicani. Oferte benevole sunt a se trimite comitetului, care constă din următorii Domni: Petru Boca, paroch ortodox-oriental, Ignat Şmidt, învăţător, şi Wihelm Mallek, c.r. administrator poştal”[9]. Dar dincolo de astfel de întâmplări nefericite exista viaţa reală, din ce în ce mai prosperă la Stulpicani şi mai marcată de petreceri mondene, după modelul austriac.

1891: O listă de subscripţie pentru construirea bisericii ortodoxe din Cacica, din decembrie 1891, încredinţată lui „Petru BOCA, paroch din Stulpicani”, conţine următoarele nume de localnici: fata parohului, Maria BOCA, Nicolaiu COZAN, Alexiu FLOCEA, Ion (alui) Vasile FLOCEA, Simion (alui) Iacob MOROŞAN, Mihaiu (alui) Gavril FLOCEA, Niculaiu (alui) Ion HUTU, Vasile (alui) Petru MOROŞAN, Vasile (alui) Petru FLOCEA, Ion (alui) Grigori FLOCEA, Ana (alui) Georgi POPESCU, Acsenia (alui) Ilie POPĂ, Ion ARAMĂ, Alexiu BĂCILĂ, cantorul bisericesc Teodor COTLARCIUC (părintele viitorului Mitropolit al Bucovinei, Nectarie COTLARCIUC), Ion BUZILĂ, Gavril (alui) Simion DUMBRAVĂ, Ion RUSU, Grigori (alui) Iordachi POPĂ, Teodor (alui) Ion FLOCEA, Nistor (alui) Petru MOROŞAN, Maria (alui) Emanuil BALOŞ, Ioana (alui) Niculai BILAVSCHI, Ilie POPA, Ion (alui) Georgi FLOCEA, Georgi (alui) Ion DIACONU, Vasile (alui) Dumitru CATRINARIU, Ileana (alui) Ion HUTU, Nistor FORMINTE, Simion SILEA, Simion ŞOMITCA, Georgi OSTANSCHI, Ioana (alui) Vasile ZAMCU, Paraschiva (alui) Vasile MOROŞANU, Maria (alui) Georgi POPA, Eudochia (alui) Pintileiu COZAN, Petru SILEA, Teodor (alui) Ion HUTU, Simion CATRINARIU, Catrina (alui) Ion ARAMĂ şi Maria alui Gheorghi BUZILĂ[10].

1892: Preot în Stulpicani și informator al lui Simion Florea Marian pentru studiul „Înmormântarea la români” era Vasile Turtureanu[11], iar pentru „Insectele în limba, credințele și obiceiurile Românilor”[12], informatorul lui Marian a fost „Nico Cotlarciuc, studinte gimnazial” și viitor Mitropolit al Bucovinei.

1898: „Fondul religios are în jur de 25.000 de hectare pe valea Suha, în mare parte păduri, iar producția materială se presupune a fi în jur de 70.000 de metri cubi. De la Drumul împărătesc, din Frasin, un drum lung de aproximativ 18 kilometri duce, prin Stulpicani, către Ostra și constituie ruta principală pentru zona văii Suha; în legătură cu acest drum, a fost înființată o linie pentru transport cu aburi, în vagonete; ea trebuie extinsă în valea principală. / Drumuri forestiere, însumând aproximativ 15 kilometri, au fost create pe văile Gemenea, Muncel și Botuşan, iar o potecă forestieră, de 6 kilometri, în Braniştea. Gara Frasin este conectată cu fierăstrăul fabricii, iar aceasta este conectat, cu o pistă industrială, la stația gării locale Frasin. Pista are direcții și condiții de pantă foarte favorabile. Raza minimă este de 80 de metri, cel mai mare gradient, pe linia principală, nu este mai mare de 33 grade 2 minute pe milă, iar pe pistele laterale, de 41 grade 8 minute pe milă. / Costurile de livrare din valea Suha au fost estimate la 1.200.000 coroane și au fost următoarele: / a). Aproximativ 32.000 pentru construirea de drumuri și rutier; / b). Construirea depozitelor, circa 16.000-20.000 coroane; / c) cale forestieră 8.000 coroane”[13].

1903: Banca populară raiffeisiană s-a înfiinţat în 1 februarie 1903, sub direcţiunea lui Georgiu Pojoga, cu Ion Tonigariu preşedinte şi cu Emilian Iliuţ casier.

1907: În vreme ce Francisc Belegarde şedea liniştit la Viena, „comitelui naţional, împreună cu dl consilier T. V. Stefanelli” s-a deplasat „în comunele Stulpicani, Bucşoaia, Vama, Pojorâta, Fundul-Moldovei”, participând  şi la „grandioasa şi impozanta adunare electorală, care a aflat loc, luni în 18 martie 1907, în Câmpulung, unde muntenii spătoşi şi cu plete lungi din vechiul ocol, ascultând mai întâi cu multă atenţiune şi plini de încredere referatele comitetului naţional din Cernăuţi, privitor la o organizare trainică a tuturor păturilor sociale, au proclamat cu o însufleţire rară de candidat pentru senatul imperial pe dl consilier T. V. Stefanelli”[14].  Dar „pe când se făcea atâta tărăboi straşnic şi foarte scump pentru candidaţii puşi de cărturari, muntenii mergeau, pe jos sau în căruţele lor sprintene, din sat în sat şi stăteau de vorbă gospodăreşte cu ai lor” [15], şi astfel, deşi „n-a candidat, ci a fost rugat să pri­mească candidatura”[16], tocmai acel „curios, sincer, deși neașteptat prieten al românilor și, mai ales, al alegătorilor săi din Ținutul Câmpulungului, contele vienez cu nume franțuzesc Bellegarde” a câştigat mandatul şi, „în ziua de alegere, a fost chemat telegrafic de munteni, să vină la Câm­pulung, în mijlocul lor. De la gară şi până la locuinţa sa, a fost purtat numai pe braţe şi cuvintele ce le-a rostit alegătorilor români nu le vor uita muntenii nicicând. Contele nu a făcut ca ceilalţi deputaţi, să părăsească ţinutul şi să nu-şi mai arate faţa, ci el s-a aşezat în Câmpulung”[17]. / Contele Bellegarde beneficia de o anti-campanie electorală acerbă. Chiar şi T. V. Stefanelli, care se va lustrui, peste trei ani, cu numele lui Bellegarde, aşa cum s-a lustruit cu numele lui Eminescu, a plecat, vineri, 15 martie 1907, ora 7, din Cernăuţi, „spre a se prezenta alegătorilor săi din districtul Câmpulungului. La gara din Cernăuţi s-au fost adunat, spre întimpinarea scumpului oaspe, peste 50 de membri ai Partidului Naţional, în frunte cu preşedintele partidului, dl prof. Dr. Saghin, apoi vicepreşedintele, dl prof. Grigori Halip, dl consilier O. Ţurcan, dl prof. Dr. Ghiorghiu, dl consilier Emilian Isopescu, dl adjunct Dori Popovici, apoi un număr mare de membrii ai Societăţii „Junimea”,  în frunte cu preşedintele, dl Vihovici”. La Frasin[18], la Stulpicani[19], unde „adunarea hotărăşte cu unanimitate de voturi să-l provoace pe contele Bellegarde, care e străin de lege şi de neam, ca să-şi retragă candidatura”, T. V. Stefanelli, „unanim proclamat de candidat pentru senatul imperial” la Bucşoaia, mai ales după ce „dl exarh Ioan Procopovici, care a desfăşurat poporenilor daunele cele mari şi ruşinea nemaipomenită pentru întreg neamul românesc, dacă ar fi ales în parlament, din partea românilor câmpulungeni, un bărbat de un neam străin, precum este dl conte Bellegarde”, a rostit, desigur, numai „cuvinte pline de dragoste faţă de poporul românesc”. La fel, şi la Vama[20], dar mai ales la Câmpulung, unde Stefanelli a fost întâmpinat „de o delegaţiune numeroasă a inteligenţei române şi străine, precum şi de mulţi poporeni”, „la consfătuirea care a aflat loc, apoi, sub prezidiul primarului Eudoxie Prodanciuc, şi la care au luat parte peste 80 de persoane de încredere, s-a hotărât ca îndeosebi membrii inteligenţei române să explice poporenilor cât de mari daune ar urma pentru întregul neam românesc, dacă şi-ar lăsa răpit mandatul din Câmpulung de un străin”. La Pojorâta şi Sadova[21], la propunerea amintitului exarh, „s-a hotărât a lucra din răsputeri contra candidaturii contelui Bellegarde”. / Bucovina a fost, întotdeauna, interesată de reprezentativitate, adică de o bătălie în care românii nu aveau alți adversari decât pe românii din celelalte grupări politice. În 1907, de pildă, adversara „națională” nu era alta decât proaspăt înființata „clică pseudodemocratică în frunte cu Aurel Onciul şi Florea Lupu”, care provoca, cică, „nişte frământări şi zbuciumări, care dovedesc, că trăim în vremi grele”. În aceste condiții, recursul apropierii de popor a majorității „inteligenţei noastre, în frunte cu vrednica preoţime” era vitală, mai ales că intelectualitatea românească din Bucovina era mereu dispusă „la fapte și la jertfe”, precum cele din martie 1907, când „comitelui naţional, împreună cu dl consilier T. V. Stefanelli” s-a deplasat „în comunele Stulpicani, Bucşoaia, Vama, Pojorâta, Fundul-Moldovei”, participând  şi la „grandioasa şi impozanta adunare electorală, care a aflat loc, luni în 18 martie 1907, în Câmpulung, unde muntenii spătoşi şi cu plete lungi din vechiul ocol, ascultând mai întâi cu multă atenţiune şi plini de încredere referatele comitetului naţional din Cernăuţi, privitor la o organizare trainică a tuturor păturilor sociale, au proclamat cu o însufleţire rară de candidat pentru senatul imperial pe dl consilier T. V. Stefanelli”. Stefanelli, lustruitor de sine cu prietenia lui Eminescu, dar și realizator al superbelor colecții de documente câmpulungene, era magistrat și beneficia de credibilitatea unor lozinci electorale pline de amoc naiv al expresiei patriotarde: „În situaţiuni grele se înalţă sufletele; crescând primejdiile, sporesc şi luptătorii sinceri”[22].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Stulpicani, comună rurală, districtul Câmpulung, aşezată la confluenţa pâraielor, Negrileasa, Ostra şi Gemine, formând aci un singur pârâu, numit Suha. Suprafaţa: 53,17 kmp; po­pulaţia: 1.567 locuitori români şi foarte puţini germani şi izraeliţi; religia gr. or. pentru majo­ritate. Se compune din vatra sa­tului, cu 902 locuitori, şi din cătunele Gura Ostrei, Măcieşu, Măgura, Molid, Şesul Timolui, Şipotu şi Ursoaea. Este lipită de drumul districtual şi de linia industrială Ostra-Bucşoaea. Are un oficiu poştal, o şcoală populară, cu o clasă, o biserică parohială, cu hramul „Înălţarea Domnului”, şi 2 case de economie. La 1776, aparţinea mănăstirii Voroneţ, prin dania făcută de Ştefan cel Mare (la ce an, nu se poate spune cu precizie; probabil însă că la 1488, când a fost zidită mănăstirea); o parte din terilorul ei a rămas la România, după cesiunea Bu­covinei către Austria. După credinţa poporului, numele comunei provine de la cuvântul românesc stulpig[23]). Are mori şi ferestee cu in­dustrie mare. Populaţia se ocupă cu prăsila de oi şi de vite mari, precum şi cu agricultura. Comuna posedă 129 hectare pământ arabil, 800 hectare fânaţuri, 3.738 hectare păduri. Se găsesc 76 cai, 800 vite cornute, 2.100 oi, 450 porci şi 91 stupi de albine”[24]. / Iar rezultatul votului, în ciuda acestui tumult, a fost de 296 voturi pentru contele Bellegarde, 0 (zero!) voturi pentru Aurel Onciul şi 53 voturi pentru T. V. Stefanelli[25].

1908: Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner[26], în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Varvara AXENTOAIE (16 ani în 1908), Paraschiva ŢIGANESCU (16 ani în 1908) şi Toader GÂNSCĂ (30 ani în 1908) din Stulpicani.

1910, 30 octombrie: „Adunarea alegătorilor români ai ţinutului electoral Câmpulung-Dorna-Stulpicani a hotă­rât următoarele: / I). Dl Conte Bellegarde a renunţat la man­datul de deputat în camera imperială, din cauza împrejurărilor destul de îngreunătoare şi pri­mejdioase dezvoltării sigure şi temeinice a po­porului, în privinţa economică, culturală şi po­litică. / Luând în vedere isprăvile mari şi folosi­toare, munca dezinteresată şi jertfele dlui conte Bellegarde pentru poporul român, întreaga adu­nare îi exprimă, din toată inima, încredere desăvârşită şi recunoştinţă deplină şi-l roagă să primească iarăşi mandatul. / II). Alegătorii români înfierează, cu toată tăria, atacurile neruşinate ale presei jidoveşti la adresa dlui conte Bellegarde şi resping cu indig­nare amestecul netrebnic al celor nechemaţi în trebile obşteşti ale românilor. / III). Devenind vacant mandatul de deputat în camera imperială pentru ţinutul electoral Câmpulung-Dorna-Stulpicani, adunarea alegăto­rilor români din acest ţinut hotărăşte şi proclamă candidat pe dl conte Bellegarde, chiar şi atunci, când n-ar voi să primească acest mandat. / IV). Delegaţii români din comuna Câmpu­lung şi din toate celelalte comune ale ţinutului electoral Câmpulung-Dorna-Stulpicani sunt cu toată stăruinţa rugaţi şi provocaţi să nu treacă peste voinţa şi hotărârea poporului, de a alege iarăşi pe dl conte Bellegarde deputat în ca­mera imperială. / Aceasta o cere cinstea şi vrednicia munte­nilor români. / V). Partidul român şi presa acestuia e ru­gat să ţină seamă de dorinţa şi voinţa poporului român de a sprijini în mod sincer şi efectiv candidatura şi alegerea dlui conte Bellegarde. / Acesta e glasul nestrămutat al poporului. Partidul român va contribui cu atât mai mult la închegarea solidarităţii naţionale şi la împă­ciuirea şi întărirea legăturilor de frăţie între toate păturile neamului nostru, sprijinind, în con­formitate cu hotărârile adunării alegătorilor ro­mâni, alegerea d. conte Bellegarde. / Câmpulung, în 23 Octomvrie 1910. / Preşedintele Adunării: Ştefan Forfotă, primar Vatra Dornei / Vicepreşedintele adunării: Vasile Alboi Şandru / Secretarul adunării: Cosma Moroşan”[27].

1915: „Ţăranii care nu au avut căruţe au fost duşi la săpatul tranşeelor, mai întâi în Carpaţi, apoi, de-a lungul Prutului, la Cernăuţi, în Galiţia şi în Polonia rusească, iar în timpul din urmă, pe frontiera românească, de la Stulpicani, spre Dorna. Munca grea, lipsită de hrană, şi bolile i-au decimat şi pe aceştia. Jandarmii aveau, însă, prin sate izvor nesecat, de unde să-i înlocuiască, şi, când s-au sfârşit bărbaţii valizi, au scos moşnegi, copii şi femei şi i-au mânat ca pe o turmă spre câmpurile de tranşee. De groaza aceasta, cum a venit primăvara, mulţi ţărani dormeau pe câmp şi prin pădure, ca să nu fie aflaţi de jandarmi, care, de regulă, îi ridicau noaptea. Când săpau tranşeele de la frontiera României, erau mereu îndemnaţi la lucru cu fel de fel de înjurături la adresa Regatului şi, mai ales, cu fraza: „Săpaţi bine, căci aceste şanţuri sunt mormântul vostru şi al celora de dincolo!”. În timpul din urmă, lucrau bieţii oameni alături de prizonieri ruşi şi se bucurau de un tratament egal cu aceştia. / Adevăraţii nenorociţi sunt, însă, acei ce au rămas pe la vetre. Părinţii, soţii, fraţii şi feciorii li s-au dus, ca să nu se mai întoarcă. Vetrele le-au fost încălcate ba de ruşi, ba de austrieci. Avutul le-a fost luat de armate şi sufletele le-au fost torturate şi otrăvite cu tot felul de şicane şi învinuiri, şi cea mai sfântă speranţă fu nimicită cu minciuna oficială că România va lupta alături de Austria. / Urmarea a fost totala istovire materială şi morală a ţărănimii şi, în consecinţă, tabloul ce ni se prezintă, astăzi, prin satele româneşti din Bucovina e îngrozitor de trist. Moşnegi gârbovi şi femei disperate fac munca câmpului, iar acasă copiii mor de foame şi de teribilele boli contagioase. Câteşi trei sunt duşi, deodată, la groapă. În vremea aceasta, jandarmii şi străinii aranjează serbări zgomotoase pentru pretinsele victorii ale armatei, iar lumea nebună de durere şi istovită de suferinţă, lasă prohodul şi merge să strige: „Trăiască Împăratul!”. E crâncenă tragedia şi dorobanţul nu vine!”[28].

1914-1918: Jertfa de sânge pentru Bucovina a fost depusă de „Infanteristul Ion Bozorog, Stulpicani, Regimentul 22, rănit; Infanteristul Vasile Moroşan, Stulpicani, Regimentul 22, rănit; Infanteristul Toader Popa, Stulpicani, Regimentul 22, rănit; Infanteristul Alexa Serman, Stulpicani, Regimentul 22, rănit”[29]; „Glotaşul Toader Jancu, Stulpicani, Regimentul 24, rănit”[30]; „Infanteristul George Flocea, Stulpicani, Regimentul 22, rănit; Infanteristul Simion Flocea, Stulpicani, Regimentul 22, rănit; Infanteristul Vasile Flocea, Stulpicani, Regimentul 22, rănit”[31].

1919, septembrie 10: Decretul de confirmare a autorităţilor judecătoreşti. Începând cu 1 septembrie 1919, se confirmă „la autorităţile judecătoreşti din Bucovina, următoarele persoane[32]: La judecătoria Stulpicani – Schmidt Maximilian, judecător de district cu rangul VIII; Bendas Alexie, consilier conducător al judecătoriei Stulpicani, este transferat la Tribunalul Suceava drept consilier de tribunal cu rangul VII”.

1919: „În registrul însoţirilor s-au introdus, la 7 August 1919, privitor la „Însoţirea de economie şi credit pentru agricultorii germani din Stulpicani şi împrejurime” („Spar- u. Darlehenskassen­verein für die deutschen Grundwirte in Stulpicani und Unigebung”) următoarele schimbări: mem­brii în direcţiune Alfred Krzeminiecki şi Franz Hilgarth şterşi; vice-directorul Willibald Eckhardt şi mem­brii în direcţiune Leon Krzemienicki şi Xaver Cybulski introduşi”[33]. „În registrul însoţirilor s-au introdus, la 8 August 1919, privitor la „Însoţirea de păstrare şi credit pentru Stulpicani şi împrejurime”, următoarele schimbări: membrii în direcţiune Vasile de Tudan, Gheorghe Cotlarciuc şi Gheorghe Gheorghiu şterşi; directorul Teodor Cotlarciuc, vice-directorul Teodor a lui Ilie Flocea şi membrul în direcţiune Ion a lui Nicolai Iosif Flocea introduşi”[34].

1919: Comisiunea agrară de ocol Stulpicani: Preşedinte: Nicolai Cortuşan, pretor şi şef al ocolului judecătoresc Stulpicani. / Locţiitor: Wilhelm Praglovschi, judecător, Stulpicani. / Reprezentant al Administraţiei: Alexandru Sbiera, prefect, Câmpu-Lung. / Locţiitor: N. Paproţchi, comisar, Câmpu-Lung. / Reprezentant al Băncii regionale: Orest Bendevschi, preot, Stulpicani. / Locţiitor: Gavril a lui Jon Hutu, agri­cultor, Stulpicani. / Expert agricol: Gheorghe Marcu, referent agricol, Câmpu-Lung. / Locţiitor: Dumitru Mihalea, agricultor, Floceni. / Reprezentant al proprietarilor expropriaţi: Liviu Ieşan, administrator silvic, Stulpicani. / Locţiitor: N. Dobrovolschi, administrator silvic, Stulpicani. / Inginer hotarnic: Marcus Şotenfeld, ingi­ner hotarnic de stat, Stulpicani. / Locţiitor: Iohann Krotky, inginer hotarnic civil, Stulpicani. / Reprezentanţi al ţăranilor: Jon Gemănar, agricultor, Doroteea; Alexie Petre Flocea, agri­cultor, Negrileasa. / Locţiitori: Gheorghe Mihalea, agricultor, Slătioara; Toader a lui Jon Robaniuc, agri­cultor, Floceni[35].

1922: „Având în vedere concursurile publicate, cererile prezentate şi propunerile făcute de revizorate, Consiliul şcolar al ţării a făcut, în şedinţa din 27 Martie 1922, sub preşedinţia domnului Director general delegat al învăţă­mântului din Bucovina, următoarele numiri, pe ziua de 1 Aprilie 1922 – b). în calitate de învăţători definitivi şi învăţătoare definitive: Eleonora Bodnarescul la Stulpicani”[36].

1938: „O mare nerorocire în munţii Bucovinei. O groaznică nenorocire s-a întâmplat, săptămâna trecută, în munţii Bucovinei, din apropierea comunei Stulpicani. Avionul „Lot”, care făcea regulat drumul Varşovia-Cernăuţi-Bucureşti, s-a ciocnit, din cauza ceţei şi a furtunii, de un vârf de munte şi s-a prăbuşit, sfărâmându-se complet. Martor al căderii a fost un cioban, care-şi păştea oile în munte. Îngrozit de prăbuşirea uriaşei „păsări”, el a vestit jandarmii din sat, povestindu-le ceea ce văzuse. Toţi cei 14 călători, care se aflau pe avion, erau morţi. În vreme ce erau aşteptaţi să sosească la Bucureşti, trupurile lor atârnau prin vârfurile brazilor sau zăceau frânte în bucăţi printre pietre şi sfărâmături de avion”[37]. / Informații mai ample au fost publicate în Libertatea: „Sâmbătă, în 23 iulie 1938, la ora 4 după-amiază, și-a luat zborul, din Cernăuți, un aeroplan mare, înlăuntrul căruia se aflau 10 călători și 4 conducători. Aeroplanul venea din Polonia și avea de făcut drumul spre București. După câteva minute de la ridicarea în văyduh, aeroplanul a întâlnit o furtună puternică, care l-a silit să coboare subt nori. Din pricina ceței, aeroplanul s-a lovit de vârful unui munte, prăbușindu-se la pământ, în hotarul comunei Stulpicani, din judeţul Câmpulung. / Cei dintâi care au ajuns la locul nenorocirii au fost câţiva ciobani, care au văzut aeroplanul intrând într-un nor gros, au auzit o bubuitu­ră puternică şi pe urmă l-au văzut căzând la pământ. / Priveliştea care s-a înfăţişat înaintea ochilor a fost îngrozitoare. Din cei 14 oa­meni, care se aflau înlăuntrul aeroplanului, nici unul nu a scăpat cu viaţă. În scurtă vreme, au ajuns la locul nenorocirii și autori­tăţile, care, după cele dintâi cercetări, au descoperit numele celor morți. Şi-au găsit moartea: 4 conducă­tori de aeroplan, toţi polo­nezi, apoi câţiva ofiţeri stră­ini, din Japonia, care erau trimişi la înmormântarea Reginei Maria, şi câţiva că­lători români. / În cădere, aeroplanul a in­trat în trunchiurile de brazi, găurind trupurile nefericiţi­lor călători. Marea nenoro­cire a aruncat un val de du­rere asupra familiilor ce­lor morţi”[38].

1941: „Se publică mai jos Lista Nr. 13, de gradele inferioare (trupă), morţi pentru patrie, în actualul război, începând de la 22 iunie 1941, ora 24[39]: Ungureanu Nicolae, soldat, ctg. 1937, cu ultimul domiciliu în comuna Stulpicani, judeţul Câmpulung, mort la 25 iunie 1941”.

1942, ianuarie 29: „Noi, general Victor Iliescu, subsecretar de Stat al Educaţiei Extraşcolare; / Având în vedere jurnalul Consiliului de Miniştri Nr. 21 din 14 Ianuarie 1942… / Decidem: Art. unic. Se angajează, pe data prezentării la serviciu, ca diurnişti la formaţiunile tineretului extraşcolar, următorul personal, plătibil cu îndemnizaţia de şedinţă respectivă: Tudoraş Leon, seria 1938, media 7,60, numit în comuna Stulpicani, postul IX, jud. Câmpulung”.

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943[40], următorii învăţători şi învăţătoare: Macovei Domnica, comuna Stulpicani, jud. Câmpulung, media 7,50”.

1947: „Având în vedere raportul cu Nr. 16.799 din 1947 al Inspectoratului şcolar regional Suceava, înregistrat sub Nr. 264.182 din 1947[41], următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 septembrie 1947, la şcolile primare indicate în dreptul fiecăruia: Mihalescu Octavian, de la Stulpicani, la Cârlibaba; Cotlarciuc Dragoş, de la Deia, la Stulpicani; Gârneaţă Rozalia, de la Moldoviţa, la Stulpicani; Vasilescu Mihai, de la Stulpicani, la Şaru Dornei, Sărişor”. „Prodan Eugen, de la Stulpicani, la Adâncata”[42].

1948: „Se înfiinţează, pe data publicării prezentei deciziuni în Monitorul Oficial[43], Centrala Industrială a Lemnului… Fac parte din Centrala Industriei Lemnului, următoarele întreprinderi industriale: „Suha”, Onofrei şi Lunguleac, cu sediul în Stulpicani”.

1949: Este numit în Învăţământul elementar, ciclul I[44]: Tănase Nicolae, director la Şcoala elementară Stulpicani”.

În Stulpicanii de azi, comună de oameni vrednici şi gospodari, străluceşte mocnit şi aproape tainic muzeul din casa învăţătorului Chiril Drancă. Domnul învăţător s-a născut pe valea Bistriţei Aurii, la Ciocăneşti, şi, după ce a mărşăluit până la Stalingrad şi înapoi, mereu cu arma în mână, mereu apărându-i pe ţăranii pe care îi conducea în luptă chiar şi de aliaţii nemţi, s-a stabilit la Stulpicani, unde a rămas pentru totdeauna, crescând generaţii după generaţii şi iniţiindu-le şi în taina lemnului mărturisitor, lemnul acela cu meşteşug prelucrat şi care eternizează simboluri ancestrale. Există în căsuţa lui Chiril Dranca bâte ciobăneşti cu încrustări de calendare solare şi de zodiacuri, există lăzi de zestre, care păstrează pe capace simbolurile întregului univers, există linguri, furculiţe şi căuşe de lemn, ba şi câte un corn de vânătoare, ba şi un cuier cu scrieri runice. E un om cu trup puţin, dar cu un suflet până la cer domnul învăţător Chiril Dranca, iar munca lui de o viaţă, inclusiv „statuile” plămădite în măruntaiele pământului, drept rădăcini, merită o expunere care să sporească faima Stulpicanilor în cele patru zări. Şi mai există la Stulpicani un fost orfan de război, Toader Silea, care a oferit satului o fabrică modernă, dar şi un loc de închinăciune, o biserică frumoasă, durată cu dragoste şi cu smerenie. Şi mai există o mulţime de oameni frumoşi, demni şi de o superbă nobleţe muntenească, meniţi parcă pentru a lumina luminoasa vale a Suhăi.

Fluieraş din Stulpicani

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 244

[2] Polek, Erwerbung der Bukowina durch Oessterreich (Bucovina achiziționată de Austria), pp. 43  şi următoarele; Werenka, Ueber die Grenzregulierung der Bukowina zur Zeit der Vereinigung mit Oesterreich (Despre reglementarea frontierei Bucovinei, în momentul unificării cu Austria), Jahrbuch der Bukowin. Landesmuseums. III, pp. 1 şi următoarele.

[3] Neumann, Recueil des Traites et Conventions, I, p. 39 și Documentele lui Hurmuzaki, T. VII, Nr CLVIII.

[4] Polek, Dr. J., Topographische Beschreibung der Bukowina mit militärischen Anmerkungen von Major Friedrich von Mieg, în Jahrbuch des Bukowiner Landes-Museum, Fünter Jahrgang, Czernowitz 1897, pp. 3-

[5] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[6] Albina, Nr. 79, Anul I, vineri 14/26 octombrie 1966, p. 1

[7] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 55, 1876 p. 51, 1907 p. 159, 100

[8] Biserica și Școala, Nr. 44, Anul XI, 1/13 noiembrie 1887, p. 356

[9] REVISTA POLITICĂ, Anul III, nr. 20, 1 noiembrie 1888, p. 11

[10] GAZETA BUCOVINEI, Nr. 5/1892, p. 6

[11] Marian, Simion Florea, Înmormântarea la români, București 1892, pp. 16, 18

[12] Marian, Simion Florea, Insectele în limba, credințele și obiceiurile Românilor, București 1903, p. 234

[13] Engel, Alexander von, Österreichs Holz-Industrie und Holdzhandel, I Theil, Wien 1907, pp. 196-202

[14] Apărarea Națională, Nr. 22, Anul II, Cernăuți, duminică 24 martie stil nou 1907, pp. 1-3

[15] Revista Politică, Nr. 6, Anul VI, Suceava, în 20 noiembrie 1910, p. 2

[16] Gt., Viața Românească în Bucovina, în Viața Românească, Volumul V, anul II, Iași 1907, p. 305

[17] Revista Politică, Nr. 6, Anul VI, Suceava, în 20 noiembrie 1910, p. 3

[18] „Aici erau adunaţi, în număr impozant, poporenii din comunele Frasin, Doroteea şi Bucşoaia, în frunte cu zelosul paroh Truţă Popescu, vrednicul primar Sahleanu şi secretarul comunal Sidorovici” – p. 2

[19] „Peste 300 de poporeni din satele învecinate Negrileasa, Gemenea, Slătioara şi din Ostra erau deja adunaţi într-o sală spaţioasă, când intră dl Stefanelli, aclamat fiind de cei prezenţi cu multă însufleţire” – p. 2

[20] „Sâmbătă, în 16 martie, la oarele 10 dimineaţa, a sosit dl consilier Stefanelli în Vama, unde a fost primit de peste 500 de poporeni, în frunte cu protopopul Lumicovschi, părintele Tit Iliuţ, vrednicul primar Giorgi Hutu şi bravul secretar comunal Ionaşcu” – p. 2

[21] „Duminică, în 17 martie, şi-a dat dl consilier Stefanelli întâlnire cu alegătorii din Pojorâta şi Sadova, întâmpinat fiind, pe la oarele 11 dimineaţa, cu însufleţite ovaţiuni de aproape 500 de poporeni din comunele acestea, în frunte cu exarhul Eusebie Constantinovici, parohul C. Constantinovici, părintele Şindelar etc.” – p. 2

[22] Apărarea Naţională, Nr. 21, Anul II, Cernăuţi,  joi 21 martie stil nou 1907, p. 2

[23] O prăjină, de care se agaţă fâşii de tei şi care serveşte a scociorî şi a speria păstrăvii; aceştia, fugind, sunt prinşi în sac (plasă) – Notă Grigorovitza

[24] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 208

[25] Gt., Viața Românească în Bucovina, în Viața Românească, Volumul V, anul II, Iași 1907, pp. 304, 305

[26] MATTHIAS FRIEDWAGNER, Rumanische Volkslieder aus der Bukowina, Konrad Triltsch Verlag Wurzburg, 1940

[27] Revista Politică, nr. 3, Anul VI, Suceava, în 30 octombrie 1910, p. 1

[28] Adevărul, 28, nr. 10355, 9 ianuarie 1916, p. 1

[29] Viaţa Nouă, IV, nr. 157 – Supliment, din 8 iulie n. 1915

[30] Viaţă Nouă, IV, nr. 175 din 5 martie n. 1916, p. 4

[31] Viaţa Nouă, IV, nr. 182, 4 iunie n. 1916, p. 8

[32] Monitorul Bucovinei, Anul 1919, Cernăuţi, în 10 Septembrie nou, Fascicula 63, pp. 1-4

[33] Monitorul Bucovinei, Fascicula 68, Cernăuţi 30 septembrie nou 1919, p. 6

[34] Monitorul Bucovinei, Fascicula 69, Cernăuţi 3 Octombrie nou 1919, pp. 3-5

[35] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8

[36] Monitorul Bucovinei, Fascicula 8, Cernăuţi 21 aprilie 1922, p. 41

[37] Unirea Poporului, Nr. 31, Anul XX, 31 iulie 1938, p. 4

[38] Libertatea, Nr. 30, Anul 36, 31 iulie 1938, p. 4

[39] Monitorul Oficial, Nr. 220, 17 septembrie 1941, pp. 5543-5549.

[40] Monitorul Oficial, Nr. 71, 24 martie 1944, pp. 2549-2552

[41] Monitorul Oficial, Nr. 250, 29 octombrie 1947, pp. 9652-9657

[42] Monitorul Oficial, Nr. 135, 17 iunie 1947, p. 4911

[43] Monitorul Oficial, Nr. 167, 22 iulie 1948, pp. 6049-6052

[44] Monitorul Oficial, Nr. 20, 25 ianuarie 1949, pp. 845, 846

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Cândeşti

Cândeşti. Satul Cândeşti a avut soarta satelor Mitoc, Negostina, Sinăuţi, adică a rămas pe jumătate în Moldova, în Bucovina fiind inclusă cealaltă jumătate, adică o moşioară cu 30 de case. Em. Grigorovitza nu-l menţionează în dicţionarul său geografic, iar Teodor Bălan are informaţii puţine şi indirecte despre satul Cândeşti. În România, existau încă vreo duzină se sate Cândeşti, cu importanţă în veacurile din urmă, iar cele câteva sate cu acelaşi nume din Basarabia, din Iaşi, din Vrancea, abia dacă sunt amintite de mărturiile târzii. Aşa că e greu să găsesc mărturii despre satul acesta de peste Siret, dar trebuie să scot la iveală ceea ce aflu, dând curs rugăminţii cuiva din Cândeşti. Şi iată ce am dibuit, astăzi, printre vechiturile uitate ale istoriei, despre aşezarea moldo-bucovineană Cândeşti:

1430, iulie 7: Fraţii Jumătate, Jurju sau Giurgiu, Ştiful sau Şteful şi Mândrul, primeau uric de la Alexandru cel Bun pentru moşiile moştenite de la părintele lor, Ion Jumătate, şi pe care le împărţiseră între ei frăţeşte, în bună înţelegere. „Iar jupânului Ştiful s-au dat Şerbăneştii, pe Siret, şi cu mori pe Siret, şi Cândeşti pe Siret, cu moară în Siret, între Grămeşti şi Rogoşeşti, şi mai jos de Călineşti”[1].

1480, septembrie 15: Ştefan cel Mare întăreşti boierului Duma, cliucinic, „dreapta ocină şi cumpărătură a paniţei lui, Nastea, fiica panului Petru Brăescul, un sat, anume Cândeşti, pe Siret, cu moară la Siret, între Rusăneşti şi între Călineşti, pe care acest sat l-a cumpărat pan Petru Brăescul de la Maruşca, fiica panului Şteful Jumătate, paniţa panului Ştibor, pentru 300 de zloţi tătăreşti”[2].

1604, martie 22: Onciul din Cândeşti, fiul vornicului Moţoc, nepotul lui Boldur din Herţa, dăruieşte mănăstirii Teodoreni din Burdujeni o parte din Pomârla[3].

1636, ianuarie 28: În faţa Divanului lui Vasile Lupu au venit „Anghelina, fata Cârstii (Ghenovici – n. n.) ce au fost mare vornic, şi cu feciorii ei, Dumitraşco, şi Crăciun, şi Constantin, şi Necula, şi Parvana, şi Apostolachi, cu surorile lor, Tofana, şi Nastasia, şi Ilinţa, şi Marie, nepoţii Cârstii vornic; şi iarăşi Schiva, fata Cârstii vornic, cu feciorul ei, Ghione, şi cu fetele ei, şi cu ginerii ei, toţi nepoţii Cârstei vornic, aşijderea cu nepoţii lor, Ştefan şi Armanca şi Alexandra, feciorii Măricuţii Cernătoae, toţi nepoţii Cârsteii vornicului, de a lor bunăvoie şi au împărţit a lor drepte ocini şi moşii şi cumpărături, dintr-a lor drept hrisov de la Irimie Movila Vodă, ce au avut tatăl lor, Cârste vornicul”. Cu acest prilej, „parte din Cândeşti, ţinutul Sucevei” revenea „Anghelinii, fata Cârstei vornic, cu feciorii ei”[4]. Suretul şi ispisocul de împărţeală a fost emis de către Divan în 8 martie 1636, cu precizarea despre partea din Cândeşti, care este „a treia parte din Cândeşti”[5].

1637, aprilie 4: Acelaşi Vasile Lupu întăreşte vistiernicului Dumitru Buhuş „a lui drepte ocini şi moşii de baştină şi cumpărătură, din uric şi privilegii, anume sate: Cândeşti (Gândeşti, în hrisov – n. n.), pe Siret, cu loc de moară în Siret şi în pârâul satului, cu bălţi de peşte, şi cu podul de peste Siret şi cu vii”[6]. Uricul nu precizează, precum în cazul puzderiei de sate care-i mai sunt întărite, în ce împrejurări şi de la cine a Moştenit Buhuş Cândeştii.

1643, martie 15: O scrisoare de învoială, de la Vasile Roşca, Maria Potronică şi Ştefan feciorul lui Cernat, relatează cum s-au învoit ei cu „feciorii mătuşii lor, Anghelina, fata Crâstei vornic, de le-au dat pentru Cândeşti a treia parte din sat Brăiţăni”[7].

1644, ianuarie 21: „Adică noi, Gligorie Ureche, vornicul cel mare de Ţara de Gios, dimpreună cu femeia mea, Lupa, şi Toma, stolnicul cel mare, cu femeia mea, Aniţa, şi Lupul Bucium, stolnicul, cu femeia mea, Antimiia, şi Savin, cu femeia mea, Nastasiia, mărturisim cu această scrisoare a noastră cum, de bună voia noastră, dinaintea maicii noastre, dumisale jupânesei Solomiei comisoaei, ne-am tocmit şi ne-am împărţit direpte ocine şi moşii de pe socrul nostru, Voruntar comisul şi de pe soacra noastră, de moşii şi de cumpărături ce-au avut dumnealor, mai apoi şi din zapis de-mpărţeală ce s-au împărţit dumneaei, soacra noastră, cu frate-său, Neagoe postelnicul, şi am mai adaos şi jumătate din toate satele care s-au fost venit cu împărţeală lui Condre, vameşul, de pe jupâneasa lui, de pe Sofroniia, iar după moarte le-am împărţit cu Dumitraşco Neagoe, feciorul postelnicului Neagoe… Şi s-au venit pe partea stolnicului Bucium şi a jupânesei dumisale, Antimiei… şi a treia parte de Cândeşti pe Siret, cu vad de moară în Siret”[8].

1708, octombrie 7: „Mihai Racoviţă, domnul Moldovei, dă şi întăreşte sihastrului Lazăr, care stă la munte cu alţi călugări, o prisacă de stupi la Cândeşti, ţinutul Suceava, care sat este drept de moşie al domnului din părinţi şi moşi, spre a fi hrană şi ajutor lui. Scuteşte de deseatină prisaca de stupi, iar prisăcarul Mitrică este scutit de toate dările şi angheriile „câte ar fi pe alţi mişei, măcar hărtii sau pecetluiri, sau fumărit”, numai să fie de paza stuipilor şi de posluşania acelui sihastru. Dăruieşte acelui sihastru 40 merţe de grâu, 10 merţe de secară, 180 vedre de vin, 24 ocale untdelemn şi 3 ocale tămâie pe an. Blestem”[9]. Bietul călugăr, să fie nevoit să dea pe gât câte minimum 3 litri de vin zilnic! Chiar că-l vezi pe bunul Dumnezeu, după o lună-două de astfel de post. Cât despre prisăcar, el era, în hrisov, un sârb, pe nume Mitrić (se citeşte Mitrici), dar mult mai patriotic sună un Mitrică autohton!

1710, martie 6: „Nicolae Mavrocordat, domnul Moldovei, văzând cartea de milă de la Mihai vv., prezentată de sihastrul Lazăr, întăreşte acestuia prisaca de stupi de la Cândeşti”[10] şi privilegiile.

1727: Testamentul lui Ion Paladi, mare vornic, menţionează „Călineşti pe Siret din gios de Cândeştii lui Mihai Vodă”[11].

1735, ianuarie 23. „Constantin Nicolae Mavrocordat Vodă trimite pe boierii Ion Balş şi Şerban Cantacuzino să stingă conflictul ivit între mănăstirea Homorul şi Ştefan Gherghel pentru jumătate din Băişeşti, ţinutul Sucevei, şi oamenii din Cândeşti, pentru o bucată de loc din Dersca, ţinutul Sucevei, şi oamenii din satul Horodnic pentru o iapă furată”, pentru că „aşijderea se mai jelui egumenul pentru altă moşie, anume Dersca, la ţinutul Sucevei, care i se hotărăşte cu satul Candeaşti a domniei sale lui Mihai Vodă şi s-au făcut mănăstirii mare strâmbătate pentru o bucată de loc ce se cheamă Covalca, de către oameni de Căndeşti, oprind acea bucată de loc, arătând că s-ar fi făcut o moarte de om pe acea bucată de loc şi au plătit-o ei, de care călugării dau samă cum ei nu ştiu nemică de acea moarte de om, nici au dat acei oameni nemică, şi acea bucată de loc este dreaptă a mănăstirii de hotarul Derscăi, având şi mărturie hotarnică”[12].

1752, martie 1. „Constantin Racoviţă Voevod dăruieşte mănăstirii Dobrovăţ satul Cândeşti, ţinutul Sucevei”, „cu vad de moară pe apa Siretului”, pentru că se găseşte „mănăstirea într-o stare atât de rea” şi „fiind înmormântaţi aici părinţii noştri”, „ca să-i fie satul de ajutor”[13].

1753, august 18. „Matei Ghica Voevod întăreşte lui Daniil, egumenul, şi întregului sobor al mănăstirii Dobrovăţ satul Căndeşti. Partea de sus a satului începe la apa Siretului, la vadul Rugăşeştilor (Rogojeştilor – n. n.), de aici la răstoace, la fântâna de piatră a lui Roman, prin pădure, peste părău, la opcină, fântâna putredă, la Ruda, la colţul Rudoaiei, părăul Hliboca, în sus, la hotarul Bălileştilor. / Din cauza hotarului Bucovinei, care a fost tras prin mij­locul satului, jumătatea de sus, cu circa 30 case, a rămas în Bu­covina, restul în Moldova. Partea din Bucovina se hotărăşte cu satele Călineşti şi Rugăşeşti; în apropiere părăul Molniţei, care desparte Bucovina de Moldova. Alexandru Ilschi, membru în comisiunea austriacă, a declarat, la 1782, Februarie 8, că principele Racovită, luând de soţie pe o fată din familia Cantacuzino, a moşteniţi cu ea multe sate. Având 4 fii şi 3 fete, care toţi au murit pe rând, a dăruit mănăstirilor satele sale (Vezi Arh. Stat. Cernăuţi, pachetul Cândeşti)[14].

1803, Octombrie 19: „Serafim, egumenul mănăstirii Dobrovăţ, ţinutul Vaslui, s-a plâns că i se împresoară moşia Căndeşti, ţinutul Sucevii (Berechet St.: Documente vechi 1490-1827, Chişinău, 1928 pp. 56-57 nrl. XXV)”[15]. Posibil, deci, ca locuitorii din cele 30 de case ale satului trecute în Bucovina, să mai fi revenit pe la mai vechile lor pământuri.

1804, Iunie 30: „Mănăstirea Dobrovăţ, stăpâna satului Căn­deşti, ţinutul Sucevei, e în conflict cu Teodor Balş, stăpânul satului Rugăşeşti (Rogojeşti – n. n.). Se trimit boieri să cerceteze hotarul satului Căndeşti (Ibidem pp. 57, 58, nrl. XXVI). / Dl. Mihai Costăchescu: Documente moldoveneşti, vol. I, p. 301, neştiind că hotarul austriac a tăiat în jumătate satul Cân­deşti, a crezut în existenţa a două sate Cândeşti. De fapt, n-a fost lângă târgul Siret decât un singur sat cu acest nume. / Satul Cândeşti a fost proprietatea familiei Racovită. La 1667, Martie 9, copiii lui Toma (Cantacuzino) vornicul şi ai so­ţiei sale Ana, anume Nastasia şi Catrina, căsătorită cu Ion Racoviţă, împart între olaltă moşiile părinţilor lor. Catrina primeşte sa­tul întreg Cândeştii, ţinutul Sucevei, cu mori şi case (Buletinul co­misiei istorice a României, vol. VIII, 1929, pp. 45-47). / Un şat Cândeşti pe Sirete (al nostru?) a fost întărit de Ion Vodă (1572-1574) nepoţilor lui Vasco Mihăilaş (Paul Mihailovici: Mărturii româneşti din Bulgaria şi Grecia, Chi­şinău, 1933, tipografia Uniunii clericilor ortodocşi din Basarabia, pp. 6-9, nrl. II)”[16].

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Siret – Siret (Oraş cu tribunal districtual), Bahrineşti, Raince, Bălcăuţi sau Laudonfalva, Bănceşti, Botoşăniţa, Cerepcăuţi cu Bereşti, Ţibeni sau Istensegits, Fântâna Albă sau Białakiernica, Şerbăuţi, Grăniceşti, Hadikfalva sau Dorneşti, Calafindeşti, Cândeşti, Climăuţi, Muşeniţa, Negostina, St. Onufri sau Drăguşanca, Oprişeni sau Panţiri, Rogojeşti cu Gura Molniţei, Rudeşti sau Gropana, Şerbăuţi, Sinăuţii de Sus, Sinăuţii de Jos, Stârce sau Berlinţi cu Slobozia lui Dumka, Terebleşti, Vaşcăuţi pe Siret cu Parcelowka, Volcineţ”[17].

1899: „Cândeşti, sat, judeţul Dorohoi, pe moşia cu acelaşi nume, comuna Dersca, plasa Berhometele. Are 117 familii, cu 470 suflete. Se află pe şesul Siretului, între ca­lea naţională Mihăileni-Botoşani şi pârâul Molniţa. Aşezările sătenilor sunt bune, fără livezi, numai cu grădini. Proprietatea din vechime a fost a mănăstirii Dobrovăţul din judeţul Vaslui. Are o biserică, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, de­servită de 1 preot, 2 cântăreţi şi 1 pălămar. Este de zid, fă­cută în anul 1858, de poseso­rul moşiei, Stoianovici. În sat este o şcoală, cu 1 în­văţător, frecventată de 35 elevi. Calitatea pământului este bună. Sătenii împroprietăriţi au 494 hectare 82 ari pământ, iar pro­prietarul moşiei are 298 hectare 5 ari câmp. Pâraie principale sunt: Viţcanul, ce trece pe moşie, şi Molniţa, ce curge pe la hotar. Drum mai însemnat este ca­lea naţională Mihăileni-Botoşani. Se hotărăşte cu: Călineşti, Pârâul-Negru, Viţcani şi Buco­vina. Numirea moşiei şi a satului se zice că vine de la Cândea, ce era din vechime proprietar. În hrisovul din 1463 (6072), iu­nie 11, de la Ştefan cel Mare, se vede că un Toma Cândea era consilier domnesc şi boier de credinţă (existau, în Moldova, şase sate Cândeşti, dar Toma Cândea nu are nici o legătură cu satul lui Ion Jumătate de pe Siret şi, apoi, al feciorului său Mândrea sau Mundrea – n. n.)”[18].

1910: Printre partizanii politici ai lui Aurel Onciul se afla, cu renume de publicist, care scria şi în „Minerva” din Bucureşti, Ion Irimescu-Cândeşti, Irimescu din Cândeşti identificându-se cu „teoria românizării rutenilor” şi intrând, astfel, într-o polemică cu Vasile Liţu, de la „Revista Politică”, pe care îl cataloga drept „anarhistul lui Iorga”[19].

1914-1918: „Mihai a lui Petrea Giuraniuc, născut în Cândeşti, la 2 noiembrie 1888, să fi murit în martie 1917, în Oberhollabrunn, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea lui Vasile şi Ilie a lui Petrea Giuraniuc, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[20].

1918, mai 7: „Luni, în 7 Mai 1918, în ziua de Sf. George, (când) s-a încheiat pacea între Puterile Centrale şi România”, cu rectificările de frontieră, niciodată puse în practică, prin care Bucovina câştiga, în defavoarea României, „un teritoriu de 1.800 chilometri. În colţul dintre Transilvania şi Bucovina, noua frontieră duce, de pe muntele Ceahlău, peste Bistricioara şi muntele Bivol, înspre Cornul Luncii. Ea cuprinde satele Borca, Drăgoiasa, Şarul Negri, Şarul Dornei, Arenii, Broştenii, Găineştii ş.a. / Înspre est, noua frontieră o ia, mai în jos de Sirete, la punctul numit „La Ţară” şi duce spre Cândeşti, dincolo de Herţa, la Lunca de lângă Nouasuliţă. Localităţi mai însemnate pe acest teritor sunt: oraşele Mihăileni şi Herţa, apoi Mamorniţa şi Molniţa”[21].

1919: În comuna Cândeşti, din judeţul Siret, 19 cai aveau „râia cailor”[22].

1919: În „Tabloul circumscripţiunilor electorale” din Bucovina, în Circumscripţia 17 Siret, figura, la poziţia 6, comuna Cândeşti[23].

1931: În publicaţia Ministerului de Interne „Tablou de regruparea comunelor rurale”, Bucureşti 1931, p. 316, comuna Cândeşti, cu sediul în Cândeşti, face parte din judeţul Rădăuţi (poziţia 12), deci îşi păstrează statutul bucovinean.

1947: „Având în vedere raportul cu Nr. 16.799 din 1947 al Inspectoratului şcolar regional Suceava, înregistrat sub Nr. 264.182 din 1947[24], următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 septembrie 1947, la şcolile primare indicate în dreptul fiecăruia: Rotaru Aurelia, de la Horodnicu de Jos, Centru, la Cândeşti; Cuter Virginia, de la Cândeşti, la Vicovu de Sus, Bivolărie”.

[1] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. I, doc. 99, Bucureşti 1975, pp. 146, 147,

[2] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. II, doc. 229, Bucureşti 1976, pp. 349, 350

[3] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 141, p. 85

[4] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. XXIII, doc. 321, Bucureşti 1996, pp. 363, 364

[5] Ibidem, doc. 350, pp. 392, 393

[6] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. XXIV, doc. 52, Bucureşti 1998,  pp. 48-50

[7] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. XXVII, doc. 51, Bucureşti 2005, p. 58

[8] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. XXVII, doc. 236, Bucureşti 2005, pp. 216, 217

[9] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 641, p. 212

[10] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 649, p. 215

[11] Balan, Teodor, Documente bucovinene, vol. IV, Cernăuţi 1939, p. 17

[12] Balan, Teodor, Documente bucovinene, vol. IV, Cernăuţi 1939, pp. 123, 124; DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 734, p. 245

[13] Balan, Teodor, Documente bucovinene, vol. V, Cernăuţi 1939, pp. 83, 84

[14] Balan, Teodor, Documente bucovinene, vol. V, Cernăuţi 1939, p. 84

[15] Balan, Teodor, Documente bucovinene, vol. V, Cernăuţi 1939, p. 84

[16] Balan, Teodor, Documente bucovinene, vol. V, Cernăuţi 1939, p. 84

[17] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[18] Lahovari, George Ioan, Marele Dicţionar Geografic al României, volumul II 1899, p. 283

[19] Revista Politică, Nr. 13, Anul VI, 8 ianuarie 1911, p. 7

[20] Monitorul Bucovinei, Fascicula 19, Cernăuţi, 1 iulie nou 1921, pp. 244-254

[21] VIAŢA NOUĂ, nr. 1/1918, p. 7

[22] Monitorul Bucovinei, Fascicula 31, 25 mai nou 1919, p. 3

[23] Monitorul Bucovinei, Fascicula 62, 6 septembrie nou 1919, p. 4

[24] Monitorul Oficial, Nr. 250, 29 octombrie 1947, pp. 9652-9657

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Stroieşti

Stroieşti – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

STROIEŞTI. Povestea începe în 3 iunie 1429, când feciorii lui Oană, vornic de Tulova, Lazăr, Stanciul şi Costea, primesc întăritură de la Alexandru cel Bun pentru „satele tatălui lor Stroinţii şi Zaharinţii la obărşia Şomuzului”. Oană sau Ivan vornic, ctitor de biserici şi al Mănăstirii Humorului, fusese unul dintre cei mai mari dregători domneşti, deţinând şi vornicia Sucevei, înainte de a fi avansat vornic de Tulova (Tolva, adică Vornicenii de azi, localitate importantă pe atunci), în locul lui Drăgoi Viteazul, întemeietorul Drăgoieştilor şi a multor sate munteneşti, care tocmai răposase.

1495: În 13 martie 1495, Ştefan cel Mare întărea satul „Stroeştii, în gura Şumuzului”, fraţilor Dragoţăl, Petrea, Gliga şi Cârţilă, precum şi nepoatelor lor de soră, Nastea, Parascheva şi Anghelina.

1617: În 16 aprilie 1617, Nestor Ureche obţinea uric pentru Stroieşti, în „fundul Şomuzului”. Stroieştii sunt menţionaţi, pentru a doua oară, în 17 aprilie 1617, când vornicul Nestor Ureche capătă întăritură domnească pentru „Stroinţii din fundul Şomuzului”, tatăl cronicarului având multe moşii pe valea Moldovei, toate confiscate, ulterior, şi înstrăinate, inclusiv de sângerosul şi cumplitul Duca Vodă, care, în 1 mai 1666, avea să dăruiască lui Stamati vel (mare) postelnic „un sat anume Stroeşti la ţănut Sucevii cu vecini şi cu curţi gata şi cu heleştee şi cu tăt venitul, care sat mi-au fost dreaptă cumpărătură de la Andrieş clucerul, feciorul lui Toderaşco, ce au fost logofăt mare, pentru o mie şi cinci sute de lei bani gata”.

1666: În 1 mai 1666, Duca Vodă întăreşte marelui postelnic Stamati satul Stroieşti, „cu vecini şi cu curţi gata, şi cu heleşteie şi cu tot venitul, care sat mi-au fost domniei mele dreaptă cumpărătură de la Andrieş clucerul, feciorul lui Toderaşco, ce au fost logofăt mare, pentru o mie şi cinci sute de lei bani gata”.

1743: În 1743, pe moşia boierului Stamati, Stroieşti, soseşte primul emigrant transilvănean, împreună cu soţia, Vasile MITRU, plugar din Leşu Ilvei, apoi, peste 10 ani, în 1753, vine, tot din Leşu, împreună cu soţia şi cu două fete, Marin BROASCĂ, grănicer în Regimentul 2 Românesc.

1763: Peste alţi zece ani, în 1763, vine, împreună cu soţia, patru băieţi şi două fete, George TURTUI, plugar din Rebra Mare.

1768: În 5 iulie 1768, se face hotarnica satului şătrarului Constantin Stamati. Din uricele lui Stamati rezulta că, în 1578, satul aparţinea lui Toader vistiernic, dar se împărţea între Todosia Tăbucioaia şi fraţii ei Andreiaş şi Toderaşco. Pe vremea aceea, satul era pustiu.

1669: Trei ani mai târziu, în 9 noiembrie 1669, sunt menţionaţi, într-o înzestrare la Ilişeşti, primarul, preotul şi diaconul din Stroieşti, respectiv vornicul Paicul, popa Vartolomei şi diaconul Dumitru ot Stroieşti.

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Stroeşti, în Ocolul Siretului de Sus, fără alte precizări, „17 – toată suma caselor”, însemnând 2 femei sărace şi 15 birnici, iar la Zăhăreştii, „6 – toată suma caselor”, însemnând „1 jitar câmpulungenesc” (aşa se explică venirea neamului câmpulungean Grămadă la Zahareşti) şi 5 birnici.

1774: În 1774, vine şi un preot, George POP din St. Ioan, împreună cu soţia şi o fiică, pentru a păstori, împreună cu Butie POP, preot din Canciu, parohia stroieşteană. În 1744, la venirea austriecilor, satul Stroieşti avea doar 22 familii (20 ţărani, în 1775), iar în 1784, 97, populaţia satului sporind, ulterior, datorită coloniştilor galiţieni, aduşi în sat mai ales după 1848.

1822: Vienezul Adolf Schmidl, în intenţia lui de a scrie un amplu ghid de călătorie prin provinciile imperiului habsburgic, a trecut şi prin Bucovina, venind dinspre Bistriţa, prin valea Bârgaielor, staţii de poştă întâlnind la Poiana Stampei, Dorna, Valea Putnei, Pojorâta, Vama, Gura Humorului, Stroieşti şi Suceava. Fără să-şi dateze întâmplările, dar publicând, în revistele vieneze, începând cu anul 1822, fragmente de materiale, Schmidl face, astfel, o datare indirectă, care ţin de începutul secolului al XIX-lea[2].

1860: Din 1860, funcţiona la Stroieşti o şcoală cu 6 clase, iar din 1890 avea să fie deschisă şi la Zahareşti o şcoală cu 2 clase[3].

1862: Biserica Naşterii Maicii Domnului din Stroieşti a fost construită în 1862 de George de POPOVICI, pe locul unei vechi bisericuţe, cu hramul Adormirii Maicii Domnului, şi renovată în 1903, iar biserica Sfântului Dimitrie din Zahareşti a fost ctitorită, în 1542, de  pârcălabul de Hotin Nicoară HROVICI. În 1843, biserica din  Stroieşti, cu 1.014 enoriaşi, patronată de Nicolai de POPOVICI, era slujită de parohul Andrei DANCIUL, iar biserica din Zahareşti, cu 476 enoriaşi, patronată de Iordachi de CATARGIU, de preotul administrator Ioan DAN. În 1876, biserica din Stroieşti avea 1.620 enoriaşi, fiind patronată de Georgie de POPOVICI şi slujită de parohul Emanuel ISOPESUL, iar cea din Zahareşti, cu 1.522 enoriaşi, dar proveniţi şi din satele Liteni şi Buneşti, fiind patronată de Nicolai de GORZYCKI, de familia armenească BOTUŞAN şi de Andrei MOISA, paroh fiind Constantin BERARU. În 1907, paroh la Stroieşti era  Ioan DOROFTEI, născut în 1863, preot din 1889, paroh din 1899, preot cooperator fiind Vasile BOCA, născut în 1878, preot din 1902, iar cantor, din 1904, Dionisie MAXIMIUC, născut în 1860, în vreme de biserica din Zahareşti îl avea paroh pe Eugen TURTUREAN, născut în 1867, preot din 1898, paroh din 1906, cantor fiind, din 1900, Leon MALCINSCHI, născut în 1864.

1866: „Onorata direcţiune a Gimnaziului gr. or. şi naţional român din Suceava, în programul său din acest an, în despărţitura „Cronica Gimnaziului”, deplânge pe un bărbat, ce s-a trecut prin moarte, în 2/14 mai 1866, în satul Stroieşti. Acel bărbat este Ioan cavaler de Costin, frate cu domnii Costineni, proprietari din Şipeniţ, şi descendenţi prea demni ai neuitaţilor Costineni: Miron şi Velicico. Prin moartea cavalerului Ionică de Costin, a pierdut gimnaziul sucevean un stâlp însemnat al cauzelor sale celor naţionale, iar studenţii săi au pierdut pe un părinte şi sprijinitor îndurat. / Ionică Costin, fiind cu locuinţa în Suceava, a fost, drept zicând, reprezentantul nobilimii bucovinene în afacerile cele naţionale ale Gimnaziului şi a fost şi reprezentantul mărinimiei nobilimii faţă cu învăţăceii cei săraci ai Gimnaziului. Pare-ni-se că chiar îl vedem, sau în trăsură, sau pe jos, vizitând sau pe directorul, sau pe vreunul dintre catiheţi, sau dintre ceilalţi profesori, înştiinţându-se despre progresul tinerilor noştri, în mod obişnuit, iar în special, despre al acelora care, pentru sărăcia lor, aveau fericirea de a fi ocrotiţi sub scutul mărinimiei sale. Pe unii dintre învăţăcei îi susţinea cu straie, pe alţii cu plătirea cvartirului şi a viptului, pe mulţi cumpărându-le cărţile cele necesare; iar ecoul cuvântărilor sale ocazionale către toţi studenţii gimnaziali erau cuvintele cele părinteşti: „Învăţaţi, dragii mei băieţi, ca să fiţi fericiţi!”. / El însuşi fiind om cult, îi plăcea să vadă şi pe alţii înzestraţi cu cultură. În privinţa aceasta iată şi altă dovadă, extrasă din programul gimnazial din acest an. În toamna anului 1864, care toamnă a fost, pe la noi, foarte ploioasă şi furtunoasă, aranjându-se, de către mai mulţi binevoitori, parte profesori gimnaziali, parte amploiaţi, o serată muzicală declamatorică, în folosul studenţilor sărmani şi al întemeierii unei biblioteci pentru aceştia, Ionică cavaler de Costin, acuma om în vârstă, numărând peste 60 de ani şi, pe lângă aceasta, încă şi pătimaş de un picior, nu numai că, cu multă căldură, a subscris ideii aceleia prea nobile, dar încă şi în persoană a călătorit, pe la locuinţele con-nobililor săi, adunând contribuţii însemnate şi aţintind o sumă banală neaşteptată la serata aceea. / El, răposatul, s-a şi bucurat, totdeauna, de recunoştinţă publică. pentru atari osteniri. Studenţii gimnaziali abia aşteptau să sosească ziua onomastică a domnie sale sau anul nou, mergând ei, atunci, grămadă, spre a-şi esprima, înaintea domniei sale, simţămintele cele de mulţămire şi de recunoştinţă. Între altele, amintim aci de frumoasa poezie, a fostului student gimnazial, din a 6-a clasă, din anul 1863, Ioan Bumbac, în care acesta, cu ocazia, anului nou, de pe muntele Eliconului declara pe cavalerul Ioan de Costin drept mecenat al culturii naţionale. Afară de aceasta, în nici un program al gimnaziului sucevean, din câte au ieşit până acuma, nu lipseşte numele „Ioan Costin”, exprimându-i-se domniei sale cea mai vie şi mai intimă recunoştinţă pentru truda şi oferta ce o hărăzi institutului celui abia înfiinţat. Iar osteneala cea din urmă a domniei sale fu încă şi cu aceea recunoscută, că se proclamă, de către comitetul seratei, drept Senior. / Pierderea numitului bărbat este, aşadar, mare pentru gimnaziu. Dar tot atât de mare este ea şi pentru biserica, şi pentru cetăţenii Sucevei. Biserica Sântului Niculae, din Suceava, are datoria sfântă de a-l înregistra pe domnul Ioan Costin între prea fericiţii ctitori, pentru că, daca el nu ar fi fost acoperit-o, pe spezele sale, astăzi era o ruină. Iar bieţii săraci din Suceava încă îl deplâng, lipsindu-le mila, pentru că Ionică Costin nicicând nu ieşea în drum, fără de punguţa cu cruceri şi, odinioară, noi înşine fiind martori, şi întâmpinându-l, înaintea porţii, doi săraci, tocmai când ieşeam din ogradă, exclamă bătrânul, în mod binevoitor, dar si umoristic: „Iată, mi-am uitat coiful mântuirii săracilor!”, întorcându-se, îndată, după punguţă. / Ne luăm, cu multă plăcere, încă şi libertatea de a aminti de o faptă mărinimoasă a proprietarilor din Stroieşti şi Stupca, a domnilor fraţi Popovici şi nepoţi, de la sora lui Ionică Costin. Prea nobilii aceşti domni, în toate iernile, depuneau, în ograda unchiului lor, câte 24-30 de stânjeni de lemne, de ars, care, sub privegherea numitului, se împărţeau între cei săraci din Suceava. „Quod natura dedit, nemo negare potest”. De la părinţi se moşteneşte dorul îndurării spre cei săraci şi asupriţi de nevoi materiale. Încă şi acum, cu „Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească întru Împărăţia Sa!”, răsună, de pe buzele oamenilor săraci din Suceava, numele prea fericitului proprietar din Stroieşti, Manolachi Popovici, iar în Stroieşti şi în Stupca, cu cea mai mare mulţămire, aud călătorii pe ţărani rostind: „Dumnezeu să-i trăiască pe boierii noştri, pentru că-s milostivi către noi!”. Iată care este cauza acestei felicitări. / Domnii fraţi Popovici, în timpul nevoii celei grele, care, în anul acesta, a asuprit atât de amar ţara noastră, au ţinut, în curţile lor, mese deschise pentru cei de tot lipsiţi. O faptă care este de un sânge cu faptele părintelui lor, Manolachi, şi cu cele ale unchiului lor, Ioan cavaler de Costin, care punga sa o numea „coiful mântuirii săracilor”. Dânsul, îmbolnăvindu-se, în Suceava, şi neavând, acolo, cine să se îngrijească de el, fiind, toată viaţa sa, neînsurat şi, prin urmare, şi fără de copii, se duse, bolnav, la nepoţii săi, la Stroiesti, pe care îi iubea din tot sufletul, unde, după o boală îndelungată, răposă, în ziua de 1/13 septembrie 1866, înmormântându-se acolo, lângă biserica cea prea frumoasă, care, în anul 1862, cu mare cheltuială a domnilor proprietari, se înfiinţă şi se sfinţi. / Fie-i răposatului ţărâna uşoară, iar pe cei ce i-a sprijinit el, în viaţa-şi, şi mai vârtos pe studenţii gimnaziali din Suceava, îi chemăm ca nu numai să-l păstreze întru amintire şi să urmeze sfaturilor lui celor binevoitoare, ci, ducându-i, oarecând, calea pe la Stroieşti, să-i sărute ţărâna mormântului, căci el este în rând cu Gheorgghe Lazăr şi cu alţi români, care au meritat renume etern pentru ostenelile lor întru prosperarea cauzei celei patriotice”[4].

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Suceava – Suceava (Oraş cu tribunal districtual) cu Cutul Zamca, Iţcanii Vechi şi Şeptilici, Bosance cu Nemericeni, Podeni, Hriaţca şi Lisaura, Buneşti, Buninţi, Chilişeni, Danila, Găureni, Hatna cu Dărmăneşti, Iacobeşti sau Fogodisten cu Gura Solcii, Slobozia sau Milişăuţii de Jos, St. Ilie, Ipoteşti, Iţacanii Noi, Călineşti Enache cu Vasilache, Călineştii lui Kuparenko, Costâna cu Berindeşti, Liteni, Mereţei, Mihoveni, Mitocul Dragomirnei cu Lipoveni, Părhăuţi, Pătrăuţi pe Suceava, Reuseni, Romaneşti, Rus Mănăstioara, Rus Plavalar cu Rus Poienile, Securiceni, Şcheia, Soloneţ, Stroieşti pe Suceava, Tişăuţi, Todireşti cu Pietroasa, Uideşti, Zahareşti”[5].

1880: „Una dintre icoanele sacre ale lui Epaminonda Bucewsky, o „Maica Domnului”, care ornează capela de pe mormântul neuitatului nostru amic, proprietar mare, Popovici din Stoieşti, este admirabilă”[6].

1895: Zahareştii aveau, în 1895, când Daniel Werenka publică „Topographie der Bukowina”, 950 locuitori, păstoriţi de preotul Constantin Berariu, învăţător al satului fiind Vasile Sluşanschi, iar cantor, Leon Malcinschi. Primar al satului era Constantin Fărtăeş.

1898: În 1898, când se înfiinţează o Însoţire Raiffeisen, la Stroieşti era preot şi preşedinte al înfrăţirii un prieten al lui Grigore Filimon, Ioan Doroftei, director al băncii rurale fiind Pentelei Poleac.

1905: „Pe la sfârşitul lui August 1905 şi începutul lui Septembrie, Grigore Filimon a venit cu bicicleta sa la părintele Ioan Doroftei, de la Stroieşti, judeţul Suceava, plângându-se de dureri de cap şi de piept. De aici a plecat la părintele Eugen Sârbu, la Tişăuţi, unde i s-a făcut tot mai mare rău, încât, în cele din urmă, a trebuit să plece (să fie transportat) la spitalul de boli nervoase din Cernăuţi” (Dionisie Udişteanu), unde a şi murit.

1906: „În Suceavă a repaosat, marţi, în 18 decembrie 1906, cetăţeanul Nicolai Dorofteiu, în etatea de 74 ani, după un morb scurt şi greu. Cu el a dispărut una din cele mai cunoscute figuri dintre burghejii români din Suceavă. Repăosatul, tata vrednicului paroh gr. or. din Stroieşti, Ioan Dorofteiu, prin virtuţile sale a ştiut să-şi asigure un loc de cinste deosebită între concetăţenii săi, fără deosebire de limbă şi lege”[7].

1906: În mai 1906, „pe lista încredinţată d-lui (învăţător) superior din Stroeşti, Alexandru ŢĂRAN” pentru înfiinţarea unei proiectate societăţi culturale, „Luceafărul Bucovinei” sunt menţionate numele unora dintre săteni, precum: Dumitru GEMĂNARIU, Aurelia BATARIUC, Gavril MLEŞNIŢĂ, George TOMOIAGA, Procopie RODINCIUC, Simion HOLCA, Vlad COSMIUC, Eduard PRAL, Petru SUBCINSCHI, Traian ŢĂRAN, Vasile COCARIU, dl ILNIŢCHI, Gavril GEANARIU, Istrati GEMANARIU, Arsânte GEMANARIU, Niculai CRIŢAN şi Pentelei POLEAC[8].

1907: „Într-un număr al preacinstitei „Voinţa Poporului”, cinstită ca faţa lui Florică şi a lui Onciu, apăruse un articol cap de operă de minciuni în contra părintelui Ioan Doroftei. Părintele Ioan Doroftei e un om cumsecade, precum o şi mărturisesc şi sătenii. Lui are să-i mulţămească satul pentru înfiinţarea băncii, el a stat pentru înfiinţarea prăvăliei de acolo, asta o ştiu prea bine gospodarii satului Stroeşti, cu case înalte, frumoase, încăpătoare, curate, albuţe, între desişul pomilor care le încunjură, cu coşare mai totdeauna pline de păpuşoi ca aurul, cu şuri mari, pline de fân, dar mai cu seamă cu gospodari de frunte, precum sunt cele trei neamuri ale Bârtoenilor, Criţănilor şi a Policenilor, care şi joacă rolul principal aice. Dar părintele Ioan Doroftei mai făcuse şi moară de foc în sat. Mă întâlnesc cu un om, ducând un sac de păpuşoi la moară: „Încotro, bădică?”. „Până la moară”. „Dar a cui e moara?”. „Da’ a cui să fie, a popii, Dumnezeu să-i deie sănătate, că bine a mai ghicit-o, nu mai prăpădim vremea îmblând până la gropi, asupra Bălăcenei”. „Dar curtea şi livada aceea a cui e?”. „Apoi, dă, domnule, a boierului nostru, Popovici, care a dat mai mult de jumătate la biserică, la şcoală şi are bani puşi şi în bancă; bun boier, zău bun, domnule!”. „Dar popa vostru cum e: bun sau rău?”. „Ba să te ferească sfântul, că-i destul de bun”. / Acum cine să fi scris minunatele cele de şire? Poftim, iată un păcătos de învăţător, Popovici, din cei mai buni, care are, pare-mi-se, abia 2 clase şi acelea făcute încă câine-câineşte. Acesta e unul de aceia care îmblă după potcoave de cai morţi, care nu ştie nici el săracul nimică, ş-apoi îi mai zic băieţii „domn învăţător”, ş-apoi tocmai unul ca acesta s-a găsit să bârfească contra preoţilor. Oameni buni din Stroeşti, cereţi de la domnul inspector alt învăţător, nu daţi băieţii să îmble degeaba la Popovici, care nu ştie nici el nimică. Pentru voi, dragilor mei gospodari, trebuie să vă fie preotul preot, ca unul ce poartă straiele sfinte, ca unul ce a îmbătrânit învăţând prin şcoli, pe când învăţătorul trebuie să vă fie tot învăţător. Staţi să vă întreb, cine se cade să aibă mai mare cinste în sat: un gospodar cu 12 fălci ori un calic cu 20 de prăjini? Aşa-i că gospodarul!… Apoi gospodar în sat e preotul şi lui i se cade cuvântul cel bun şi învăţătorul e cel cu 20 prăjini, vra să zică învăţătorul are să tacă înaintea preotului, cum are să tacă calicul înaintea gospodarului şi, când îl auziţi bârfind pe unul ca acesta, mai puneţi-i belciug. Au doară nu e preotul acela care se roagă pentru sufletele voastre, care vă înmormântează şi care vă sfătuieşte de bine? Să-l lăsaţi voi să-l bajocurească un ticălos de învăţător, care îşi răsuceşte toată ziulica musteaţa, dar să vă înveţe copiii nici habar n-are? / Un învăţător care voieşte binele poporului”[9].

1907: Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner[10], în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la stroieştencele Ana MATEICIUC (20 ani în 1907) şi Rahila DELNEA (22 ani în 1907).

1908: „Cu prima zi de iunie 1908, se activează, în comuna Stroieşti, districtul Suceava, un oficiu poștal. Cu îngrijirea poştei a fost încredinţată doamna Eufrozina Ţăran”[11], soția conducătorului școlii din Stroiești, A. Țăran. „Foaia dumneavoastră, în numărul din 24 noiemvre 1907, într-o notiţă întitulată „În atenţia forurilor şcolare”, a adus ştirea cum că conducătorul şcolii din Stroieşti, dl Alexandru Ţăran, a dat voie să se ţină un praznic în şcoală, într-o clasă, la un timp când învăţământul nu era încă încheiat. În „Voinţa Poporului” din 8 decembrie 1907, se dezminte însă ştirea aceasta, zicându-se că masa s-a dat la oarele 12, după timpul învăţământului, va să zică nu pe timpul învăţământului. Fapt este însă că masa sau mai bine zis praznicul, care s-a dat pentru copiii de şcoală, în amintirea unui repaosat, a început a se pregăti şi da pe timpul învăţământului, şi anume de la oarele 10, înainte. Clasa a 3-a, în care s-a dat ospăţul, avea, de la 10, la 11, oar de desen ; această oră nu s-a ţinut, însă, precum mi-a comunicat însuşi dl înv. Subcinschi, deoarece în clasa în care avea acest domn ora de desen îmblau muieri cu oale şi bucate, pregătind ospăţul, iar o parte din copii erau ocupaţi cu scoaterea şi aşezarea lăiţilor şi formarea de mese din acestea, deci, neputând dl Subcinschi ţine ora sa, ceea ce a mărturisit şi singur, s-a dus în clasa a 2-a, unde priveghea copiii adunaţi din mai multe clase, ca să-i rânduiască apoi la ospăţul pregătit în clasa a 3-a. Eu, ca catehet, ţineam, de la 10, la 11, exhortă în clasa a 4-a, în care timp am fost, toată ora, stingherit prin larma ce se făcea pe coridor. De la 11, la 12, avusem exhortă în clasa a 5-a; înainte de începerea exhortei însă m-a rugat dl învăţător Gemeniuc (bun cunoscător de folclor și interpret la vioară, de la care a cules Voievidca multe piese – n. n.), să le dau copiilor drumul mai timpuriu, înainte de 12, ca să nu se întârzie la ospăţul pregătit; i-am împlinit, deci, deşi contra voinţei mele şi fără să am eu de a răspunde pentru această dorinţă a dumisale şi, înainte de 3/4 la 12, am ieşit din clasă, iară copiii au rămas şi, venind dl Gemeniuc, i-a condus apoi la masă. / Masa s-a pregătit şi dat aşadară pe timpul învăţământului, stingherindu-se şi scurtându-se, prin aceasta, învăţământul. Ospăţul se putea pregăti şi da după încheierea învăţământului de dimineaţă, ca să nu se stingherească şi scurteze deloc învăţământul, şi, dacă nu la casa gospodinei respective, care a pregătit şi dat ospăţul pentru copiii de şcoală, cu cea mai curată şi mai bună intenţiune, atunci într-o clasă în care, necerând deocamdată trebuinţă, nu se ţine deloc învăţământ şi stă, prin urmare, la dispoziţiune pentru ospăţ, evitându-se prin aceasta o scurtare a învăţământului, sau, cel mai bine şi mai potrivit, în localităţile şcolii celei vechi, unde s-ar fi putut afla două odăi destul de spaţioase, ce stau deşerte, fără să fie întrebuinţate. Afară de aceea, cred că ar fi fost cu cale ca dl superior să mă încunoştinţeze şi pe mine, ca catehet, despre ospăţul proiectat şi, înainte de începerea ospăţului, să mă invite, aflându-mă eu pe acolo, ca să vin şi să binecuvântez masa pregătită pentru şcolari şi aşa să se contribuie, şi prin aceasta, la creşterea religios-morală a tineretului şcolar. Judece, deci, lumea ori de nu cade asupra dlui superior Ţăran vreo responsabilitate oarecare! Mulţămindu-vă respectuos pentru publicarea acestor şire, ce servesc spre constatarea adevărului şi înformaţiune celor interesaţi în afacere, subsemn cu stimă: / Vasile Boca, / preot şi catehet ort. or. în Stroieşti”[12]. Știrea de la care pornea acest scandal, datorat faptului că catehetul Boca nu fusese invitat să binecuvânteze masa de pomenire pentru școlari, este următoarea: „După cât ne este cunoscut, legile şcolare opresc conveniri sociale de orice natură în localităţile şcolii. Cu toate acestea, conducătorul şcolii din Stroieşti, dl Alexandru Ţăran, împrotiva legilor şi fără să anunţe măcar forului şcolar local, a dat voie să se ţină chiar şi praznic în şcoală, într-o clasă, la un timp când învăţământul nu era încă încheiat. Aceasta s-a întâmplat sâmbătă, în 16 noiembrie 1907. Cu toate că praznicul era făcut de o gospodină cu dare de mână pentru copiii şcolari, totuşi şcoala nu se poate întrebuinţa pentru ospeţe şi cu atât mai puţin nu în timpul învăţământului. Praznicul se putea face la casa gospodinei şi copiii se puteau conduce acolo, după încheiarea învăţământului. Cu praznice s-a făcut începutul. Ca mâine ne vom trezi că dl Ţăran, ca să se facă popular, va da voie să se serbeze şi nunţi în localităţile şcolii. Are consiliul şcolar districtual şi cel de ţară cunoştinţă de aceste lucruri? Aşteptăm ca forurile şcolare să ancheteze asupra afacerii acesteia şi să aprecieze abuzul acesta după merit”[13].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Stroeşti, comună rurală, districtul Su­ceava, aşezată pe dreapta pârâului Trepar, afluent al pârâului Hraniţa. Suprafaţa: 13,01 kmp; po­pulaţia: 1.952 locuitori români, de religie gr. or. Este în apropiere de drumul principal Suceava-Gurahumora şi legată de comunele înveci­nate prin drumuri de câmp. Are o şcoală populară, cu 2 clase (deci, 60 şcolari – n. n.), şi o biserică parohială, cu hramul „Naşterea Maicii Dom­nului”. La 1776, era proprietatea călugărului Stamati. Populaţia, formată din locui­tori originari şi din colonişti transilvăneni, se ocupă cu agricultura şi creşterea vitelor. Comuna posedă 1.820 hectare pământ arabil, 222 hectare fânaţuri, 17 hectare grădini, 5 hectare imaşuri, 7 hectare şi 50 ari pă­duri, 2 hectare 50 ari heleşteie. Se găsesc 138 cai, 664 vite cornute, 1.313 oi, 540 porci, 50 stupi. Stroeşti, moşie, cu administraţie specială, districtul Suceava. Suprafaţa: 7,43 kmp; popu­laţia: 73 locuitori, dintre care 62 români; religiile gr. or. şi altele. Se compune: 1) din moşia Stroeşti propriu-zisă, cu 5 case şi 34 locuitori, cuprinzând şi târlelc Pripasna şi Toloca, şi 2) din târla Gropile. Depindea odinioară de comuna Stroeşti, şi erau în stăpânirea călugărului Stamati”[14].

1908: „Din Stroieşti. Miercuri, în 19 August 1908, s-a înfiinţat, în Stroieşti, o societate cu numele „Arcaşul“. Acest „Arcaş“ promite o activitate rodnică, căci în fruntea lui stau, pe lângă oameni şcoliţi, şi ţărani probaţi în onestitate, între care şi primarul comunei, Ştefan Bîrtoi, care, în decursul vorniciei sale, a îndreptat multe rele din Stroieşti. Crâşma, care era o adevărată plagă în Stroieşti şi care a făcut „dija” pe un evreu boier, sub primăria lui Ştefan Bîrtoi vegetează, căci evreul trebuie să păzească legea închiderii crâşmelor în Duminici şi sărbători. De la acest primar „tânăr“ să ia primarul „bătrân” din Ilişeşti pildă şi să poruncească evreilor din Ilişeşti să nu vândă, pe ascuns, atâta rachiu în Duminici, căci doară vede singur că, în fiecare Duminică, îşi sparg „goii” capurile ameţite de rachiul evreiesc. Stroiştenilor, urmaţi sfaturile de bine şi bunul Dumnezeu vă va ajuta pe calea apucată!”[15].

1909: „Liga românilor din Bucovina”, înființată la Suceava, în 1908, avea, în 1909, 6 secții: 3 în Suceava, și câte una în Cernăuți, Șcheia și Stroiești[16]. Din Stroiești întreține, vreme de câțiva ani, în coloanele gazetei Tribuna din Arad o adevărată rubrică de „analiză bucovineneană” un oarecare „N. I. Russu”, care merită identificat, datorită vocației scriitoricești pe care o proba. Probabil că e vorba de un învățător.

1914: În 3 decembrie 1914, deputatul Dr. Aurel Onciul lansa apelul, „adresat chiar ţăranilor români din Bucovina, ca să se întrunească, duminică, în 5 decembrie, la Suceava, în adunare ţărănească”, apel semnat şi de „George Hutu, gospodar şi primar al oraşului Câmpulung, Alexandru Buburuzan, gospodar în Mănăstirea Humorului şi fost deputat în Sfatul Ţării, Ştefan Forfotă, gospodar şi primar al oraşului Vatra Dornei, Ştefan Bârtoi, gospodar şi primar în Stroieşti, George Boncheş, gospodar în Vatra Dornei şi deputat în Sfatul Ţării, Zaharie Zub, gospodar în Horodnicul de Sus”, apel adresat Regelui României, căruia i se cerea să intre în război de partea Austro-Ungariei, precizându-se că „noi, ţăranii români din Bucovina, am fost şi rămânem pururea credincioşi împărăţiei”, spre finalul textului răspicându-se: „Poporul Român Bucovinean a dat până acum cu prisos dovadă că este „neclintit în credinţa sa cătră Împărăţie”, se luptă doară fiii acestui popor cu neasemuită vitejie pe câmpul de luptă şi mii de feciori de ai noştri au pornit de bună voie în război, ca să-şi verse sângele întru apărarea Patriei şi a Tronului”[17].

1914-1918: „Nicolai a lui Dumitru Moroşan, din Stroieşti, a participat la război şi ar fi murit ca prizonier în anul 1918, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Catrina a lui Dumitru Moroşan, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[18].

1921: „Potrivit dispoziţiunilor art. 12 şi 23 din regulamentul pentru Congresul bisericesc orto­dox român al Arhidiecezei Bucovinei, convocat, prin înaltul Decret Regal Nr. 2513 din 17 Iunie 1921, pe ziua de 3 Octombrie, la Cernăuţi, se publică următoarea listă a patronilor bisericeşti particulari, de lege drept credincioasă răsăriteană, îndreptăţiţi la alegerea de 6 reprezentanţi pentru acest Congres: Niculiţa Nicolai Dr. cav. de, Costâna (Stroeşti)”[19].

1922: „Având în vedere concursurile publicate, cererile prezentate şi propunerile făcute de revizorate, Consiliul şcolar al ţării a făcut, în şedinţa din 27 Martie 1922, sub preşedinţia domnului Director general delegat al învăţă­mântului din Bucovina, următoarele numiri, pe ziua de 1 Aprilie 1922 – b). în calitate de învăţători definitivi şi învăţătoare definitive: Aglaia Bocaneţ la Stroieşti”[20].

1930, iulie 18: Joia grijilor în Bucovina. Străduinţele autorităţilor de a evita turburări. Suceava, 17 (iulie). Capii autorităţilor din Cernăuţi şi Bucureşti, aflători în Suceava, nu au o clipă de odihnă. Zilnic, judeţul este cutreierat în lung şi în lat, toate comunele sunt vizitate şi pretutindeni se supraveghează cu atenţie executarea măsurilor de ordine luate de centru. Ţăranii cer ca deputaţii să vină în mijlocul lor pentru a le asculta păsurile. Până acum, numai deputatul Gorcea a făcut aceasta. Zvonindu-se că în comuna Arbore s-ar proiecta dezordini, dl Gorcea, care este foarte popular acolo, a plecat imediat în comună, a luat contact cu consiliul comunal şi cu fruntaşii satului şi a reuşit să liniştească spiritele. Dl Gorcea a mai vizitat comunele Pârteştii de Jos, Pârteştii de Sus, Cacica, Botoşana, Cajvana etc. / O ordonanţă pe care un preot nu vrea s-o citească. În ultimele zile, nu s-au semnalat tulburări. Domnii general Gavrilescu şi locotenent-colonel Băican, secretarul general Cădere, inspectorul Cătuneanu şi Dumitrescu străbat judeţul în lung şi în larg. Au mai sosit în localitate, pentru a lua măsuri de ordine, domnii Pihal, subinspector la Siguranţa din Cernăuţi şi colonel inspector Bendescu, de la Inspectoratul 2 jandarmi Cernăuţi. Dl prefect Miloteanu a primit delegaţia de studenţi, în frunte cu studentul Doboş Boca. Aceiaşi delegaţie s-a prezentat dlui secretar general Cădere, pentru a da asigurări formale că nu vor avea loc dezordini. Ieri s-au placardat în oraş ordonanţe, din partea dlui prefect Miloteanu, care face apel la cuminţenia populaţiei şi, totodată, anunţă că, dacă se vor produce dezordini, vinovaţii vor fi aspru pedepsiţi. Autorităţile în subordine sunt, de asemeni, foarte vigilente. / Ici, colo, unde s-au mai semnalat agitaţii, s-au luat imediat măsuri. Astfel, în comuna Băişeşti, preotul Grigoraş n-a voit să explice populaţiei ordonanţa prefecturii, spunând că el nu are a primi ordine din partea autorităţilor administrative. În această comună se dedă la agitaţii un anume Emilian Popinciuc, licenţiat în Drept. / În comuna Stroeşti s-au spart câteva geamuri. Autorii au fost identificaţi. Ei se numesc Petre Poleacu şi Nicolae Toma Văleanu. O delegaţie a evreilor din Burdujeni s-a prezentat la domnul prefect Miloteanu, exprimându-şi teama ca agitaţiile să nu se întindă şi în târgul lor. Prefectul a dat formale asigurări. Şeful poliţiei din Solca, dl Costică Popovici, împreună cu pretorul Reuţ, au căutat, de asemeni, să liniştească pe viligiaturişti, convingându-i să nu părăsească localitatea, deoarece, în urma măsurilor luate, nu se vor produce nici un fel de tulburări”[21].

1941, septembrie 30: „Se publică mai jos lista Nr. 16, de gradele inferioare (trupă), morţi pentru patrie în actualul război, începând de la 22 iunie 1941, ora 24: Strungaru Eremia, soldat, ctg. 1930, cu ultimul domiciliu în comuna Stroeşti, judeţul Suceava, mort la 12.VIII.1941”[22]. „Lista Nr. 9[23]: Moroşeanu Grigore, sergent, ctg. 1937, cu ultimul domiciliu cunoscut în com. Stroeşti, jud. Suceava, mort la 17 iulie 1941”.

1945: „Prin Ordinul Nr. 319.634 din 15 Noemvrie 1945[24], se fixează, pe data de 1 noemvrie 1945, următorii învăţători la şcoalele aratate în dreptul fiecăruia: Loy Leopold, la Stroeşti, p. 10”.

1947: „Având în vedere raportul cu Nr. 16.799 din 1947 al Inspectoratului şcolar regional Suceava, înregistrat sub Nr. 264.182 din 1947[25], următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 septembrie 1947, la şcolile primare indicate în dreptul fiecăruia: Isopescu Xenofon, de la Stroeşti, la Părhăuţi; Isopescu Aurelia, de la Stroeşti, la Părhăuţi. „Ivan Petru, de la Stroeşti, Gropeni, la Cajvana, post I, interese familiare”[26].

Cripta familiei Popovici din Stroieşti, cu icoana lui Bucevschi „nu există în inventar”, cum zice preotul

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 346

[2] Călători, XIX, III, pp. 291, 292

[3] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 50, 1876 p. 40, 1907 p. 159, 162

[4] Albina, Anul I, nr. 65, duminică 11/23 septembrie 1866

[5] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[6] Familia, Anul XVI, 1880, nr. 1, pp. 4-6

[7] Apărarea Naţională, Nr. 23, Anul I, Cernăuţi, joi 23 decembrie stil nou 1906, p. 3

[8] GAZETA BUCOVINEI, Nr. 11/1906, p. 3

[9] Apărarea Națională, Nr. 38, Anul II, vineri 17 mai stil nou 1907, p. 2

[10] MATTHIAS FRIEDWAGNER, Rumanische Volkslieder aus der Bukowina, Konrad Triltsch Verlag Wurzburg, 1940

[11] Apărarea Națională, Nr. 37, Anul III, duminică 31 mai stil nou 1908, p. 4

[12] Apărarea Națională, Nr. 2, Anul III, duminică 5 ianuarie stil nou 1908, p. 2

[13] Apărarea Națională, Nr. 86 și 87, Anul II, duminică 24 noiembrie stil nou 1907, p. 2

[14] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, pp. 207, 208

[15] Apărarea Naţională, Nr. 49, Anul III, Cernăuţi, duminică 23 august stil nou 1908, pp. 3, 4

[16] Tribuna,Nr. 234, joi 29 octombrie / 11 noiembrie 1909, p. 5

[17] Viaţa Nouă, III, nr. 149, 22 nov. n. 1914, p. 4

[18] Monitorul Bucovinei, Fascicula 16, Cernăuţi 13 mai nou 1921, p. 203

[19] Monitorul Bucovinei, Fascicula 16, Cernăuţi 21 iulie nou 1921, pp. 64-66

[20] Monitorul Bucovinei, Fascicula 8, Cernăuţi 21 aprilie 1922, p. 41

[21] Adevărul, Anul 43, nr. 14280, vineri 18 iulie 1930, p. 3

[22] Monitorul Oficial, Anul CIX, Nr. 231, marţi 30 septembrie 1941, pp. 5805 şi urm.

[23] Monitorul Oficial, Nr. 202, 27 august 1941, pp. 5043 şi următoarele

[24] Monitorul Oficial, Nr. 277, 3 decembrie 1945, p. 10553

[25] Monitorul Oficial, Nr. 250, 29 octombrie 1947, pp. 9652-9657

[26] Monitorul Oficial, Nr. 135, 17 iulie 1947, p. 4912