Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Valeva

VALEVA. În 6 iulie 1413, Alexandru cel Bun întărea soacrei sale, Anastasia, satul Coţmanul Mare, cu toate cătunele ce ţin de el, „până sub satul Valeva, apoi spre Valeva, până la pădurea care se cheamă Dumbrava”, sate care, după moartea Anastasiei, urmau să revină Episcopiei de Rădăuţi.

1503: În 26 august 1503, Ştefan cel Mare întăreşte Episcopiei de Rădăuţi satul Coţmanul Mare, „cu toate cătunele sale: Gavrilăuţi şi Hliviştea, Davidăuţi şi Sadcău, Clivodinul, Bludva, Suhoverhul, Ceaplinţii şi Valeva”.

1600: Exista, totuşi, şi o obşte răzeşească la Valeva, care se afirmă în spaţiul nordului Moldovei după anul 1600, an în care Varvara, văduva lui Ihnatco de Valeva, vindea partea ei de moşie din satul Iujineţ.

1629: În 8 august 1629, pentru că i „s-a întâmplat şi am omorât pe Gheorghe Turcul, sluga Ghenghei, mare vornic de ţara de gios”, Costin de Lenţeşti, fiul lui Gherman şi al Aniţii, nepoata Mândrii, dă ocina lui din Valeva, „care a fost hotărâtă despre ceilalţi răzeşi, de Goian de Jadova, Coste de Lucavăţ şi Vidraşcu, împreună cu heleşteul şi cu câmpul, anume jumătate din a treia parte de sat Valeva”, lui Mateiaş Stârce, mare vornic, iar cu cei 40 zloţi obţinuţi pe moşie îşi răscumpără capul.

1645: În 4 august 1645, Isac de Valeva vindea lui Mateiaş Stârce a treia parte a satului şi a moşiei Valeva.

1652: În 4 martie 1652, se împart moşiile răposatului Gavrilaş Mateiaş între copii lui, Ieremie, Ileana comisoaia şi Alexandra vorniceasa. „Partea lui Ierimie a fost… jumătate sat Valeva”.

1654: În 12 august 1654, Valeva trece la Iordache Cantacuzino, ginerele lui Mateiaş Stârce.

1670: Vistierul Neculce, tatăl cronicarului Ion Neculce, s-a căsătorit, în anul 1670, cu Catrina, fiica boierului Iordache Cantacuzino, unul dintre cei mai bogaţi boieri din Moldova secolului al XVII-lea. Ca zestre de nuntă, Catrina a primit 21 moşii, printre care şi câteva sate din nordul Moldovei (Boian, Cernăuca, Valeva, Chisălău, Pohorlăuţi, Prelipcea, Bocicăuţi, Grozinţi, Vasileuţi, a patra parte din satul Lehăcenii Teutului).

1725: În 30 august 1725, Racoviţă Vodă întărea lui Gligoraş Păunel părţi din satul Valeva, care pot fi identificate după declaraţia lui Păunel, în faţa Divanului Domnesc, din 22 septembrie 1747, Păunel susţinând că stăpâneşte „a treia parte de sat Valova şi mai are aici o moară, ce e parte de cumpărătură, şi astfel era să stăpânească acel sat Valova în două cu dumnealui Gavril Niculcea, (care) îl împresoară, stăpânind două părţi, lăsându-i numai o parte”. Cercetările se finalizează în 3 iunie 1751, cu concluzia că Toader, fiul lui Gligoraş Păunel, este stăpân peste a treia parte a satului Valeva, celelalte două părţi fiind ale lui Gavril Neculce.

1740: În 20 aprilie 1740, Grigori Ghica Vodă trimitea pe Şerban Flondor medelnicer şi pe postelnicul Iuon Stârcea de Tărnauca „să meargă la câteva moşii din ţinutul Cernăuţi ale lui Ion Niculcea biv vel vornic, anume la Chiseleu, Valeva şi Prilipcea, şi, strângând oameni buni, megieşi şi răzeşi de prin prejur, să cerceteze cu deamăruntul dresele ce vor arăta şi, pe mărturiile oamenilor buni, cu toată dreptatea să judece”.

1772: Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Valeva, moşie răzăşească, „63 – toată suma caselor”, însemnând 2 popi, Vasile şi Petre, 1 dascăl, Vasile, 2 văduve, Vasâlina şi Ana, 1 umblător, Fedor VATRICI, 1 jidov, Leizer sin Leibii orândar, 5 case pustii şi 51 birnici, şi anume: Mihail vornic, Toader TRACI, Timofei CÂRSTE, Vasile COŢMAN, Ştefan COŢMAN, Toader PELIN, Dumitru zet VATRICI, Alecsa MALIC, Iurii OBERTESKI, Ivan BĂLAN, Hodor CIORNEŢ, Andrei SĂMENCU, Mihail CÂRSTE, Neculai zet SĂMEN, Ivan ISAR, Gavril butnar, Mihail COSOVANT, Neculai POPII, Dumitru FRĂŢIORUL, Mihail dascăl, Andrei BURDIN, Vasile HUŢĂ, Ivan PROCOŞOC, Ivan GIRKISKI, Vasile DIACONIŢII, Toader IULCIAK, Ivan SOLOSKI, Anton GIRSKĂUSKII, Ivan POGORSKI, Pricop sin SCRIPNIC, Ştefan BĂDREI, Filip POGORSKI, Irimie APOSTOL, Ivan PAULESKI, Simion SAUIUCK, Cozma SAUIUK, Simion zet RĂUCĂI, Vasile RĂGUŞ, Ştefan BURDĂNII, Hrihor VATRICI, Vasile GIURCOVSKI, Iurii GIURCOVSKI, Ştefan pânzar, Fedor BEIVERĂHNII, Vasile HUŢUL, Ivan văcar, Dumitru SĂRDUN, Seminik VASILE, Ştefan BOIKO, Alecsa BOIKO şi Ştefan RUSNAK.

1774: În 1774, satul Valeva avea 66 de familii (1 mazil, 2 popi, 95 ţărani şi 1 umblător, în 1775), numărul familiilor ajungând, în 1784, la 160.

1778: În 1778, a fost sfinţită biserica de lemn a satului Valeva, cu hramul Adormirii Maicii Domnului, căreia avea să i se adauge, după anul 1860, şi o clopotniţă de lemn. În 1843, patron al bisericuţei din Valeva, cu 1.366 enoriaşi, era Grigorie de DONI, paroh fiind Nicolai CONSTANTINOVICI. În 1876, patronul bisericii cu 1.897 enoriaşi era Cajetan de JAKUBOWICZ, paroh fiind Jeroftey FEDOROWICZ. În 1907, patroni bisericeşti erau Grigorie IACUBOVICI, Eusebie şi Iulita ANDRIICIUC şi Eugenia ISOPESCUL, paroh fiind Nicolai ŞANDRU, născut în 1847, preot din 1881, paroh din 1895, iar cantor, din 1883, Vasile HNIDEI, născut în 1840.

1843: „Izvod de zestre, care astăzi, la zi de mai jos însemnată, cu vrerea milostivului Dumnezeu, a binevoit dumneaei Ancuţa, născută din Constatin Păunel, măritată, după întâiul soţ, Nicolai Boşneagă, însă după al doilea soţ, Vasilică Sorocean, a arăta zestrea, din buna şi slobodă voie, a fiicei dumisale, de la întâiul soţ, anume Ancuţa Boşneag, care, cu pronia preamilostivului Ziditor, s-a învoit, de bună şi sloboadă voia sa, a să căsători cu dumnealui Mihalatii Poclitar, stăpănitorul părţii de moşie din Valeva, precum urmează: / 1-tăi: Dau din bună şi sloboadă voia mea fiicei mele de mai sus numită, din partea de moşie a mea, ce o am în satul Valeva, care şi se trage de la tatăl meu, Constantin Păunel, drept parte frăţească: precum din câmp de arat, fânaţ, selişte, toloacă, podani (iobagi – n. n.), orănda i proci: în scurt, tot locul şi din tot venitul ce se află şi s- ar mai afla pe sus numita parte de moşie – cu aceasta adaog că, născându-se încă din trupul meu mai mulţi copii, totuşi să fie îndatoriţi aş trage drept parte frăţească în tot locul un copil ca şi altul – la această sus arătată parte de moşie, ce am hotărât aice, mai sus, are să intre la stăpânire fiica mea de mai sus numită, la doi ani de zile, adică la Sfântul mucenic Dimitrie a anului 1845. / 2-le: în partea de moşie, tot în satul Valeva, care mi se trage după maica mea, Ilinca, ce o are de la tatăl meu, Constantin Păunel, dau de aşijdere drept parte frăţească, în tot locul şi din tot venitul, cum voi scoate la stăpânirea mea, de aşijdere şi din partea pe care o am dar de la fratele meu, Vasilică Păunel, dau tot parte frăţească, în tot locul, cum voi scoate la stăpânirea mea… / Spre mai bună încredinţare şi ţinere în seamă acestui izvod de zestre, am iscălit prin dare condeiului şi punerea degetului pe semnul crucii, în faţa poftiţilor martori. / S-a făcut în satul Mihalce, la 23 Iulie stil nou 1843. / Ion Boşneag, epitrop, cu voia şi blagoslovenia mea. / Ancuţa Păunel, măritată, după al 2-lea soţ, Sorocean, maică. / Pe pofta dumisale am iscălit şi sunt martor Ion Tomovici. / Vasilică Sorocean, stoţul a mai sus iscălitei / am iscălit Tomovici”[2].

1858: Din 1858, funcţiona la Valeva o şcoală cu 4 clase[3].

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea raionului Coţman – Coţman (judecătorie de district), Berhomet pe Prut, Bordei sau Burdigeu, Davideşti, Dubăuţi, Havrileşti, Iujeniţa, Ivancăuţi, Clivodin, Laszkowka, Lujeni, Malatineţ, Mămăieştii Vechi, Mămăieştii Noi cu Cutul Strileţchi, Nepolocăuţi, Orăşeni, Oşehlib, Piedecăuţi cu Ţopeni, Revacăuţi, Revna, Şipeniţ, Şişcăuţi, Stăuceni, Suhoverca, Valeva, Viteleuca”[4].

1890: În 1890, Valeva avea 2.457 locuitori, primar fiind Nestor Păunel. Învăţători erau Dimitrie de Păunel şi Isidor Tomorug, Nicolai Şandru era paroh, iar cantor bisericesc era Vasile Hnidei.

1899: „În 24 decembrie 1899, se întruniră câţiva inşi în sala de şedinţe a Societăţii pentru cultura şi literatura română, în Palatul Naţional, pentru a se sfătui cu privire la înfiinţarea unei societăţi a mazililor şi răzeşilor, a acelei stări care, în majoritatea ei covârşitoare, e aşezată în nordul Bucovinei (în sud, erau întinsele moşii călugăreşti, de unde răzeşi? – n. n.) şi stă în nemijlocit contact cu naţii străine… / Ideea înfiinţării unei societăţi a mazililor şi răzeşilor a purces din partea dlui Dionisie cavaler de Păunel, coborâtor dintr-o veche familie de mazili, trăitori pe mănoasele câmpii ale Valevei”[5].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Valeva (Walewa), comună rurală, districtul Coţman, aşezată, în masă compactă şi în formă circulară, pe o vale destul de largă, formată de pârâul Valivc, spre est de târgul Coţman. Suprafaţa: 15,11 kmp; populaţia: 2.176 locuitori ruteni gr. or. Printr-un drum comunal, este legată cu târgul Coţman şi, prin drumuri de ţară, destul de rele, cu comunele vecine, Cuciur Mic şi Laşciuca. Are o şcoală populară, cu 2 clase, şi o biserică parohială, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”. Această comună este amintita, pentru întâiaşi dată, într-un hrisov din anul 1543. La 1776, o jumătate din ea o stăpânea mazilul Teodor Păunel. Aci se află o fabrică de spirt, cu borhotul căreia se îngraşă vite, din care se exportă, anual, peste 300 capete. Populaţia se ocupă cu agricultura şi cu creşterea vitelor. Comuna posedă 1.904 hectare pământ arabil, 91 hectare fânaţuri, 14 hectare grădini, 80 hectare imaşuri, 2 hectare păduri, 12 hectare heleşteie. Se găsesc 246 cai, 411 vite cornute, 275 oi, 165 porci şi 60 stupi. Valeva, moşie, cu administraţie particulară, districtul Coţman. Suprafaţa: 6,61 kmp; populaţia: 16 locuitori, parte ruteni, parte poloni; religii: romano-catolică, greco-ortodoxă şi armeană-unită”[6].

1921: „Potrivit dispoziţiunilor art. 12 şi 23 din regulamentul pentru Congresul bisericesc ortodox român al Arhidiecezei Bucovinei, convocat, prin înaltul Decret Regal Nr. 2513 din 17 Iunie 1921, pe ziua de 3 Octombrie, la Cernăuţi, se publică următoarea listă a patronilor bisericeşti particulari, de lege drept credincioasă răsăriteană, îndreptăţiţi la alegerea de 6 reprezentanţi pentru acest Congres: Isopescul Eugenia, Cernăuţi, str. Gregor No. 11, şi Andriciuc Iulita, Cernăuţi, strada 11 Noemvrie No. 12 (Valeva) compatroni”[7].

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 407

[2] Gazeta Mazililor şi Răzeşilor Bucovineni, Nr. 1, Anul III, 28 mai 1913, pp. 10, 11

[3] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 16, 1876 p. 82, 1907 p. 159, 112

[4] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[5] Gazeta Mazililor şi Răzeşilor Bucovineni, Nr. 6 şi 7, Anul II, 29 iulie 1912, pp. 106, 107

[6] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 234

[7] Monitorul Bucovinei, Fascicula 16, Cernăuţi 21 iulie nou 1921, pp. 64-66

POVESTEA AŞEZĂRILOR BUCOVINENE REVĂZUTĂ No Comments Jul 29

Huţulii, „o enigmă etnologică” a satului moldovenesc

Portul huţulilor din Bucovina

Provocat de domnul Dorin Cautiş, care a citit De bello gallico şi ştie tot dintr-o singură propoziţie a lui Iulius Caesar, reiau capitolul referitor la aceşti oameni ai munţilor, rămaşi, ca model de viaţă, în preistorie (Veşnicia s-a născut la sat se referă la osificare în preistorie, la existenţa conservatoare, nealterată de parcursul civilizaţiei româneşti), care, prin eresuri şamanice mai ales (solomonarul este huţul, nu românesc), au stârnit curiozităţile cărturarilor secolelor XVIII şi XIX:

În satele din judeţul Suceava cu importante comunităţi ucrainene, o bună parte dintre membrii acelor comunităţi, şi ucraineni, dar şi români, se revendică drept huţuli (Moldova Suliţa, Benia, Breaza, Izvoarele Sucevei, Breaza, Cârlibaba, Moldoviţa, Ciumârna etc., sate în care se organizează şi festivaluri ale huţulilor), deci ca etnie distinctă, şi e dreptul lor să o facă, ucrainenii considerându-i doar o ramură podolică a naţiunii lor. Odinioară, moldovenii le-au zis huţani, dar ei şi-au zis, întotdeauna, „verhovinţi”, adică „munteni”.

Din punctul nostru de vedere, huţulii reprezintă „o enigmă etnologică”, atestată documentar, drept altceva decât românii sau ucrainenii, într-o corografie din 1527, în care se precizează că „rutenii, astăzi, sunt aşezaţi între moldoveni, poloni, tătari şi locuitorii munţilor Carpaţi”[1], muntenii („verhovinţii”, cum îşi spun singuri) fiind, deci, o etnie distinctă. În 1541, când se publică, la Viena, „Chorografia Moldovei”, în ediţia lui I. Singrenius, se precizează, iar, că rutenii, a căror ţară se numeşte Rusia Roşie sau Galiţia, „sunt aşezaţi între moldoveni, poloni, tătari şi locuitorii munţilor Carpaţi”, iar cum „patria veche a huţanilor a fost Pocuţia şi regiunea muntoasă a Rusiei subcarpatice”[2], sinonimia „verhovinţi” – locuitori ai munţilor Carpaţi pare plauzibilă.

În satele din judeţul Suceava, huţulii au venit după 20 mai 1762, când „Varftolomei arhimandrit sfintei mănăstiri Putnii şi cu fraţii dat-am încredinţată scrisoare noastră oamenilor Ruşi de la Putila, anume lui Simion Gorban şi lui Ivan săn lui, şi lui Grigorie brat lui Simeon Gorban, lui Istrati Zaeţi şi lui Igna brat lui, Tomii Torac şi feciorilor Becii, lui Precop şi lui Anton brat lui, lui Ostafie Ilciuc şi lui Ivan Uţă, ce l-au priimit Ostafii Ilciuc, lui Velicico Chisăliţă şi lui Ştefan Jonaciu, şi lui Fteodor Zubeni, şi lui Precop Ivanchii, precum ne-am tocmit cu dănşii şi le-am dat să stăpânească ei optu munţii ai sfintei mănăstirei Putni, anume muntele Cobislitu, pre care munte să-l stăpânească Simeon Gorban şi cu Ivan săn lui, şi cu Grigorie brat lui Simeon Gorban, muntele Iaroviţa, pre care munte să stăpânească Istrati Zaeţi şi cu fratele său Ignat, muntele Tomnatecul, pre care munte să stăpânească Toma Torac şi ficioarii Becii, muntele Ţapul, pre care munte să-l stăpânească Precop cu fratele său Anton Creciuneştii şi cu Vasile Bobenca şi Istrati, muntele Bobeica, pre care munte să-l stăpânească Velicico Chisăliţă şi cu Ştefan Jonaciu, şi cu Fedor Zuben, muntele Moldova, pre care să-l stăpânească Ivan Ihuţă şi cu Neculai Haleţ, muntele Pogonişte, pre care munte să-l stăpânească Simeon Gladici şi cu Precop Ivanchi.

Aceşti opt munţi, cari anume i-am scris mai sus, să-i stăpânească fieşte carile, neintrănd unul în parte altue, ce să-i ţăe tocma după cum i-au hotărăt părinţiii cei vechi ai acestei sfinte mănăstiri şi după tocmală ce am avut cu dănşii, să dei adetiul sfintei mănăstiri, în tot anul, de fieşte care munte căte noaosprezece oai mieşoare bune, care o plăce trimeşilor mănăstirei, cum şi primăvăratecul, în fieşte care an, după vechiul obiceiu, şi acest dat să-l dei, în fieşte care anu, în luna lui Iulie, după vechiul obiceiu; aşijdire, la care dat, să dei toată stăna căte un vecicari şi căte un caş mare, mai mult nimică, aşijdire sănt dator numiţii Ruşi, după tocmala ce am făcut cu dănşii, oameni străini să nu priimască între dănşii, mai ales oameni răi, tălhari, încăt, de s-ar întămpla să vie la dănşii de aiure oameni răi sau tălhari, îndată să facă ştire la mănăstire şi în tot chipul să silească ca să ferească mănăstire de oameni răi.

Drept aceea, de acum, înainte, numiţii Ruşi, dăndu pe tot anul adetiul sfintei mănăstirii de plin, cum scrie mai sus, să stăpănească numiţi munţi cu pace, altu nimeni fără de voe lor să nu între întru acei munţi; şi pentru credinţa li s-au dat aceasta încredinţată scrisoare, cu pecete sfintei mănăstirii şi de noi iscălită, aşijdire şi noi am luat de la dănşii zapis asemine acestii scrisori”[3].

Începând, deci, din „anul de la Hristos Măntuitoriului nostru o miie şapte sute şasăzăci şi doai, Mai în doaozăci de zile”, munţii nordului moldav încep să se numească „munţii huţăneşti”.

Familie de huţani

Despre huţuli sau huţani, cum li se mai zicea prin Moldova, au scris, cu entuziasm, dar şi cu dorinţa secretă de a-i revendica drept mlădiţă a unui neam sau altul, mulţi, mulţi istorici. Kochkov, de pildă, îi considera, iniţial, „traci sau sciţi românizaţi, apoi slavizaţi”, mai târziu, revenind asupra temei, îi cataloga drept goţi, cumani sau mongoli românizaţi şi apoi slavizaţi (la fel credea şi Mihai Eminescu). Fischer şi Kozak opinau că huţanii ar reprezenta resturi cumanice (opinie preluată, cum se va vedea, şi de Em. Grigorovitza), Diefenbach îi vedea drept malo-ruşi, V. Suchiewici întrezărea o „mlădiţă a poporului rutean”, în vreme ce Wolkow le căuta rădăcinile prin munţii Caucaz. E. Pol considera că huţanii formează „tipul slav nealterat”, iar praghezul Lubor Niederle descifra în ei „o enigmă a etnologiei slave”. I. Szuski le găsea huţulilor o rădăcină lechită şi românească, Kaluzneacki, în excelentul lui studiu, argumenta că huţanii ar fi uzi (cumani), iar Vladimir Kubijovici, mai vag, îi considera „amestec slav cu populaţia sud-estică”, opinie oarecum preluată şi de Iancu Nistor, care vedea în huţuli o „populaţie slavă cu suport etnic românesc”.

O eroare înseamnă, din punctul de vedere al lui Lucian Blaga, să judecăm trecutul „din perspectivele epocii noastre”, ignorând faptul că, în vechime, nu existau popoare, în înţelesul de astăzi al cuvântului, ci populaţii, deci nişte obşti mai curând ocupaţionale, decât naţionale. Prin munţii în care îi vom regăsi, mai târziu, pe „locuitorii munţilor Carpaţi”, deci pe huţuli, au trăit, în vechime, carpii, aliaţi ai goţilor în incursiunile balcanice, deci numele de guţan-guţul (cu „g” pronunţat „h” în ucraineană, deci huţan-huţul) ar putea denumi acest statut de aliaţi ai goţilor, pe care l-au avut carpii, în vechime, un alt argument în favoarea presupusei descendenţe carpice reprezentându-l numele de Carp, Karpiuk, Karpov, atât de des întâlnit printre huţuli.

Din punctul nostru de vedere, huţulii reprezintă „o enigmă a etnologiei” doar în măsura în care oazele de preistorie nealterate înseamnă ele însele enigme, „locuitorii munţilor Carpaţi” conservând, de-a lungul timpului, o anume matrice stilistică, numită, cândva, civilizaţie boreală, oamenii munţilor, indiferent de graiurile pe care le-au deprins de-a lungul veacurilor, din nevoia lor de a face negoţ, fiind şi excelenţi meşteşugari, cu o feronerie de tip gotic admirabilă, reprezentând o identitate statornică şi distinctă, cea care „supravieţuieşte pe înălţimi”, cum se spune în toate cărţile sfinte ale omenirii.

Pornindu-se de la studiile istoricului ucrainean Kaluzniacki, care opina că „străbunii Huţanilor de azi au fost un popor care vorbea româneşte şi se pare că el a venit din Ungaria”, în istoriografia românească s-a scris mult şi contradictoriu. Kaluzniacki opina că huţulii s-ar trage din „coloniile româneşti de odinioară din Galiţia”, folosindu-se drept argument „faptul că şi celelalte nume, ce le dau huţanii munţilor, pădurilor, părăielor, văilor locuite de dânşii etc. sunt de origine românească… Măgura, Cliva, Sihla, Hruni, Negrova (a lui Negrea), Ripna, Cirpa, Argeluşna, Leurda, Gorgan, Rakita, Foreşcinca, Lunga, Rotundul, Capul, Puncela, Argeluşa, Strişora, Cucul, Secatura, Păcura, Cărătura, Ledescul, Vascul, Radul, Brebenescul, Brescul, Şesul, Pietros”, româneşti fiind „şi numele ce poartă satele lor din Galiţia, precum: Acrişori, Brusturi, Runguri, Şesori, Strâmba, Rosulna etc., apoi şi din Bucovina: Rus-pe-boul, Gropa, Breaza, Putila, Lăpuşna etc”. Tot Kaluzniacki susţinea că „îmbrăcămintea Huţanilor arată origina lor cea românească, afară de pantaloni şi pălărie… şi chiar numele straielor sunt româneşti, precum gugla, zgarda, canca, chiptariu ş.a.”, numai că nu doar huţulii, ci şi rutenii aveau un port asemănător (doar cromatica diferă), portul ruralităţii europene din perioada boreală. Ca şi românii, huţulii au predilecţie „pentru viaţa păstorească”, asemănătoare fiind „chipul cum prepară brânză”, „o mulţime de numiri din viaţa păstorească, precum berbeniţa, bovhar, bovharka, vatah; urda, hurda şi vurda, kliaga, kliagate, zakliagate, harmasariu, vacariu, marga, rânza, brânza… floiara, româneşte fluier; kapestra, româneşte căpăstru”[4].

Cărturarul român Em. Grigorovitza, întâlnind, la Vatra Moldoviţei, o „populaţie stranie”, muntenii pe care „românii îi numesc… „Huţani”, dar ei „singuri, însă, îşi dau numele de Huţuli”, consemna că huţulii sunt „înzestraţi cu un fizic extraordinar de viguros, deşi de statură mai mult mică”, că trăsăturile seamănă cu „tipul munteanului român, căci se potriveşte cu el în multe”: „fruntea înaltă, nasul drept, apoi ochii, părul şi întreaga expresiune fizionomică ne fac să credem, mai ales când se întâmplă că şi statura Huţanilor să fie mai înaltă ca de obicei, că avem înaintea noastră viţă română curată… Portul bărbaţilor, ca şi al femeilor, deşi nu diferă mult de cel românesc, excelează, însă, prin colori extrem de vii, între cari variaţiile roşului găsesc multă preferinţă. Astfel, bernevecii (pantalonii), la bărbaţi, ciorapii şi broboadele la femei, apoi toate obiectele de găteală ale ambelor sexe, ţărţămurile, ciucurii şi găitanele la haine, ghiordanele şi panglicele la gât şi pălărie, cozile, la împletitura părului etc. sunt aproape exclusiv în culoare roşie închisă.

Temperamentul Huţanului prezintă, la rândul său, pentru cine îl cunoaşte, ceva din cale-afară viu, uneori chiar feroce, un amestec curios de veselie zburdalnică şi sălbatică-impetuoasă, care, pe cât e de interesant ca apariţie, ca trăsătură de rasă şi calitate naturală, însă pare, totuşi, că e ceva fatal pentru aceşti munteni interesantă…

Ce-i mai interesant, pentru noi, Românii, este că aceşti Huţani, deşi vorbesc, aproape exclusiv, idiomul malorus, aşa-numita limbă ruteană sau, mai bine zis, subdialectul ei podolic-huţulic, au în limbajul lor o mulţime de termeni vechi şi curat româneşti, care se raportează mai ales la obiectele de primă necesitate” toate acestea determinându-l pe „Miklosich („Ueber die Wanderunhen der Rumunen”, Viena, 1879), să se ocupe îndeaproape cu acest interesant popor şi să-şi dea seamă de raporturile sale cu elementul românesc”.

Huţanii Carpaţilor

În teoriile contradictorii ale sfârşitului secolului al XIX-lea, huţulii erau consideraţi „resturi de Cumani, care… poartă, în unele cronici, încă şi denumirea de Uţi sau… Guţi (Dimitrie Onciul), numire care, sub influenţa slavă, a dat, apoi, naştere la numele de Huţ, întregit, în urmă, prin terminaţia turcă „ul”, în Huţul”.

„Huţanii… vorbesc exclusiv idiomul malorus… au foarte multe vorbe româneşti, ce persistă a se menţine în limbajul lor cu o adevărată îndărătnicie”, în Bucovina locuind pe „cursurile celor patru ape… Bistriţa românească (afluentul Siretului)… cursul superior al Prutului, cu afluenţii săi, Ceremuşul Alb şi Ceremuşul Negru, şi, în fine, Bistriţa galiţiană (Bestretza, până la revărsarea ei în Nistru)”, munţii lor numindu-se „Negrova (Neagra), Ripna (Râpa), Kripa (Cârpa), Ardzelanka (Argeleanca), Leurda, Gorgan, Rekita (Răchita), Lunga, Rotundul, Kapul, Ardzelusza, Stryszora, Kukul, Sekatura, Pekura, Ledeskul, Waskul, Radul, Brebeneskul, Breskul, Szesul (Şesul), Pietros, Baltagul şi aşa mai departe. Găsim, apoi, nume de sate huţăneşti ca: Akryszore (Acrişoare), Brustury, Runkury, Szezory (Şesuri), Strymba, Ruspeboul, Gropa, Breaza, Lapuszna, Feresculia, Baia, Mikulikzy, Tekaczy (Tecucii), Dora”.

Un dicţionar huţano-românesc al veremii cuprindea termenii: arawona (arvună), balmus, balta, buntowaty (a bântui), barba, basaman (basma), berbenyca (berbinţă), beteha sau betega (beteşug), beteznyj (beteag), blynda (blânda), bowar (bouar), bowharka (bouarie), bryndza, bukata, buteja (potaia), bysyha sau bysyga (beşica), cara (ţara, adecă poporul), caryna (ţarina, în înţeles de femeie murdară), cundrawyj (de la „cu ţarţamuri”, uzitată de muntenii transilvăneni), coprahy (cioprazuri), cardak, ciokan (ciocan), cubuk (ciubuc), dora (nafura, însă şi pasca sfinţită), dzigeraj (jigăraia), fakarnyj (făţarnic), ferdil (de la ferdeală, fedeleaş, cuvinte ce s-au format în limba noastră de la germanul „Viertel”), ferfelity (a fâlfâi), fijin (fin, adică copilul ţinut la botez), flekew (flecău), flojara (fluer), foja (foaia, în înţeles de frunză, crenguţă, cetină), folos şi folosyty, furtuna, fota, frembija (frânghia), gerdan (ghiordan), glegul (de la un cuvânt vechiu românesc, care va fi însemnând atât cât potecă), grun (de la cuvântul românesc grui, adică dâmb, colină, dâmb, înălţime), gluga, hazduga (de la expresiunea, asemenea veche românească, hagiugă, cu care se denumeşte un brad tânăr), hanca (de la cuvântul românesc, aproape dispărut, hanţă, adică gloabă, mârţoagă), harmasar, hergew (hârdău), kamanak (comanac), kapestra, karuca (căruţa), kiltuwaty (a cheltui), kiptar (pieptar), kiaga (cheag), klana (claia), kucma (cuşma), kurman (curmei), lew (leu), lywada, lok, maj (particula de comparaţie „mai” şi, pe lângă asta, şi în înţelesul de încă), malaj (malai, în înţeles de turtă de făină de păpuşoi sau mămăligă), mamaliga, marfa, marha (margă, adică vită), merenda (merinde), nanas şi nanaszko (naş), nena (neanea, în înţeles, însă, de mamă), parl (parte), pizma, plaj, plesa (plisa), prejda şi prejdowaty (prada), pomana, purna (putina), putera şi puternyj (putere şi puternic), retez, rynza, rypa, salas, samanaty (a sămăna cu cineva), saraka, sehelba (aceiaş expresiune veche există la Români, pentru a indica un loc gol sau o poiană mică în munte), sokotety (a socoti, în înţeles, în înţeles de a băga de samă), spuza, stemperaty sa (a se astâmpăra), strunga (strungă), syhla (sihlă), skam (scamă), sura (şură), tjar (chiar), tokma şi tokmyty sa, tryfoj, trymbita, tursuk (târş), wakar, ware (particula interogativă românească „oare”), watah (vataf), watra, venit, warda (urda), zgarda, batalew (bătălău), butuky (butuci), falca (falce), kausz (căuş), sapaty, szwara”, Em. Grigorovitza identificând şi alte cuvinte cu etimologie comună: „besahe (de la desage); falety sa (a se făli); gaura (în înţelesul de gură de peşteră), gerla (identic cu „gârla”, cum se înţelege în Moldova, adică râpă); indemnaty (a îndemna); kuracaty (a curăţa, vorbind, mai ales, de dezghiocarea de fructe); makar (măcar, adică barem); mardzina (marginea); mankaria (mâncarea, în înţeles de pâine zilnică); nimika (cu caracter exclusiv substantival, zicând, de exemplu, la aplicarea unei amenzi băneşti, când inculpatul a doborât câţiva arbori sau a comis altă stricăciune în pădure, după ideea lui, „Jak to, platety za taku nimiku?”, adică: „Cum, să plătesc pentru o astfel de nimică?”); pilda (exemplu, pildă); ploa; pekla (pâcla, adică negura); potta semenca (sămânţă); uretno (urât, însă numai în înţelesul aplicat la vreme; de exemplu, „nadwori duze uretno” sau „uretnyj witer”, vânt urât); în fine, cuvântul „klaka”, cu acelaşi înţeles ca şi în limba noastră, pe care cuvânt, însă, domnul Kaluzniacki l-a constatat numai la Ruteni”.

Huţani, în 1832 – desen de I. Schumirsz

Em. Grigorovitza opina „în această chestie extrem de dificilă şi delicată… că aceşti Huţani nu pot fi de origine românească, dar nu au fost nici Slavi”, ci „de viţă mongolică”, probabil „Cumani, Polovţi sau Uţi”[5].

Teoria lui Kaluzniacki despre originea cumanică (uzi) a huţulilor a fost contrazisă de istoricul ucrainean „Korzeniowski, pe la 1845”, care, sesizând dragostea lor aproape cultică pentru cai, specifică populaţiilor de stepă „a încercat, să deducă numele Huţul de la „koculi”, derivat din „kociovati” a nomadiza”, dar huţulii „consideră numele acesta ca o injurie la adresa lor, susţinând că acest nume se aplică numai cailor huţăneşti”. Între ei, huţulii îşi ziceau „ruski liude” (oameni ruşi), „chrestiani” (creştini), „hirski” (munteni) sau „verhovenci” (locuitorii piscurilor de munte).

„Kaindl susţinea, într-o vreme, că Huţanii sunt Sciţi slavizaţi”, iar ulterior propuse o rădăcină etimologică în cuvântul românes „hoţ”. Janow susţinea că „particularităţile ideomelor huţule arată că Huţulii reprezintă un amestec al vechii populaţii româneşti cu acele resturi de populaţie lehitică” şi că din amestecul „româno-lehit”, peste care „începu să se reverse, cu vremea, populaţia ruteană”, s-au format huţulii, cărora slavii ar fi izbutit să le imprime „caracterul etnic rutean”.

„Patria străveche a Huţanilor a fost în Pocuţia şi în regiunea muntoasă a Rusiei subcarpatice”, iar afluenţa lor spre nordul moldav a fost semnalată „pe la începutul veacului al 17-lea”, când au coborât pe „apa Ceremuşului, spre a se aşeza în Carpaţii moldoveneşti, şi anume, mai întâi, la Câmpulung Rusesc şi la Răstoace pe Ceremuş. De acolo, ei au ajuns la Berhomete şi Şipotele Siretului. Înaintând pe Putila, în sus, ei au sălăşluit, la Putila, Dichteneţ, Sârghieni şi Plosca, de unde au trecut în valea Sucevei, la Seletin şi Şipotele Sucevei, iar de acolo s-au scoborât, cu o bifurcaţie, la Cârlibaba, iar cu alta, pe Moldova, în jos, la Breaza, şi pe afluenţii Moldovei, Moldoviţa şi Suha, ocupând satele Argel, Ruşii-Moldoviţei, Ruşii-pe-Boul, Ostra şi Gemenea. Răspândirea Huţanilor, în munţii Bucovinei, s-a făcut în aşa fel că cei sosiţi mai devreme vindeau locurile lăzuite sau despădurite de ei celor ce veneau în urma lor, iar ei pătrundeau mai adânc în munţi, unde lăzuiau alte locuri, în luptele necontenite cu posesorii braniştilor boiereşti, mănăstireşti sau chiar domneşti”. Naturalistul Haquet, care trecuse prin munţii noştri în anul 1788, atribuie primarului huţul din Putila („căpitanul sau judele locului”) afirmaţiile că „strămoşii lor fuseseră, pe vremuri, hoţi şi ucigaşi, şi că numai urmaşii lor s-au deprins, mai târziu, la muncă cinstită şi stăruitoare. Munţii le serveau de adăpost când erau urmăriţi; dar, înmulţindu-se norodul, ei nu se vor mai putea sustrage de urmărire şi aşa fură siliţi să-şi schimbe traiul şi să se lepede de apucăturile lor prădalnice”, deşi „aproape jumătate de locuitori au rămas încă credincioşi vechiului lor stil de viaţă”[6].

Hacquet susţinea că şeful comunităţii huţule din Putila avea „un mic harem la casa sa”, acest „căpitan” sau „jude” fiind, de fapt, „Regele Huţulilor”, deci un Dariciuc – după cum s-a numit ultimul „rege al huţulilor”, cel care i-a trimis un pieptar de lână lui George Flondor, în anii încarcerării comuniste.

„În secolul al XVIII-lea, istoria Huţanilor moldoveni este plină de hoţii şi prădăciuni. De la 1742, tulbura liniştea munţilor faimosul haiduc Olexa Dobosciuc, care se refugiase în Moldova şi a cărui extrădare fusese cerută lui Constantin Vodă Mavrocordat de starostele polon Kriwokowski. Acest „Doboş, vătaf de tâlhari”, se „mistuise” la Răstoace şi, atunci, starostele de Cernăuţi primi ordin să silească pe Răstoceni să descopere ascunzişul haiducului.

O sută de ani mai târziu, la 1848, se ridică, din rândurile aceloraşi Huţani, aventurierul Luchian Cobeliţa”[7].

Huţulii sunt şi rămân „o enigmă etnologică”, revendicaţi, în egală măsură, şi de români, şi de ucraineni, şi tocmai de aceea ei trebuie priviţi, ca şi Bucovina, drept o verigă de legătură între români şi ucraineni şi nicidecum drept măr al discordiei.

Familie de huţuli

[1] CRONICAR ANONIM, Călători străini despre ţările româe, I, p. 197

[2] NISTOR, ION I., Problema ucraineană în lumina istoriei, p. 67

[3] BALAN, TEODOR, Documente bucovinene, vol. VI / 1760-1833, p. 55-57

[4] REVISTA BUCOVINEI, Anul III, nr. 14/1.08.1888, p. 2, 3

[5] GRIGOROVITZA, EM., Huţanii Carpaţilor, în „Deşteptarea”, nr. 69, 70/ 1902, p. 3

[6] HACQUET apud GEORGE BOGDAN-DUICĂ, Bucovina. Notiţe politice asupra situaţiei, p. 147

[7] NISTOR, ION I., Problema ucraineană în lumina istoriei, p. 65-68

Aşa vă place Istoria? No Comments Jul 29

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Udeşti

UDEŞTI. Menţionat enigmatic, în 24 septembrie 1468, când Ştefan cel Mare întărea lui Şteful Cernătescul, printre alte sate cumpărate, şi „seliştea unde a fost tătarul Petir şi Poiana”[1], satul Udeşti are parte de o atestare mai explicită în 12 septembrie şi în 18 noiembrie 1616, când Radu Mihnea întărea portarului Cetăţii Suceava, Dumitraşco Duca, satul Uideşti, care poate fi Udeşti, dar şi cătunul Uideşti, aflat în vecinătatea Udeştilor de astăzi, vatra satului care dă numele comunei cu multe sate, Udeştii, fiind întemeiată, după spusele lui Eusebie Camilar („Prăpădul Solobodei”), abia în vremurile Bucovinei istorice. Dar, chiar şi aşa, orice referire la Uideşti reprezintă, de fapt, şi o referire la Udeştii de sub Oadeci.

1619: Dumitraşco Duca, portarul de Suceava, era fiul lui Cristian de Pleşeşti, după cum rezultă dintr-o mărturie din 22 martie 1619, prin care Dumitraşco Duca recunoştea că i-a vândut satul Uideşti, pentru 300 taleri, marelui logofăt Ionaşco Ghenghea.

1621: Ghenghea va face un schimb de moşii, în 22 martie 1621, cu Mitropolia Sucevei, care, astfel, devine proprietara Uideştilor, numai că schimbul va fi stricat, în 11 iunie 1621, de Alexandru Iliaş, care va dărui moşiile „Bosance şi Uideşti cu moară pe Şomuz” pârcălabului de Hotin, Miron Barnovschi, satul fiindu-i întărit lui Barnovschi şi de Radu Mihnea Vodă, în 24 martie 1624.

1638: În 6 iulie 1638, Dumitraşco Duca îi dădea o chitanţă lui Ionaşco Ghenghea, prin care confirma că a primit banii pentru satul Uideşti, vândut lui Ionaşco în 1619.

1650: Hotarnica satului Uideşti, făcută în 29 noiembrie 1650, în baza mărturiilor bătrânilor care cunoşteau semnele vechi, Loghin din Corceşti, Ion Sobiecki din Dumbrăveni, Ion Şutul, Larion Hergiaciul, Toader Mihăescul şi protopopul Ion din Bosanci, precum şi Ion Brumă din Uideşti, consemna următoarele toponime: malul Sucevii, gârla şi locul morii, Piscul Uideşti, Gura Miresii, drumul spre Ştirbăţ, moşia Mereştilor ba Botezeştilor, moşia Bosancea, Reusănii lui Silion, capul Hatamanului, Coastele Zablotenilor. Hotarnica, deci, includea şi Udeştii, şi Uideştii, în cuprinsul aceleiaşi moşii.

1772: Recensământul lui Rumeanţev[2], din 1772-1773, înregistrează la Uideşti, în Ocolul Mijlocului, fără alte precizări, „105 – toată suma caselor”, însemnând 5 popi, 8 femei sărace, 5 nevolnici, 1 marchitan, 1 ţigan şi 85 birnici.

1774: În 1774, Udeştii aveau 107 familii (2 popi, 84 ţărani, în 1775), iar în 1784, 219 familii.

1777, Jurământul Bucovinei: „Numai două luni avea Spleny la dispoziţie pentru a pune la cale toate pregătirile pentru serbarea rară. Mai ales însă îl preocupa manifestul ce trebuia adresat poporului. Manifestul, cu data din 27 August, tipărit în limba românească, la Blaj, în Transilvania, spune că ţara, numită Bucovina, e cedată de Poarta Otomană Austriei semel pro semper (pentru totdeauna); că împărăţia Austria ia sub scutul ei pe toţi vasalii, locuitorii şi supuşii acestui district după fi depus, un. jurământ de credinţă. La îinea lunei Septembre au început să jure locuitorii satelor şi oraşelor. Spre scopul acesta s’au trimis 17 ofiţeri cu 17 mazili în toate părţile ţării cari au întâmpinat pretu-tindene o primire amicală. Numai în comuna Uideşti (districtul Sucevii) au aflat opoziţie. Şi aici a venit poporul la biserică, dar preotul Andrei numai silit a întrat şi el în lăuntru. Pe când se citia manifestul plecă el capul şi când -veni la jurământ, scoase o carte şi zise „cu glas tare”, că el nu cunoaşte alt jurământ afară de acela din cartea sa care-l depuse odată ca preot. La aceste cuvinte poporul era cât pe ce să iasă din biserică. Numai cu anevoie îi reţinu ofiţerul pe cei prezenţi şi îi lăsă să jure fără preot. Poporul depuse jurământul, dar cam silit. După festivitate, tras la răspundere, respunse preotul, că lui nu-i place cuvântul „podanic” (supus) din formula jurământului, şi că are teamă să nu fugă poporul. în zădar şi-a dat silinţă ofiţerul să-1 liniştească”[3]. În noaptea de 11 spre 12 octombrie 1777, sâmbătă spre duminică, udeştenii, conduşi de Popa Andrei, cel care refuzase să depună jurământ de credinţă faţă de Austria, au trecut apa Sucevei, în Moldova. Numărul mare al familiilor ţărăneşti din Udeşti, în primii ani ai Bucovinei istorice, se explică prin o masivă colonizare cu emigranţi transilvăneni, făcută de Mitropolia Sucevei, din Ardeal sosind şi stabilindu-se la Udeşti plugari din Ţigău, Emil HORILCARIU, şi Mihai LUŞCAN, în 1758, Ioan TÂRNĂVEANU, în 1759, Grigoraş TIMOVAN, în 1760; din Buduş, Nicolai DOCIŢA, Simion RAŞCA, Vasile a GRIGHII, Ieremie al GRINGHII, în 1758, Nicolai al GRINGHII, în 1760, Vasile CABRI, Grigore BERIŞUŢ, în 1763, Vasile VIŞINARIU, în 1764, Ioan HUSA, în 1766; din Căila, Lupu GRASMA, Vasile al LUPULUI, Petru NEGRU, Simion PETRU, în 1758; din Budac, Gavril ROŞU, Ioaniţă HÂRŞA, Florea RUSU, Grigoraş DĂUŢ, Manole MORARIU, în 1754, Ion ZABEA, în 1758; din Dumbrava, Manole PODARIU, în 1754; din Şirling, Petru VACARIU, în 1754; din Prislop, Nicolai al POPII, în 1758; din Trip, Gavril GRECU, în 1758; din Bileag, Onofrei HLUFUC, Precop PILIGHIS, în 1758, Platon HEUCA, în 1760, Pintilei, Cosma şi Gregore BILEGAN, Iosif ILION, în 1763, Vasile LUPUL, în 1776, Tanasă UNGUREAN, în 1778; din Bretea, Andrei BRETREAN, în 1760; din Chiraleş-Turda, Grigore LĂCĂTUŞ, în 1758, Ştefan, Lupul şi Petrea CHIRLEŞAN, în 1760, Tudor ARGALEAN, în 1763, Leon CHIRLEŞAN, Marcu şi Ioan SOMEŞAN, în 1778; din Budatelec, Andrei MOŢU, în 1758, Ion CABERA, în 1763; din Arcalia, Onuţ ARGALEAN, Tudor OLARIU, în 1768, Teodor VACARIU, în 1774, Nistor UNGUREAN, în 1778; din Galaţii Bistriţei, Lupul, Teodor şi Ilisei COJOCARIU, în 1760; din Bistriţa, Vasile MARE, în 1762, Nicolai IMBRAS, în 1763; din Ghiriş, Vasile şi Iacob GHIRIŞAN, în 1753; din Sita, Tanasă RUHGARC, în 1760, Maftei CORDUŞAN, Alexa VORDIAN, în 1763; din Corduş, Ion CORDUŞAN, în 1763; din Romuli, Ursu a POPII, în 1772; din Năsăud, Iacob FICALANIŢ, în 1756; din Cristur, Andrei al AXINIEI, în 1748; din Tur, Alexa TOHADI, în 1758, Toader CIUCHI, în 1769; din Tuşin, Gregore PEGUS, în 1758; din Şigău, Ion MARIAN, în 1758; din Luşca, Filip LUŞCAN, în 1756; din Zagra, Nică al POPII, în 1774; din Salva, Partenie ONIŢ, în 1765; din Cicheiu, Nichită MOROŞAN, în 1758; din Dindileag, Ion TÂRNOVAN, în 1778; din Viţa, Ion MOROŞAN, în 1778; din St. Iacob, Nistor BEGHEŞ, în 1778; din Iuda Mare, Turda, Vasile şi Andrei IUDAN, Vasile SOMEŞAN, în 1778; din Budec pe Someş, Toader NEAMŢU, în 1778, precum şi o oarecare Tomasia, din Beclean, în 1778.

1866; Din 1866, funcţiona la Udeşti o şcoală cu 4 clase[4].

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Suceava – Suceava (Oraş cu tribunal districtual) cu Cutul Zamca, Iţcanii Vechi şi Şeptilici, Bosance cu Nemericeni, Podeni, Hriaţca şi Lisaura, Buneşti, Buninţi, Chilişeni, Danila, Găureni, Hatna cu Dărmăneşti, Iacobeşti sau Fogodisten cu Gura Solcii, Slobozia sau Milişăuţii de Jos, St. Ilie, Ipoteşti, Iţacanii Noi, Călineşti Enache cu Vasilache, Călineştii lui Kuparenko, Costâna cu Berindeşti, Liteni, Mereţei, Mihoveni, Mitocul Dragomirnei cu Lipoveni, Părhăuţi, Pătrăuţi pe Suceava, Reuseni, Romaneşti, Rus Mănăstioara, Rus Plavalar cu Rus Poienile, Securiceni, Şcheia, Soloneţ, Stroieşti pe Suceava, Tişăuţi, Todireşti cu Pietroasa, Uideşti, Zahareşti”[5].

1890: În 1890, comuna Udeşti, incluzând doar satul Udeşti, avea 2.000 locuitori, primar fiind George Cortuşan. Ilie Cosmiuc şi George Muntean erau învăţători, paroh era Vasile Popovici, iar cantor bisericesc – Leon Popovici.

1891: O colectă a darurilor de nuntă, strânsă, în octombrie 1891, de cantorul bisericesc Leon POPOVICI, de conducătorul de şcoală Ilie COSMIUC şi de socrul mic, proprietarul Ananie NEAMŢU, tatăl Zamfirei, pe care o mărita după fiul primarului Udeştilor, în 1891, Ioan alui Georgi MIHAIESCU, păstrează următoarele nume ale unor localnici: N. FALLHEIER, parohul Vasile POPOVICI, Nicolae CĂPITAN, Leon POPOVICI, Ilie COSMIUC, Ananie NEAMŢU, Maria CĂPITAN, Anton ZACHMANN, Gavril alui Georgi MIHAIESCU, Giorgi alui M. CIUBOTARIU, Gavril NICULI, Ioan alui Gavril MIHAIESCU, Constantin alui Georgi MIHAIESCU, Gavril N. GRIGA, Domnica MÂNICARIU, Vasile alui Toader MÂNICARIU, Georgi alui Simion MIHAIESCU, Georgi CIMPOIEŞ, Constantin NEAMŢU, Georgi alui Gavril CORTUŞAN, Dimitrie IENACHEVICI, Nicolae ROTARIU, Georgi alui Al. GRIGA, Nicolae ŞTEFURUC, Gavril LĂCĂTÂŞ, Georgi alui Miron CIUBOTARIU, Vasile CĂPITAN, Ioan alui Cosma BOLOHAN, Georgi POPOVICI, Constantin HÂNCU, Mihai alui Dimitrie CIMPOIEŞ, Nicolae M. ROTARIU, Simion alui Gavril MIHAIESCU, Constantin MUNTEAN, Manolachi VARZARIU, Vasile CORTUŞAN, Mihalachi MÂNICARIU, Gavril CAPRĂ, Ioniţă JESCU, Ioan D. MÂNICARIU, Nicolae CIOBAN, Giorgi SABIE, Gavril alui Toader MÂNICARIU, Nicolae RAŢĂ, Georgi FILIPCIUC şi Dimitrie HRENCIUC[6].

1899: La Udeşti, în comuna natală a martirului Grigore Filimon (Plavalar, 11 iunie 1869 – Cernăuţi, 21 septembrie / 5 octombrie 1905), ctitor al băncilor populare româneşti din Bucovina, însoţirea raiffeisiană s-a înfiinţat în 1901, sub direcţiunea lui Gavril Cibotar, din însoţire făcând parte şi cătunul Poiana Silion. Cabinetul de lectură „Unirea” funcţiona, din 1899, în casa lui Vasile Mihăescu, cu 89 membri, 10 cărţi, 87 florini şi 85 creiţari avere, din conducerea bibliotecii săteşti făcând parte Vasile Popovici, Ilie Cosmiuc şi Ioan Reuţ.

1900: Biserica Sfântului Dimitrie din Udeşti a fost construită, prin grija protopresviterului Vasile POPOVICI, în anul 1900. În 1907, paroh era protopresviterul Vasile POPOVICI, născut în 1819, preot din 1848, paroh din 1855, cantor fiind, din 1901, Leon POPOVICI, născut în 1851.

1901: „Prigonirea treicolorului românesc în Bucovina. Îu numărul din urmă al „Deşteptării” cetim următoarele: Căpitanul (prefectul – n. n.) Rottenburg din Suceava îşi face de cap. Nu i-a fost de ajuns batjocura ce a făcut în Uideşti. Cu o furie nebună urmează el opera sa nerodnică în contra treicolorului şi a sentimentului românesc. Duminecă, în 10 Faur, au dat cetăţenii români ai Sucevei o petrecere. Casa unde a avut loc aceasta era împodobită cu steaguri felurite. Căpitanul a dat poruncă să se confişte, prin poliţişti, treicolorul românesc dintre celelalte steaguri negru-galbene şi albastre-roşii. Turburarea între cetăţeni e de nedescris. S-au trimis telegrame de protestare la Viena şi Cernăuţ. Asemenea caz s-a întâmplat şi în comuna St. Ilie. Cu prilejul deschiderii unei însoţiri Raiffeisen, ca şi în Uideşti, căpitanul a trimis la faţa locului pe concepistul Cojocar, care a confiscat treicolorul românesc dintre celelalte steaguri arborate pe o casă privată, unde era adunarea, iar adunarea a fost dizolvată de căpitan, prin unealta sa. Sântilienii au protestat telegrafic în contra acestor încălcări de lege din partea căpităniei”[7].

1901, dialectologul Gustav Weigand: „Apoi am plecat spre Udeşti[8], în colțul extrem de sud-est al Bucovinei, unde am fost amabil primit de preotul Popovici, în vârstă de 82 de ani. Pe 5 august 1901, m-am dus la Suceava (populație: evrei, români, germani, armeni), pentru a adăuga ceva la culegerile și obiectele mele”[9].

1901: Corul de plugari din Udeşti, înfiinţat în 1901 de cantorul Ambrosiu POPOVICI, avea următoarea alcătuire: Tenori I: Teodor CIMPOEŞ, Mihai DRAGOMAN şi George CIBOTAR. / Tenori II: Mihai BUCANDAR şi George alui Dimitrie MOTRICI. / Bas I: Ioan alui Dimitrie MIHAESCUL şi Leon DRAGOMAN. / Bas II: Nicolai ROTAR, Vasile JESCU şi Nicolai HÂNCU[10].

1902: Cabinetul de lectură din Udeşti, „Unirea de sub Oadeci” a organizat, în 3 august 1902 „o petrecere poporală cu dans… în grădina spaţioasă a gospodarului Nicolai Beligan… frumos decorată cu copăcei de mesteacăn, cu icoana Maiestăţii Sale, împodobită cu cununi de flori şi steagurile imperiului şi cel tricolor… Se aflau 2 muzici la faţa locului, cari te făceau să uiţi, cel puţin pe câteva momente, de grijile acestei vieţi trecătoare; iar când mai cântau câte o horă, fără voie ţi se mişcau picioarele. Apoi s-a toastat în sănătatea Împăratului, s-a aşezat lumea la masă şi s-au ţinut cuvântări înfocate de către Leon Popovici, de profesorul Grigori Filimon, ctitorul însoţirilor raiffeisiene în Bucovina, de loc din Udeşti, de parohii Doroftei şi Sârbul, de primarul Constantin Jescu, petrecerea continuând până în zorii zilei următoare[11].

1906: „Din Udeşti. În 11 noiemvrie 1906, a izbucnit, pe la oarele 10, dimineaţa, în casa lui Ştefan Caciuc, un foc, care a nimicit cu desăvârşire gospodăria acestuia, precum şi a megieşilor Leon Caciuc, Vasile şi Toader Romaniuc. Paguba întreagă se urcă la peste 15.000 coroane. Dintre păgubaşi a fost asigurat numai Leon Caciuc. În ajutor au sosit şi pompierii din Bosancea, cărora le-a succes numai să localizeze focul”[12].

1907: „Luni, în 8 Iulie a. c., a decedat, în comuna Uideşti, parohul şi exarhul de acolo, părintele Vasile Popovici, în vârstă de 88 de ani. Înmormântarea octogenarului preot s-a săvârşit, Miercuri, în 10 Iulie, cu deosebită pompă; asistau la ea o bună parte a inteliginţei din împrejurime. Cu Vasile Popovici a trecut la cele eterne unul dintre cei mai devotaţi fii ai bisericii noastre, care a servit cultului ortodox oriental cu multă vrednicie, în decurs de aproape 6 decenii”[13].

1908: „În scopul zidirii casei naţionale din Broscăuţii Noi… ca şi în anii trecuţi, aşa şi în anul acesta, va dărui comitetul comunal Udeşti camăta banilor de la fondul săracilor, în sumă de 90 coroane şi câţiva bani. Din fundaţiunea repaosatulai protopresviter şi paroh Vasile de Popovici din Uideşti au incurs suma de 51 coroane şi câţiva bani. Cabinetul de lectură „Unirea sub Oadeci” din loc a dăruit 14 coroane. Din aceste parale s-au cumpărat, prin epritropia şcolară, încălţări, îmbrăcăminte, cărţi şi rechizite pentru copiii sărmani de la şcoală. Din partea conducerii şcolare se aduce, în numele şcolarilor sprijiniţi, onoratei antistii (primării – n. n.) comunale, onoratei familii a repăusatului protopresviter Vasile de Popovici, cât şi onoratului cabinet de lectură din loc mulţămitele cele mai cordiale. / De la conducerea şcolară de 4 clase din Udeşti: Nicolae Botezat, învăţător superior”[14].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Uideşti, comună rurală, districtul Suceava, aşezată la o depărtare de 3 km de malul drept al râului Suceava, la intrarea sa în România. Suprafaţa: 11,04 kmp; populaţia: 1.795 locuitori români, de religie gr. or. Este străbătută de drumul districtual Suceava-Chilişeni; are o casă de economie, un cabinet de lectură, o şcoală populară, cu 2 clase (deci, 60 şcolari – n. n.), şi o biserică parohială, cu hramul „Învierea Domnului”, ce are ca atenenţe bisericile filială din Chilişeni şi cătunul Poiana-Silionului. Această comună este menţionată într-un hrisov datând din 1616, unde se arată că e dăruită de către Ioan Radu boierului Dumitraşcu, portar. Puţin mai târziu, la anul 1619, acesta o vindu marelui logofăt Gianga. La 11 Februarie 1626, fu dăruită mitropoliei din Suceava, de către Ioan Barnovschi Movilă Vodă. Domnul Ioan Gheorghe Ştefan confirmă, la anul 1654, această danie. La începutul secolului al XVII-lea, se afla aci o colonie ungurească. În apropiere de Uideşti, se află, în mijlocul unei păduri, un luminiş ce poartă numele de Racova, unde se zice că ar fi avut loc o ciocnire între trupele ungureşti şi moldoveneşti. Populaţia se ocupă cu agricultura, cu creşterea vitelor şi puţin cu cultura viţei de vie; o bună parte însă trece în România, unde găseşte ocupaţiune, vara, la secerat, şi iarna, la exploatarea pădurilor. Comuna posedă 666 hectare pământ arabil, 238 hectare fânaţuri, 54 hectare grădini, 12 hectare vii, 260 hectare imaşuri, 525 hectare păduri. Se găsesc 73 cai, 886 vite cornute, 502 oi, 619 porci, 71 stupi”[15].

1909: Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner[16], în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Anica ŢAN (fată de lăutar, 20 ani în 1908) şi Mihai BRANU (cântăreţ şi cobzar sătesc, 55 ani în 1909) din Udeşti.

1914: „Întreaga populaţie de la noi, cea creştină şi cea evreiască, a adunat zeci de pâini, pe care le oferă bieţilor oameni, deznădăjduiţi de atâtea suferinţe”. Şi cum aprobarea ministrului Costinescu întârzia, la Bucureşti s-a deplasat Dr. Euseb Popovici, care a ţinut să spulbere suspiciunile din presă, în 4 decembrie 1914, cu care era privită sosirea sa la Bucureşti. Profesorul sucevean Euseb Popovici, originar din Udeşti şi de o duplicitate exemplară, fusese acuzat, cu o zi înainte, că ar fi „un nou agent austriac” şi că, „în timpul din urmă, făcea pe inspectorul de la graniţa austriacă, lângă Burdujeni, denunţând guvernului austriac pe toţi românii bucovineni care treceau dincoace”[17].

1914-1915: „Satele din josul Sucevei, cuprinse în colţul ce intră în pământul României, ca Lisaura, Tişăiţi, Bosanci, Udeşti, Chilişeni, n-au fost cercetate de cazaci”[18].

1915: „Itinerariul bătutului de ţinte, pentru o coroană bucata, în buciumul din lemn de tei cuprindea comunele Bosanci, Ipoteşti, Securiceni, Rus-Plavalar, Tişăuţi şi Lisaura – duminică, 17 octombrie, Danila, Găureni, Iacobeşti, Călineştii lui Cuparencu şi Ienachie, Măriţei, Romaneşti şi Slobozia – duminică, 24 octombrie, Pătrăuţi, Hatna (Dărmăneşti – n. n.) şi Mitocul Dragomirnei – miercuri, 27 octombrie, de ziua Sfintei Paraschiva, Iţcanii Noi, Iţcani Gară, Şcheia şi Lipoveni – duminică, 31 octombrie, Udeşti, Chilişeni, Reuseni, Rus-Mănăstioara şi Ruspoieni – luni, 8 noiembrie”[19]. „În 7 noiembrie 1915, la Mitocu Dragomirnei, s-au strâns 1.254 coroane, la Iţcanii Noi, 660 coroane, iar în 21 noiembrie, la Stroieşti, , 675 coroane şi în Udeşti, 734 coroane. Cu două zile înainte, în 19 noiembrie 1915, la Şcheia, unde s-au strâns 208 coroane, în vreme ce la Rus-Mănăstioara, absolventul de teologie Ambrosie Popovici a strâns, cu „Ţintuirea buciumului”, 658 coroane, o sută dintre acestea fiind dăruite de parohul din Reuseni, Ştefan Marian[20]. Între timp, „Vânătorul Ioan Morariu, din Udeşti, Batalionul 30, rănit”[21], făcea prima şi, din câte se pare, singura jertfă de sânge udeştean pentru Bucovina.

1921: „Potrivit dispoziţiunilor art. 12 şi 23 din regulamentul pentru Congresul bisericesc ortodox român al Arhidiecezei Bucovinei, convocat, prin înaltul Decret Regal Nr. 2513 din 17 Iunie 1921, pe ziua de 3 Octombrie, la Cernăuţi, se publică următoarea listă a patronilor bisericeşti particulari, de lege drept credincioasă răsăriteană, îndreptăţiţi la alegerea de 6 reprezentanţi pentru acest Congres: Sturza Mihai, Iaşi, strada Carol 19 (Bosancea, Ruşii-Mănăstioarei, Uideşti)”[22].

1941: „Se publică mai jos lista Nr. 9[23], de gradele inferioare (trupă), morţi pentru patrie în actualul război, începând de la 22 iunie 1941, ora 24: Ton Valeriu, soldat, ctg. 1931, cu ultimul domiciliu cunoscut în com. Uideşti, jud. Suceava, mort la 2 iulie 1941; Motrici Nicolae, soldat, ctg. 1935, cu ultimul domiciliu cunoscut în com. Uideşti, jud. Suceava, mort la 7 iulie 1941”; „Se publică mai jos Lista Nr. 13, de gradele inferioare (trupă), morţi pentru patrie, în actualul război, începând de la 22 iunie 1941, ora 24[24]: Dragoman Mihai, caporal, ctg. 1934, cu ultimul domiciliu în comuna Udeşti, judeţul Suceava, mort la 2 iulie 1941; Diaconu Aurel, caporal t. r., ctg. 1941, cu ultimul domiciliu în comuna Udeşti, judeţul Suceava, mort la 3 iulie 1941; Murariu Dumitru, soldat, ctg. 1941, cu ultimul domiciliu în comuna Udeşti, judeşul Suceava, mort la 29 iulie 1941”.

1942, ianuarie 29: „Noi, general Victor Iliescu, subsecretar de Stat al Educaţiei Extraşcolare; / Având în vedere jurnalul Consiliului de Miniştri Nr. 21 din 14 Ianuarie 1942… / Decidem: Art. unic. Se angajează, pe data prezentării la serviciu, ca diurnişti la formaţiunile tineretului extraşcolar, următorul personal, plătibil cu îndemnizaţia de şedinţă respectivă: Vintia Gheorghe, seria 1938, media 7,60, numit în comuna Udeşti, postul IX, jud. Suceava”.

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943[25], următorii învăţători şi învăţătoare: Craiu Florica, comuna Udeşti, jud. Suceava, media 7,28”.

1946: În Monitorul Oficial, Nr. 264 din 13 noiembrie 1946, pp. 11909 şi următoarele, sunt înregistrate următoarele cooperative săteşti de credit: Cooperativa „Unirea”, comuna Udeşti, judeţul Suceava.

1947: „Având în vedere raportul cu Nr. 16.799 din 1947 al Inspectoratului şcolar regional Suceava, înregistrat sub Nr. 264.182 din 1947[26], următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 septembrie 1947, la şcolile primare indicate în dreptul fiecăruia: Ciobotaru Gheorghe, de la Moara-Carp, la Udeşti; Chivu Ecaterina, de la Baia, la Udeşti; Boiculesei Isidor, de la Plăvălar, la Udeşti; Stănescu Maria, de la Udeşti, la Plăvălar; Posteucă Maria, de la Udeşti, la Moara-Carp”; „Pantiuc Mihai, de la Arbore, Bodnăreni, la Udeşti, post X, interese familiare”[27].

La Udeşti s-au născut poetul Gavril ROTICĂ (1 mai 1881), scriitorul Eusebie CAMILAR (7 octombrie 1910), criticul literar Constantin CĂLIN (22 iunie 1940), muzicologul şi compozitorul Viorel MUNTEANU (2 mai 1944), poetul Constantin ŞTEFURIUC (5 mai 1946), poetul Liviu POPESCU (7 iulie 1948) şi poetul şi publicistul Mircea MOTRICI (24 martie 1953).

[1] ACADEMIA DE ŞTIINŢE SOCIALE ŞI POLOTICE, Documenta Romaniae Historica / A. Moldova, vol. II, Bucureşti 1976, p. 226

[2] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 342

[3] Gazeta Mazililor şi Răzeşilor bucovineni, Anul I, Nr. 5, 19 ianuarie 1910, pp. 3 şi 4

[4] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1907 p. 162

[5] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[6] GAZETA BUCOVINEI, Nr. 62/1891, p. 4

[7] Tribuna Poporului, Nr. 23, Anul V, marţi 6/19 februarie 1901, p. 3

[8] În Udeşti au cântat: D. Popovici (Hai, Ileană, la poiană), Iustin Griga (12 ani)

[9] Weigand, Gustav, Prof. Dr., Die Dialekte der Bukowina und Bessarabiens, Leipzig 1904, pp. 1-7

[10] DEŞTEPTAREA, Nr. 95/1902, p. 3

[11] DEŞTEPTAREA, Nr. 64/1902, p. 2

[12] Apărarea Naţională, Nr. 13, Anul I, Cernăuţi, duminică 18 noiembrie stil nou 1906, p. 4

[13] Apărarea Naţională, Nr. 51, Anul II, duminică 14 iulie stil nou 1907, p. 3

[14] Apărarea Naţională, Nr. 17, Anul III, joi 5 martie stil nou 1908, p. 2

[15] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 231

[16] MATTHIAS FRIEDWAGNER, Rumanische Volkslieder aus der Bukowina, Konrad Triltsch Verlag Wurzburg, 1940

[17] Adevărul, 27, nr. 9950, sâmbătă, 22 noiembrie 1914, p. 4

[18] Adevărul, 28, nr. 9994, 8 ianuarie 1915, p. 3

[19] Viaţă Nouă, IV, nr. 163 din 3 octombrie n. 1915, p. 4

[20] Viaţă Nouă, IV, nr. 174 din 7 februarie n. 1915, p. 4

[21] Viaţă Nouă, IV, nr. 165 din 31 octombrie n. 1915, p. 2 – Supliment

[22] Monitorul Bucovinei, Fascicula 16, Cernăuţi 21 iulie nou 1921, pp. 64-66

[23] Monitorul Oficial, Nr. 202, 27 august 1941, pp. 5043 şi următoarele

[24] Monitorul Oficial, Nr. 220, 17 septembrie 1941, pp. 5543-5549.

[25] Monitorul Oficial, Nr. 71, 24 martie 1944, pp. 2549-2552

[26] Monitorul Oficial, Nr. 135, 17 iunie 1947, p. 4911

[27] Monitorul Oficial, Nr. 135, 17 iulie 1947, p. 4912

POVESTEA AŞEZĂRILOR BUCOVINENE REVĂZUTĂ No Comments Jul 29

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Trestiana

TRESTIANA. Numit, iniţial, Tisteneţu, satul Trestiana este atestat în 6 iunie 1446, când Ştefan Vodă dăruia mănăstirii Neamţ biserica de la Trestiana şi de la Tereblecea (dar şi în hotarnica Mihucenilor, din aceiaşi dată), a doua menţiune documentară făcându-se în 8 decembrie 1454, când se stabilesc scutirile sătenilor din cele două sate, în favoarea călugărilor de la Neamţ.

1496: „Va leato 7019 (1511)… au murit şi Tăutul logofătul. Carile şi mănăstirea Trestiiană au făcut, la vă leat 7004 (1496), precum este scris numele lui pre clopot.” (Ureche, Letopiseţul).

1508: În 2 februarie 1508, când se întăreşte mănăstirii Neamţului stăpânirea asupra satelor Trestiana şi Tereblecea, este menţionat şi proprietarul anterior al satelor, fiul lui Bârlici. Mănăstirii îi sunt întărite „satul Telebecinţe pe Siret şi cu mori, şi alt sat Tristianeţ sub bucovină”, hotarul Trestianei, stâlpit din nou de logofătul Tăutu, cuprinzând: din vârf de la Mihuceni, începând de la marginea dumbrăvii, pârâul Cotoveţ, în bucovină la pârâul Derehlui.

1670: În 1670, satul Trestiana, ca şi Tereblecea, era o selişte pustie.

1714: În 20 aprilie 1714, Maria, văduva lui Dumitraşco Ursachi, dăruia „seliştea Trestianeţului la apa Siretului, ce este în hotar cu Teleblecinţe sfintei mănăstiri Barnovschi”.

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Cernăuţi – Curtea regională din Cernăuți: Cernăuţi, Ceahor, Hliboka, Camena cu Spaski, Corovia, Cotul Bainski, Cuciurmare, Ludi Horecea Camerale cu Mănăstioara, Lucaviţa, Mihalcea, Mihuceni cu Kicera, Molodia cu Franzthal și Derelui, Ostriţa, Preworokie, Stăneştii de Sus pe Siret, Stăneştiii de Jos pe Siret, Poienile, Tărăşeni, Trestiana sau Dimka, Voloca Camerale pe Siret, Zurin”[1].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Trestiana (sau Dimca), comună rurală, districtul Siret, aşezată între comunele Hliboca şi Mihuceni, pe pârâul Hotovăţ, afluent al Siretului. Suprafaţa: 7,51 kmp; populaţia: 785 locuitori români, de religie gr. or. Prin drumuri de ţară comunică cu comunele învecinate sus menţionate, precum şi cu drumul princip. Siret-Cernăuţi. Are o şcoală populară, cu o clasă; ţine de biserica parohială din Mihuceni. Această comună este menţionată într-un hrisov al lui Bogdan Vodă, cu data de 2 Februarie 1508. Probabil că, mai târziu, a fost distrusă, căci, la 1776, era numai moşie, cu citeva case, în posesia mănăstirii Barnovschi. În această localitate, s-au găsit unelte de piatră din epoca neolitică. Populaţia se ocupă cu agricultura şi cu creşterea vitelor. Comuna posedă 603 hectare pământ arabil, 60 hectare fânaţuri, 9 hectare 50 ari grădini, 26 hectare imaşuri, 34 hectare păduri. Se găsesc 61 cai, 265 vite cornute, 130 porci şi 60 stupi”[2].

1912: „Dobândind patriarhatul din Ierusalim, pe cale procesuală, proprietatea moşiilor Văşcăuţi pe Siret şi Dimca, trecu la dânsul şi patronatul acestor comune. Tot pe această cale a dobândit mănăstirea Barnovschi a sf. mormânt al lui Cristos proprietatea şi patronatul comunei şi bisericii clin Volcineţ. Amintitele proprietăţi, fiind închinate din vechime, de domnitorii ţării, amintitelor biserici din orient, însă, înstrăinându-se ele, cu timpul, de arendatori, au fost reclamate de aceste institute, pe cale judecătorească, şi aşa redobândite (Dimitrie Dan, Patronatul în bis. ort. din Bucovina, p. 10). Comuna Volcineţ însă, răscumpărând, acum câţiva ani, moşiile susnumite, a dobândit totodată şi patronatul comunelor Volcineţ, Bahrineşti şi Baineţ”[3].

1919: Din Comisiunea agrară de ocol Siret făcea parte, ca locţiitor, şi „Mihail Cimbru, agricultor, Trestiana”[4].

[1] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[2] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 227

[3] Dugan, Ilie, Patroni şi patronat în biserica ortodoxă din Bucovina. Date şi reflexii, în Românul, Nr. 98, Anul II, Arad, joi 3/16 mai 1912, pp. 8, 9

[4] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8

POVESTEA AŞEZĂRILOR BUCOVINENE REVĂZUTĂ No Comments Jul 28

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Toraceni

Huţuli, în căruţă – de Mattias Adolf Charlemont (1820-1871)

TORACENI. Numit şi Chiseliţeni, satul Toraceni de pe pârâul Putila a fost întemeiat, în 1780, cu câteva din cele 478 familii de huţani care s-au stabilit în zona Putilei.

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Vijniţa – Putila cu Stroroneţ (district), Chiseliţeni, Toraki și Sergi, Plosca, Dihteniţa, Dolhopole sau Câmpulung rusesc, Jabloniţa, Koniatyn, Petrasza sau Petriceni, Rostoki, Stebny cu Stepki, Uscie-Putilla cu Mariniceni”[1].

1877: Biserica Sfântului Ioan Botezătorul din Toraceni a fost construită în 1877. În 1907, preot cooperator era Alexandru TOTOIESCUL, născut în 1879, preot din 1905, cantor fiind, din 1901, Ioan CEAICOVSCHI, născut în 1862[2].

1890: În 1890, Toracenii aveau 900 locuitori, primar fiind Ioan Torac, iar paroh – Vasile Antimovici.

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Torăceni (Toraki), comună rurală, districtul Vijniţa, aşezată pe râul Putila, între Chiseliţeni şi Storoneţ-Putila. Suprafaţa: 24,37 kmp; populaţia: 884 locuitori ruteni, de religie gr. or. Se compune din vatra satului, cu 443 locuitori, şi din cătunele Hrebin, Iame, Liscoveţ, Riza, Riza Hencerivsca, Rosişnei, Socole Hencerivsca şi Svinenchii. Satul de reşedinţă este lângă drumul districtual Vijniţa-Storoneţ Putila; are o biserică locală, cu hramul „Ioan Botezătorul” şi ţine de şcoala din Chiseliţeni. Era, odinioară, cătun şi depindea de Câmpulungul Rusesc. Populaţia, formată din huţani, se ocupă cu prăsila de vite, cu stânăria şi cu exploatarea de păduri. Comuna posedă 129 hectare pământ arabil, 891 hectare fânaţuri, 8 hectare 50 ari grădini, 440 hectare imaşuri, 988 hectare păduri. Se găsesc 74 cai, 1.360 vite cornute, 1.730 de oi, 50 porci şi 242 stupi”[3]. „Chiseliţeni (Kisselitze), comună rurală, districtul Vijniţa, aşezată pe râul Putila, puţin mai sus de Storoneţ-Putila, între Dihtineţ, la ord, şi Torachi, la sus. Suprafaţa: 27,98 kmp; populaţia: 777 locuilori ruteni, de religie gr. or. Se compune: 1). din satul de reşedinţă Chiseliţeni, care, împreună cu târla Vecliv, numără 184 locuitori, şi 2). din cătunele: Bachiv (Bakiw), Baschiv (Biskiw), Ceculivca Chicera (Czeczuliwka Kyczera), Cecinlivschi Grun (Czeczuliwski Grun), Dihtineţ, Liscovăţ, Mistecico (Misteczko), Mocerchi (Moczerky), Moisivca (Mojsiwka), Plosca, Socole, Plosca nad Hainarivschim Potocom. Este străbătută de drumul districtual Vijniţa-Storoneţ-Putila; are o şcoală populară, cu două clase, şi o biserică parohială, cu hramul „Pogorârea Sfântului Duh”. La 1776, era cătun. Populaţia, formata din huţani, se ocupă cu prăsila de vite, cu stânăria şi cu exploatarea de păduri. Comuna posedă 120 hectare pământ arabil, 747 hectare fânaţuri, 9 hectare grădini, 514 hectare izlaz, 9 hectare poieni, 1.333 hectare păduri. Se găsesc 87 cai, 574 vite mari cornute, 1.000 oi, 240 porci şi 45 stupi”[4].

1914-1918: „Ion Stefura a lui Pantela, născut în anul 1889 în Chiseliţeni, a fost înrolat, în 1914, cu ocazia mobilizării generale, la oaste şi luptă, în timpul din urmă, în contra ruşilor, la Boian. Acolo ar fi picat, la 13 iunie 1915, după cum afirmă martorii. Fiind deci probabil decesul, se dispune, la cererea lui Pantela Ştefura a lui Vasile, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”[5].

1929: „De la Gura Putilei, o mică şoseluţă în proastă stare, continuând, în sus, pe valea Ceremuşului, duce la Iabloniţa şi mai departe, pe valea Ceremuşului Alb, oferind privelişti şi peisagii dintre cele mai frumoase şi mai încântătoare. Şoseaua principală, pe care am venii de la Vijniţa, o ia în sus, pe valea Putilei, o vale frumoasă, mai strâmtă decât a Ceremuşului, strânsă între munţi mai înalţi, acoperiţi cu frumoase păduri de brad, traversând satele de un remarcabil pitoresc, Dihteniţi, Chişeliţeni, Toroceni, Putila, Foşca, Sârghieni şi Plosca, de unde, părăsind cursul Putilei, aproape de sorgintea ei, scoboară la Seletin, în valea superioară a Sucevei, distanţă de 48-50 km, de la Vijnita. Cam în dreptul satului Chiseliţeni şi spre răsărit, se înalţă fumosul şi falnicul munte Racova, mamelonat şi îmbrăcat cu brad, din vârful căruia, pe timp frumos şi senin, se vede oraşul Cernăuţi. În faţa muntelui Racova, pe stânga Putilei, se înaltă muntele ceva mai mic, dar tot frumos, Grebenul. De la Dihteniţi, înainte, munţii sunt mai mici, în pante mai dulci şi mai puţin împăduriţi. Această regiune muntoasă, întinsă de-a lungul văilor Ceremuşului Mare, Ceremuşului Alb şi Putilei, este în mare parte locuita de „huţani” sau munteni. Aceşti huţani, ca şi moţii, locuiesc răzleţi, împrăştiaţi pe văi şi pe coastele munţilor, însă, prin deosebire de moţi, ei sunt, în general, bine înstăriţi, au pământuri de păşune, vite, oi şi mănâncă bine unt, brânză, carne şi, mai cu seamă, lapte acru – „busling”, cum îi zic ei –, pe care-l pun într-o doniţă (bărâbânţ), din care mănâncă toţi ai casei, cu mămăligă şi cu „pită” de făină de grâu amestecată cu cartofi. Huţanii, ca şi rutenii dinspre şes, vorbesc cam aceeaşi limbă, având aceeaşi fizionomie şi acelaşi port, cu deosebire că ei, ca şi moţii, poartă cioareci, iarna mai mult roşii, iar vara albi, precum şi un fel de jambiere largi, de pâslă roşie, căzând deasupra opincilor – ca bănăţenii – cojoace fără mâneci, pălării verzi sau olivii şi cămeşi cusute cu arnici roşu. Huţanele, femei şi fete, îmbrăcate cu catrinţe, cămeşi înflorite, cojoace şi ghete sau opinci, cu jambiere, ca şi bărbaţii, fiind îmbrobodite cu tulpane roşii cu flori. Sunt foarte sprintene, călărind bărbăteşte în aliurile cele mai vii, bând şi fumând în cârciumi, laolaltă cu bărbaţii şi deopotrivă cu ei!… În zilele de târg, huţanii scoboară în Vijniţa, Berhomete şi Seletin şi vând tot ceea ce au de vândut evreilor, care le cumpără la oreţuri mult sub valoarea lor reală, reţinându-i, apoi, la băutură alcoolică otrăvită orin cârciumile lor, o zi, două, trei, astfel ca să se întoarcă la casele lor cu organismele otrăvite, cu capetele bolnave, năucite şi cu pungile goale. Ce perfectă asemănare cu ceea ce se întâmplă în Maramureş!”[6].