Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Toraceni

Huţuli, în căruţă – de Mattias Adolf Charlemont (1820-1871)

TORACENI. Numit şi Chiseliţeni, satul Toraceni de pe pârâul Putila a fost întemeiat, în 1780, cu câteva din cele 478 familii de huţani care s-au stabilit în zona Putilei.

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Vijniţa – Putila cu Stroroneţ (district), Chiseliţeni, Toraki și Sergi, Plosca, Dihteniţa, Dolhopole sau Câmpulung rusesc, Jabloniţa, Koniatyn, Petrasza sau Petriceni, Rostoki, Stebny cu Stepki, Uscie-Putilla cu Mariniceni”[1].

1877: Biserica Sfântului Ioan Botezătorul din Toraceni a fost construită în 1877. În 1907, preot cooperator era Alexandru TOTOIESCUL, născut în 1879, preot din 1905, cantor fiind, din 1901, Ioan CEAICOVSCHI, născut în 1862[2].

1890: În 1890, Toracenii aveau 900 locuitori, primar fiind Ioan Torac, iar paroh – Vasile Antimovici.

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Torăceni (Toraki), comună rurală, districtul Vijniţa, aşezată pe râul Putila, între Chiseliţeni şi Storoneţ-Putila. Suprafaţa: 24,37 kmp; populaţia: 884 locuitori ruteni, de religie gr. or. Se compune din vatra satului, cu 443 locuitori, şi din cătunele Hrebin, Iame, Liscoveţ, Riza, Riza Hencerivsca, Rosişnei, Socole Hencerivsca şi Svinenchii. Satul de reşedinţă este lângă drumul districtual Vijniţa-Storoneţ Putila; are o biserică locală, cu hramul „Ioan Botezătorul” şi ţine de şcoala din Chiseliţeni. Era, odinioară, cătun şi depindea de Câmpulungul Rusesc. Populaţia, formată din huţani, se ocupă cu prăsila de vite, cu stânăria şi cu exploatarea de păduri. Comuna posedă 129 hectare pământ arabil, 891 hectare fânaţuri, 8 hectare 50 ari grădini, 440 hectare imaşuri, 988 hectare păduri. Se găsesc 74 cai, 1.360 vite cornute, 1.730 de oi, 50 porci şi 242 stupi”[3]. „Chiseliţeni (Kisselitze), comună rurală, districtul Vijniţa, aşezată pe râul Putila, puţin mai sus de Storoneţ-Putila, între Dihtineţ, la ord, şi Torachi, la sus. Suprafaţa: 27,98 kmp; populaţia: 777 locuilori ruteni, de religie gr. or. Se compune: 1). din satul de reşedinţă Chiseliţeni, care, împreună cu târla Vecliv, numără 184 locuitori, şi 2). din cătunele: Bachiv (Bakiw), Baschiv (Biskiw), Ceculivca Chicera (Czeczuliwka Kyczera), Cecinlivschi Grun (Czeczuliwski Grun), Dihtineţ, Liscovăţ, Mistecico (Misteczko), Mocerchi (Moczerky), Moisivca (Mojsiwka), Plosca, Socole, Plosca nad Hainarivschim Potocom. Este străbătută de drumul districtual Vijniţa-Storoneţ-Putila; are o şcoală populară, cu două clase, şi o biserică parohială, cu hramul „Pogorârea Sfântului Duh”. La 1776, era cătun. Populaţia, formata din huţani, se ocupă cu prăsila de vite, cu stânăria şi cu exploatarea de păduri. Comuna posedă 120 hectare pământ arabil, 747 hectare fânaţuri, 9 hectare grădini, 514 hectare izlaz, 9 hectare poieni, 1.333 hectare păduri. Se găsesc 87 cai, 574 vite mari cornute, 1.000 oi, 240 porci şi 45 stupi”[4].

1914-1918: „Ion Stefura a lui Pantela, născut în anul 1889 în Chiseliţeni, a fost înrolat, în 1914, cu ocazia mobilizării generale, la oaste şi luptă, în timpul din urmă, în contra ruşilor, la Boian. Acolo ar fi picat, la 13 iunie 1915, după cum afirmă martorii. Fiind deci probabil decesul, se dispune, la cererea lui Pantela Ştefura a lui Vasile, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”[5].

1929: „De la Gura Putilei, o mică şoseluţă în proastă stare, continuând, în sus, pe valea Ceremuşului, duce la Iabloniţa şi mai departe, pe valea Ceremuşului Alb, oferind privelişti şi peisagii dintre cele mai frumoase şi mai încântătoare. Şoseaua principală, pe care am venii de la Vijniţa, o ia în sus, pe valea Putilei, o vale frumoasă, mai strâmtă decât a Ceremuşului, strânsă între munţi mai înalţi, acoperiţi cu frumoase păduri de brad, traversând satele de un remarcabil pitoresc, Dihteniţi, Chişeliţeni, Toroceni, Putila, Foşca, Sârghieni şi Plosca, de unde, părăsind cursul Putilei, aproape de sorgintea ei, scoboară la Seletin, în valea superioară a Sucevei, distanţă de 48-50 km, de la Vijnita. Cam în dreptul satului Chiseliţeni şi spre răsărit, se înalţă fumosul şi falnicul munte Racova, mamelonat şi îmbrăcat cu brad, din vârful căruia, pe timp frumos şi senin, se vede oraşul Cernăuţi. În faţa muntelui Racova, pe stânga Putilei, se înaltă muntele ceva mai mic, dar tot frumos, Grebenul. De la Dihteniţi, înainte, munţii sunt mai mici, în pante mai dulci şi mai puţin împăduriţi. Această regiune muntoasă, întinsă de-a lungul văilor Ceremuşului Mare, Ceremuşului Alb şi Putilei, este în mare parte locuita de „huţani” sau munteni. Aceşti huţani, ca şi moţii, locuiesc răzleţi, împrăştiaţi pe văi şi pe coastele munţilor, însă, prin deosebire de moţi, ei sunt, în general, bine înstăriţi, au pământuri de păşune, vite, oi şi mănâncă bine unt, brânză, carne şi, mai cu seamă, lapte acru – „busling”, cum îi zic ei –, pe care-l pun într-o doniţă (bărâbânţ), din care mănâncă toţi ai casei, cu mămăligă şi cu „pită” de făină de grâu amestecată cu cartofi. Huţanii, ca şi rutenii dinspre şes, vorbesc cam aceeaşi limbă, având aceeaşi fizionomie şi acelaşi port, cu deosebire că ei, ca şi moţii, poartă cioareci, iarna mai mult roşii, iar vara albi, precum şi un fel de jambiere largi, de pâslă roşie, căzând deasupra opincilor – ca bănăţenii – cojoace fără mâneci, pălării verzi sau olivii şi cămeşi cusute cu arnici roşu. Huţanele, femei şi fete, îmbrăcate cu catrinţe, cămeşi înflorite, cojoace şi ghete sau opinci, cu jambiere, ca şi bărbaţii, fiind îmbrobodite cu tulpane roşii cu flori. Sunt foarte sprintene, călărind bărbăteşte în aliurile cele mai vii, bând şi fumând în cârciumi, laolaltă cu bărbaţii şi deopotrivă cu ei!… În zilele de târg, huţanii scoboară în Vijniţa, Berhomete şi Seletin şi vând tot ceea ce au de vândut evreilor, care le cumpără la oreţuri mult sub valoarea lor reală, reţinându-i, apoi, la băutură alcoolică otrăvită orin cârciumile lor, o zi, două, trei, astfel ca să se întoarcă la casele lor cu organismele otrăvite, cu capetele bolnave, năucite şi cu pungile goale. Ce perfectă asemănare cu ceea ce se întâmplă în Maramureş!”[6].