Povestea aşezărilor sucevene: Salcea

SALCEA. Aşezare şi moşie a Ocolului Domnesc al Sucevei, Salcea, ca şi celelalte sate din acelaşi ţinut, trece, după mutarea capitalei Moldovei la Iaşi, din mâna Domniei, în mâna Domnului Dumnezeu – cum obişnuiau să glumească megieşii de peste apă, sătenii din Bosanci şi fraţii lor din Rădăşeni. În cazul Salcei, Dumnezeu a fost reprezentat de mănăstirea Dragomirna, care a înşfăcat halca ei, în disputa cu celelalte mănăstiri pentru moşia bogată a Domniei la Suceava, grăbindu-se să capete urice şi întăriri pentru stăpânirea averilor pământeşti, la care doar enoriaşii erau sfătuiţi să renunţe, pentru a le dobândi însutit în Sfintele Ceruri.

1626, august 29: Miron Barnovschi dăruieşte mănăstirii Dragomirna satul Salcea, „cu vecini şi cu tot venitul, care a fost drept domnesc, ascultător de ocolul târgului Suceava”[1].

1627, martie 16: Miron Barnovschi întăreşte mănăstirii Dragomirna satul Salcea[2].

1630, septembrie 2_ Moise Movilă întăreşte mănăstirii Dragomirna stăpânirea asupra satului Salcea din ţinutul Suceava[3].

1654, martie 23: „Gheorghe Ştefan, domnul Moldovei, la plângerea călugărilor mănăstirii Dragomirna că „privilegiile şi alte drese de danie şi miluire şi întărire”, ce le-a avut mănăstirea de la alţi domni şi de la răposatul Miron Barnovschi voievod, ctitorul ei, s-au pierdut şi au fost stricate toate de cazaci, când a venit Timus Hmelniţki cu oastea de cazaci zaporojeni, împreună cu tătarii, până la cetatea Sucevei, ca să aibă a lua pe doamna lui Vasile voievod şi a prădat mănăstirea, luându-i toată averea: odăjdii, vase, argint, aur şi mărgăritare de mare preţ, văzând uricele şi zapisele stricate şi rupte, dă şi întăreşte mănăstirii Dragomirna stăpânirea asupra satelor: Necşeni, (ascultător de ocolul Botoşanilor), Brătineşti (cu heleşteu), ţinutul Hârlău, Ruşciori, Salcea şi Bârnova, cu heleşteie şi vaduri de moară pe râul Suceava, ţinutul Suceava. / Marele logofăt. Scrie Dumitraşco”[4].

1775: Recensământul generalului Spleny menţionează, în Ocolul mijlociu: Pătrăuţi, cu 5 popi, 48 ţărani, Mitocul Mănăstirii Dragomirna, cu 4 popi, 81 ţărani, Adâncata, cu 32 ţărani, Burdujeni, cu 3 popi, 57 ţărani, Plopenii cu Poiana Pustie şi Feteşti, 1 boier, 5 popi, 148 ţărani, Salcea, cu 1 popă, 35 ţărani”. Precum se vede, Salcea era încă un sat foarte mic, în comparaţie cu celelalte sate mici din apropiere. Tot prin comparaţie, Poiana Pustie (Adâncata) a mănăstirii Burdujeni avea 120 liuzi, Burdujeni, 180 liuzi, iar Plopenii hatmanului Răducanu Roset, 155.

1782: În 11 noiembrie 1782, când Georg Lauterer, venind dinspre Iaşi, prin Botoşani, „pe nişte drumuri proaste”, şi trece, prin Salcea şi Plopeni, sat „aşezat pe deal, într-un ţinut păduros”, vama austriacă spre Suceava se afla la Tişăuţi, râul Suceava fiind traversat de „un pod construit pe trei piloţi”, iar de la Suceava a „mers, pe un timp foarte rău şi căi rele”, spre Cernăuţi, iar de acolo, prin Lvov, spre Kracovia[5]. Podul de la Tişăuţi, de atunci, avea să determine apariţia unui nou sat, Ratuş, format din câteva gospodării, adunate în jurul hanului respectiv.

1788: Contele Feodor Karacsay de Valyesaka, participant, în 1788-1791, la asediul Hotinului şi la marile bătălii de pe teritoriul Moldovei, bun cunoscător al fiecărei regiuni moldoveneşti, descrie „Drumul mare, de la Suceava (în Bucovina), la Botoşani: De la Suceava, la Tişăuţi (vama austriacă, carantina se află la ¼ de ceas de acolo, în satul mai mare, Bosanci). Aici, hotar e râul Suceava, care, când se umflă apele, este trecut cu plute. De aici, prin Salcea, pe la Dumbrăveni, peste două braţe ale râului Siret, peste primul – pe un pod suspendat; apoi, la dreapta, pe lângă satul Vlădeni, pe la poalele împădurite ale unui deal, la Botoşani”[6].

1803: În „Condica liuzilor din 1803”[7] sunt înscrişi 105 birnici către Iordache Hurmuzache, proprietarul moşiei Salcea, oameni străini, aduşi de boier din Galiţia (liuzi), 103 clăcaşi fiind menţionaţi, în 20 august 1805, de către „Condica pentru fâneţele boiereşti, ce li s-au măsurat pe moşia Salcea”.

1804, iunie 15. „Alexandru Moruzi, domnul Moldovei, la cererea lui Iordache Balş, fost mare vistier, în care arată că s-a făcut hotarnica între moşiile Avereşti, Dumbrăveni şi Sălăgeni faţă de moşiile Salcea şi Iucşeni, din ţinutul Suceava, ale lui Iordache Hurmuzachi, în anul 1802, împreună cu Nicolae Calmuschi pitar şi Gavril Conachi mare vornic, în anul 1803, dar Iordache Hurmuzachi a fost nemulţumit, porun­ceşte lui Constantin Ureche fost mare sluger să meargă la faţa locului şi, după cartea de judecată de la Divan, hotarnica din 1762 şi alte scri­sori mai vechi ale megieşilor, să se îndrepte hotarele Avereştilor faţă de moşiile lui Hurmuzachi şi să se însemne cu pietre şi movile. Dacă acolo nu se va putea face îndreptare, la locul cu pricina nu se vor pune pietre hotare, ci se va face hartă, mărturie cu arătarea pricinii, pentru a fi trimise la Divan, să le dea hotărârea. A recitit marele logofăt”[8].

1817: În „Izvod de câţi oameni, copchii, i burlaci, i vădani, i di boi, i di vaci, i di oi, i di cai, i di stupi” din 20 martie 1817, sunt menţionate în Salcea 68 familii de birnici, 30 de familii de scutiţi (care nu plăteau bir, dar tăceau un număr sporit de zile de clacă la conacul boieresc) şi 9 familii de ţigani boiereşti. Total: 107 familii, cu 477 suflete. Dintre aceştia, 168 erau căsătoriţi, 12 erau burlaci sau văduvi, 12 femei erau văduve, iar 285 erau copii[9]. În Salcea, existau, în 20 martie 1817, cinci ciubotari, respectiv Ştefan, Timofte, Nichita, Gheorghe şi Antohi Leahu (polonezii, deci originari din sudul Poloniei, adică din Galiţia), toţi cinci primind, ulterior, numele de Ciubotar şi abandonând numele etnic, Leahul. Alte nume denumeau alte ocupaţii ale vremii: Ion Chetrar era pietrar, Ion sin Andrieş era morar, Manole sin Neculai era stoler, Dumitraş era cojocar, Grigoraş era scripcar (iată unde trebuie să-şi caute şi să-şi afle Petru Scripcă, cel care nouă ne-a fost mai mult decât un medic, deşi era doar felcer, moş-strămoşul!), un alt Dumitraş era fierar, Andronic sin Croitor era, ca şi tatăl său („sin” înseamnă „fiu”, iar „zet” – „al lui”), croitor, iar Onofrei era dohotar, ocupându-se cu adusul şi vânzarea păcurei. Primarul satului Salcea, numit vataman în 1817, era Vasile Vataman, iar reprezentant al stăpânului moşiei era Vasile Vornic. În biserica satului, slujeau Preotul Constantin (Luca), Dumitraşcu Dascăl şi Simion Palamariu, numele indicând, desigur, ocupaţiile.

1820: În catagrafia din 1820 sunt cuprinşi numai 45 birnici, 10 bejinari nestatorniciţi, 6 slugi boiereşti, 4 slujitori ai bisericii şi un „jidov arândar”, un oarecare Calman[10].

1831: Catagrafia înregistrează 3 preoţi, 3 dascăli, 1 străjer, 8 nevolnici, 7 vădane, 74 havalegii, 15 slugi boiereşti, 5 jidovi şi 9 burlaci[11].

1835: Într-o statistică din 1835, cuprinzând numărul de case şi biserici din fiecare localitate din Moldova, întocmită de isprăvniciile de ţinut, la cererea Departamentului Treburilor din Lăuntru, sunt menţionate bisericile de piatră din Burdujeni, Bursuceni şi Plopeni, precum şi bisericile din lemn din Salcea, Dumbrăveni (două), Grigoreşti (două) şi Siminicea. În Plopeni existau, în 1835, 167 case, iar în Salcea doar 80. Mai puţine decât în Siminicea (90), Grigoreşti (110) şi Burdujeni (130). Cea mai mare localitate din zonă era, în 1837, satul Dumbrăveni, care avea, împreună cu cătunele sale (Văratec, Sălăgeni şi Vereşti), 414 case[12].

1838: Catagrafia anului 1838 înregistrează 157 familii, din care 3 preoţi, 2 dascăli, 3 bătrâni nevolnici, 13 văduve, 105 birnici, 30 bejenari „din nou de sine veniţi” şi 1 vătav. Lista e iscălită de vornicul Ifrim Mihere[13].

1845: În catagrafia din 1845, Salcea este înregistrată cu 125 familii, din care 4 preoţi, 2 dascăli, 1 vătav, 7 nevolnici, 7 văduve, 75 birnici şi 25 hrisovoliţi, adică bejenari lipoveni.

1851: „O broşură, lucrată de Franz Raffelsberger şi publicată în 1851, la Viena, cuprindea „Itinerariile sau directorul tuturor rutelor poștale din k. k. Statele austriece“, consemnează că, „De la Suceava, trecând râul Suceava, apoi continuând prin Burdujeni, Salcea (Saltsche), hanul de pe râul Siret, se ajungea la Botoşani, cale de 2 poşte şi jumătate”[14].

1855: „Corespondenţă de lângă apa Sucevei, 22 octombrie. Salcea şi Plopenii, de unde scriu, sunt situate pe graniţa Moldovei, către Bucovina, dar în Moldova, vis-á-vis cu urbea Suceava, de care se despart prin fluviul cu acest nume, Suceava. Noutăţile noastre de aici sunt demne de toată compătimirea şi întristarea. Scumpetea ce ni se însemna mai nu-şi are perechea în istoria acestui Principat, aceea creşte şi se măreşte văzând cu ochii. Chila de grâu se vinde, aice, la graniţă, pe loc, de la 7 până la 7 galbeni şi jumătate, la Iaşi, de la 7, până la 8 galbeni. Guvernul începu a trimite oamenii săi prin ţinuturi, spre a cumpăra o sumă însemnată de grâu, cu scop, se pare pentru a preveni o carenţă de pâine neprevăzută, dar posibilă. Celelalte soiuri de cereale sunt încă foarte ridicate în preţuri, din care cauză se înţelege că manufacturile încă se scumpiră peste toată aşteptarea. Proprietarii şi posesorii, văzând nişte atari mişcări în preţuri, începură a cere, pe produsele lor, preţuri aşa de mari ca cumpărătorii să nu se apropia de ei, şi poate fi că aceasta încă e una dintre cauzele urcării preţurilor peste aşteptare. Toamna întreagă o petrecurăm în secetă, din care cauză arăturile şi semănăturile de toamnă nu ne promit vreo fertilitate favorabilă a pământului pentru anul viitor”[15].

1859: Personaj emblematic al satului moldovenesc devine şi rămâne deputatul-ţăran Simion Stanciu, din Salcea, alesul ţăranilor din nordul Moldovei. Simion Stanciu, al doilea fecior al lui Gavril Stanciu din Bosanci, care s-a stabilit în Salcea în noaptea de 11 spre 12 octombrie 1777, când au refuzat obştenii popii Andrei din Udeşti să depună jurământ de credinţă faţă de Austria, „însurăţel din 1843”, cum este pomenit în catagrafia anului respectiv, a fost multă vreme vornic al satului şi primar al comunei. În baza Tratatului de la Paris, din 30 martie 1856, în Principate urmau să se constituie câte un Divan ad-hoc, în care să fie reprezentate toate păturile populaţiei. Primele alegeri se fac şi se falsifică pe la jumătatea lunii iulie a anului 1857, reprezentantul ţăranilor fiind Vasile Diaconu din Zlătunoaia. După anularea rezultatelor alegerilor falsificate, a urmat scrutinul din 29 august 1857, când sălceanul Simion Stanciu a fost ales reprezentant al ţăranilor din judeţul Botoşani. / Primul document semnat de deputatul sălcean (singurul ţăran semnatar) a fost propunerea lui Mihail Kogălniceanu prin care se cereau Unirea Principatelor, autonomia ţârii şi o constituţie în care să se prevadă drepturi egale pentru toţi locuitorii. / În 9 noiembrie 1857, Simion Stanciu semnează, în poziţia a doua, propunerea ţăranilor de răscumpărare a boierescului şi de renunţare la „toate celelalte cu care suntem împovăraţi de către boierii de moşii”: „Apoi suspinul, durerea noastră de toate zilele, dorinţa cea mai marc pentru care ne rugăm zi şi noapte lui Dumnezeu să se îndure este căderea boierescului; de aceia vrem să răscumpărăm boierescul şi toate acelea cu care suntem împovăraţi de către boierii de moşii. Voim să scăpăm, voim să ne răscumpărăm, să nu mai fim ai nimănui, să fim numai ai ţării şi să avem şi noi o ţară; am îngenunchiat; am îmbrâncit cu toţii; cum suntem nu o mai putem duce îndelung… Din buni şi străbuni, noi am avut dreptul de a ne lucra pământul trebuitor pentru hrana noastră şi a vitelor noastre fără să ne poată alunga nimeni de pe dânsul. Toate uricele ţării, toate aşezămintele vechi şi noi ne sfinţesc acest drept, precum şi acela de a se da copiilor noştri pământuri, până la acoperirea a două treimi din moşie, iar până la Regulament aveam dreptul de a lucra cât vom putea”[16]. / În baza Legii comunale din 9 martie 1864, Simion Stanciu devine primul primar al comunei Salcea, fiind înlocuit cu un siminicean, care mută primăria în satul lui, după detronarea lui Cuza, în 1866. În toamna aceluiaşi an 1864 (25 şi 26 noiembrie), Simion Stanciu a fost ales iarăşi deputat al ţăranilor, împreună cu Gheorghe Lupescu şi Ion Roibu. / În 27 mai 1873, când trupul neînsufleţit al lui Alexandru Ioan Cuza a intrat în ţară prin gara Iţcani, Simion Stanciu, însoţit de sălcenii lui, a ieşit în întâmpinarea trenului, făcând gardă de onoare la sicriu până la Ruginoasa: „În gara Vereşti, conductul fu întâmpinat de o mulţime de botoşeneni, cu muzica acelei urbe; apoi, o deputaţiune de săteni, în frunte cu bravul ţăran Simion Stanciu, fost deputat în Divanul ad-hoc, care a însoţit sicriul ca gardă de onoare până la Ruginoasa”[17]. / „Unul dintre fruntaşii deputaţi ţărani în Adunarea ad-hoc, Simion Stanciu, a însoţit sicriul, de la Vereşti, până la Ruginoasa, strigând către ţăranii adunaţi în toate gările, în ciuda autorităţilor, să vină să-şi ia rămas bun de la fostul lor domn”[18]. / După obţinerea independenţei, în 1877, când Regatul România a avut dreptul să acorde decoraţii, Simion Stanciu a fost decorat cu Ordinul „Steaua României” în gradul de comandor. Brevetul cu nr. 429, din 5 martie 1878 (aflat la Arhivele Statului din Suceava), e contrasemnat de Mihail Kogălniceanu, Ministrul Afacerilor Străine. Pe o fotografie a deputaţilor ţărani de odinioară, în care Simion Stanciu se află în rândul întâi, primul din stânga, Kogălniceanu a scris „Talpa casei”, apoi i-a trimis-o lui C. A. Rosetti, pentru a o folosi ca document. / Deputatul ţăran a trecut la cele veşnice în 2 mai 1881, când împlinise numai 65 de ani. Ţăranul acesta superb, care-i fusese alături lui Kogălniceanu, în primele demersuri unioniste, şi care avea să-1 însoţească pe Alexandru Ioan Cuza pe ultimul drum al întoarcerii acasă, este oglinda a tot ceea ce a fost mai frumos în spiritualitatea sătească din acest nord de ţară. În 1857, în Divanul Ad-hoc, Simion Stanciu a luptat pentru răscumpărarea clăcii şi a dijmei şi pentru împroprietărirea ţăranilor, apoi, la reforma agrară din 1864, a plătit 1.521 lei pentru libertate şi pentru a deveni stăpân în propria-i ţară asupra unui petec de pământ. Când ţara în care avea şi el 5 fălci şi 40 de prăjini l-a chemat să moară pentru ea, Simion Stanciu a plecat să-şi facă datoria faţă de ţară, luând parte la asaltul asupra redutei Griviţa, pe care, alături de consăteni de ai săi şi de alţi şi alţi ţărani români, o şi cucereşte. Apoi revine la ale lui, trăind viaţa de fiecare zi, viaţa aceea înnobilată de ciclul recoltelor şi de oficierile agrare ale datinii străbune. A fost, în cele din urmă, adică după Griviţa, decorat de Regele României, dar decoraţia nu-i viza faptele de arme, ci faptele de spirit care-l ajutaseră să fie un prim deputat al ţăranilor.

1864: În 1864, luna august, în satul Salcea, în prezenţa primarului Simion Stanciu (primul deputat ţăran din judeţul Botoşani în Divanul Ad-hoc, încă din 1857), au fost împroprietăriţi sătenii, în funcţie de posibilităţile de lucru şi de suprafaţa de teren luată în arendă, cu o suprafaţă arabilă de 406 falei şi 68 prăjini, în tabelele de împroprietărire fiind trecuţi 128 clăcaşi şi 29 funcţionari, meseriaşi, servitori, văduve şi bătrâni nevolnici, adică tară copii. / Clăcaşii care aveau patru boi, au primit câte 5 fălci şi 40 prăjini teren arabil, aceştia fiind: Simion, Maftei şi Gheorghe STANCIU. / Alţi 49 de clăcaşi, care aveau doar câte o pereche de boi, au primit câte 4 falei de teren arabil: Alexa LUNGU, Alecu LIONTE, Ananie LUCA, Ananie BEREZGA, Alecu Costan PETRIUC, Vasile ŞARPE, Vasile zet ŞARBAN, Vasile Maftei STANCIU, Gheorghe ATODIROAEI, Gheorghe BELŢIC, Gheorghe IACOBEŢ, Gheorghe a NICHITII, Dumitru CURELIUC, Dumitru PÎSLARIU, Dumitru IACOBUŢĂ, Dumitru UNGUREANU, Dumitru LUCA, Ion AGRIGORĂSOAIEI, Ion HRIŢUC, Ion GOLOFCA, Ion ŞARBAN, Constantin PETRIUC, Cozma MAXIM, Neculai BILIUŢ, Neculai PÎSLARIU, Nichifor CHETRARIU, Niţă CIOBANU, Dumitru lui Onofrei BELŢIC, Dumitru a NICHITII, Simion IACOBEŢ, Simion ATODIROAIEI, Tanasă CHETRARIU, Casandra lui Dumitru OCHEANĂ, Catrina lui Dumitru BELŢIG, Ion AVASILOAEI, Ion BEREZGA, Constantin BELŢIG, Costache zet ALEXA, Zoiţa lui Manole ŞARBAN, Neculai a lui Maftei STANCIU, Neculai a lui Manole PINTILEI, Niţă IACOBEŢ, Vasile DANILOAIE, Pintilei ŞARBAN, Paraschiva BELŢIG, Simion LUCA, Simion HRIŢUC, Ştefan ŞARBAN, Balaşa sin OCHEANĂ. / Clăcaşii cu palmele, 76 la număr, printre care câteva văduve şi o colindătoare, numită, sugestiv, Maranda Malanca, au primit câte 2 fălci şi 40 de prăjini: Alexandru BELŢIG, Vasile SCOPU, Grigore a lui Mihai RÎNDAŞU, Gheorghe PALAMARIU, Dumitru BURDUJA, Ion a NICHITII, Ion COJOCARIU, Ion PALAMARIU, Ion a lui Mihai LUŢUC, Ion a lui Dumitru IACOBEŢ, Mihai CHIŞCAN, Niculai a lui Gheorghe BILIUS, Neculai a lui Costan BELŢIG, Petrea BOSÎNCIANU, Andrii PALAMARIU, Gheorghe GURIUC, Grigore PALAMARIU, Dumitru a PĂVĂLOAIE, Dumitru ILAŞ, Ion zet PALAMARIU, Ion SEMIAN, Ion MURARIU, Ilie SAFTIUC, Ion a lui Petru BOSÎNCIANU, Manolache Ţ1GĂNAŞU, Neculai STATRIUC, Neculai a lui Gavril STANCIU, Acsania lui Petru BOTEZATU, Simion ANDRIOAIE, Simion a lui Ion HRIŢUC, Toader a lui Onofrei BELŢIG, Toader ŢURLUI, Ştefan RÎNDAŞU, Ştefan SCÎNTEIE, Gheorghe DASCĂLU, Ion PETRAŞ, Aniţa CHIŞCAN, Gheorghe ONOFREI, Gheorghe COJOCARIU, Alecu REBENCIUC, Maranda CHIŞCAN, Maranda COJOCARU, Nică APREDOLOG, Zoiţa lui Toader PALAMARIU, Alexandra BALAHURA, Gheorghe zet ATANASOAIE, Grigore BALAHURA, Safta ŢIBULCĂ, Panaite ANDRONIC, Catrina MITRIC, Dumitru COSTÂN, Simion ROTARIU, Toader a lui  Onofrei HRIŢUC, Tanase a PĂVĂLOAIE, Toader ILAŞ, Ştefan PETRAŞ, Ştefan HIRGHILIGIU, Ion BALAHURA, Ioan GRAMĂ, Ancuţa lui Vasile VULPE, Gheorghe MACOVEI, Grigore BOSÎNCIANU, Costache CIUBOTARIU, Măriuca CHETRARIU, Maranda MALANCA, Dumitru sin POPA, Ion ROTARIU, Ion a lui Cozma MAXIM, Costache a ILENII, Ion ŢIBULCĂ, Tudorache a MIRONESEI, Neculai HOLOŞPIN, Nechita PLUGARIU, Liana VĂDANA. / Tot în 1864, când s-au dat pământuri şi… nume, 29 de familii de clăcaşi, în mare majoritate nevolnici, adică bătrâni sau văduve fără copii, au primit, în vatra satului, câte 12 prăjini de grădină şi loc de casă: Panaite GRECU, fierarul Nastase BALAHURA, rândaşul Ilie CHELARIU, Catrina MOAŞA, orfanii preotului TUDORACHE, Safta lui Niculai a NICHITII, servitorul Ion MATEI, Alecu HERGHELEGIU, Gheorghe CHETRARIU, Tanasă HRIŢUC, Gavril BEREZGA, Petrea BĂLTESCU, stolerul Constantin VIŞINOSCHI, Irina lui Matei STOLERIU, jitarul Ion MANDIUC, Ion BÎRLIGA, Neculai MACOVEI, Ion TUDOSE, învăţătorul Grigore CÂRJA, argatul Neculai MARIAN, Manolache PINTILIE,  servitorul Toader ARHIP, Catrina FRUMUŞELOAIA, lăcătuşul Ion LĂCĂTUŞU, fierarul Ion ILAŞ, dascălul Ştefan DASCĂLU, Vasile DASCĂLU, dascălul Ion DASCĂLU, preotul Constantin MĂCĂRESCU.

1877: În cazarma din Burdujeni, formată din clădirile şi chiliile mănăstirii Teodorenilor, secularizate în 1863, au fost încartiruiţi ostaşii Regimentului 16 Dorobanţi, regiment devenit, ulterior, Regimentul 16 Infanterie Suceava. În compania a III-a a acestui regiment fuseseră înrolaţi sălcenii Grigore a Lucăi – sergent, Vasile Nichifor, Ion Pietraru, Simion Stanciu, Minai Palamaru, Dumitru Cojocaru şi Constantin Ciobanu, şi plopanarii Ion D. Palagheanu – sergent, primar al comunei Salcea din 1907 până în 1916, Ştefan Godroman, Alecu Spataru şi Ion Cazacu, care au plecat, ulterior, la luptă, în Balcani. În 30 august 1877, în timpul asaltului asupra redutei Griviţa, sergentul major al companiei a III-a a fost rănit, iar comanda i-a revenit sergentului Grigore a Lucăi (deci, Grigore Luca), sălceanul şi consătenii săi răzbind printre primii în redută şi capturând un steag turcesc, depus, ulterior, la Muzeul Militar Central din Bucureşti. În raportul nr. 690 / 31 august 1877 (publicat în ziarul „Adevărul” din 3.03.1895), locotenent colonelul Gheorghe Boteanu, el însuşi Erou al Neamului, comandantul Regimentului 16 Dorobanţi, nota numele celor cinci viteji care au capturat steagul turcesc de la Griviţa: sergent Grigore a Lucăi şi soldaţii Minai Palamaru, Ion Cazacu, Gheorghe Marchitan şi Neculai Vădana, primii trei fiind din Salcea şi Plopeni. Pentru eroism, Grigore a Lucăi a primit mai multe decoraţii şi medalii, precum şi o pensie lunară de 50 lei. A trecut la cele veşnice în 20 mai 1909, când împlinise 58 de ani. În 1915, urmare a unei subscripţii publice, a fost ridicat, în faţa şcolii din Salcea, un monument al eroului depus în cimitirul Salcea. Chiliile Todirenilor au fost mistuite de foc, împreună cu 115 case din Burdujeni.

1898: Comuna Salcia includea doar satele Salcia şi Siminicea Balş, având „o suprafaţă de 3088 hectare, din care 1844 proprietatea mare şi 1244 ale locuitorilor, şi o populaţie de 600 familii sau 2.518 suflete. Are 2 biserici, deservite de 2 preoţi şi 4 cântăreţi; 2 şcoli mixte, frecventate de 97 copii; 6 cârciumi. Vite: 200 cai, 800 boi şi vaci, 158 porci şi 1.172 oi”. / „Satul Salcea, format din 250 familii, cu 1.090 suflete, era înconjurat de o moşie de 2.002 hectare, şi avea, din 1893, un primar, pe Vasile Neculescu, un ajutor de primar –Ivan Leizeriuc din Siminicea-Balş, doi consilieri comunali din Salcea – Gheorghe Rosete şi Ştefan Ştefan, şi doi consilieri din Siminicea-Balş – Nicolai Paveliuc şi Alexandru Tucaliuc, plus un notar, pe nume Ion Apostoliu. Avea o biserică cu un preot şi doi cântăreţi, avea o şcoală, frecventată de 97 copii, şi trei cârciumi, dar sărăcia îşi făcea de cap prin Salcea, din moment ce în gospodăriile celor 250 familii se aflau doar 70 cai, 924 oi, 4 bivoli şi 92 porci[19].

1899: Prefectura judeţului Botoşani publică, în Monitorul Oficial, un „Tablou de tinerii din judeţul Botoşani care urmează a fi înscrişi pe tabelele de recensământ ale clasei anului 1901 şi care sunt dispăruţi de prin comunele unde s-au născut”. Printre aceştia se numărau şi Popescu Costache, fiul lui Vasile şi al Mariei, Baraş Nahman, fiul lui Zalman şi al Şenibeilei, Sturza Ion, fiul lui Spiridon şi al Ecaterinei, Lumaicu Costache, fiul Anei, Irimia Mihai, fiul lui Costache şi al Savetei, Andrieşi Neculai, fiul lui Ion şi al Mariei din Salcea[20].

1904: „Salcea are o biserică mai nouă, care e încunjurată, însă, de plantații de brazi și de flori. Gospodăria proprietarului, care e dl Alexandru Cantacuzino-Pașcanu, se poate socoti printre cele mai bune din țară: un heleșteu se revarsă la soare cu luciul său de oțel; apele lui dau puterea electrică, prin care se luminează curtea; în cuprinsul ei se îngrămădesc coșarele și magaziile, și un păstor mână un cârd de viței sperioși, care zburdă nebunatici în jurul trăsurii”[21].

1906: „Vindecări minunate de boli, la moaştele Sfântului Ioan cel Nou din Suceavă, istorisite de părintele Sidorovici: Domnişoara Aglaia Apostoliu, din Burdujeni. Despre întâmplarea numitei domnişoare mi-a istorisit tot părintele Sidorovici. În ziua de Sânziene, 24 iunie vechi 1906, m-am întâlnit, în locuinţa părintelui paroh Mihai Sârbul, din Suceava, cu părintele Alexandru Râşca, din Burdujeni-sat, şi l-am rugat să binevoiască a-mi mijloci ştirea lipsă despre domnişoara Aglaia. Cu epistola din 7 septembrie 1906, Sfinţia sa mi-a trimis următoarea scrisoare, alcătuită de însuşi dl Ioan Apostoliu, părintele domnişoarei Aglaia: / „Subsemnatul Ioan Apostoliu, din comuna târg Burdujeni, judeţul Botoşani, prin aceasta vă aduc la cunoştinţă următoarele: În anul 1898, luna august, fiind primar la comuna Salcea, în una din nopţi, copila mea, Aglaia, cum dormea singură în pat, s-a sculat, pe la miezul nopţii, mută, neputând vorbi nimica, şi, cu mâna dreaptă în nesimţire, neputând-o mişca de loc. A doua zi, am dus-o la preotul Ioan Filipescu, din Siminicea-Balş, de i-a citit, şi, a treia zi, am dus-o la Sfântul Ioan din Suceava de i-a citit şi făcut sfinţirea apei, de unde m-am reîntors acasă, pe la 2 ore după-amiază. Mergând copila în grădina cu flori, s-a culcat şi a dormit ca o jumătate de oră. Sărind un câne în grădina cu flori, dânsa s-a deşteptat din somn şi a strigat la câine: „Ţibă!” şi a început a vorbi. Am întrebat-o, pentru ce nu vorbea? Dânsa mi-a răspuns că nu a putut vorbi de loc. În acelaşi timp, a început a mişca şi mâna şi s-a făcut sănătoasă, cum era şi cum este şi astăzi. Aceasta este ştiinţa mea, de minunea făcută de Sfântul Ioan de la Suceavă. Burdujeni, 1906, iunie 28 / Apostoliu m/p”[22].

1907: La Salcea, răscoala a izbucnit în 6 martie 1907, când, împreună cu siminicenii şi cu adâncăţenii, sălcenii au intrat în Burdujeni şi au devastat târgul, în ciuda împotrivirii companiei conduse de maiorul Văscan (100 de soldaţi care păzeau gara, primăria, oficiul poştal, farmacia Lang şi depozitele de pulbere) din Regimentul 15 Războieni. În ziua acea, răsculaţii, „fiind beţi, se dedau la adevărate acte de sălbăticie, fără să comită, însă, omoruri”. În timpul nopţii, evreii din Burdujeni au trecut graniţa Bucovinei şi s-au adăpostit în Suceava şi în Iţcani, iar răsculaţii, rămaşi stăpâni peste Burdujeni, au devastat şi prădat toate dughenele, apoi, după o raită prin satele natale, unde şi-au ascuns prada, au revenit, pe 8 martie, ca să devasteze şi să mai ia ce se mai putea lua. Motivul răscoalei „a fost numai reclamaţiunea ţăranilor în contra arendaşilor evrei, care nu voiau să facă angajamente şi să dea pământ de hrană în lucru”. Prefectul Văsescu, care cunoştea bine nemulţumirile ţărăneşti, somase din vreme pe „arendaşii evrei să facă contractele”, dar s-a întârziat până a fost prea târziu. / Primele arestări se fac în 20 martie, când prefectul Văsescu vine la Salcea şi la Dumbrăveni, pentru a supraveghea asigurarea liniştii şi a pazei castelelor lui Leon Ghica, din Dumbrăveni, şi Alexandru Cantacuzino-Paşcanu, din Salcea, care casă boierească din Salcea, „din nenorocire… nu a putut fi salvată, ea e completamente devastată, doar grajdurile şi dependinţele au fost salvate, prin sosirea a 60 de soldaţi, trimişi în grabă de la Dumbrăveni”. În timpul investigaţiilor, „un locuitor (Gheorghe Todiraş din Plopeni) a încercat să lovească cu cuţitul pe un soldat (un sergent – n. n.). Acesta a tras un foc, locuitorul a fost rănit uşor şi condus la spitalul din Burdujeni”. Investigaţiile au fost finalizate cu 40 de arestări numai în satul Salcea (din Plopeni a fost arestat şi învăţătorul Teodor Rotaru, drept instigator) şi cu concluziile ulterioare ale istoricului evreu Mihail Roller, din care, după ce am citat documente, vom cita şi opinii:  / „La 6 martie, un număr de 300-400 locuitori din comuna Siminicea, agitaţi de preotul Gabriel Neagu, Salcea, sub conducerea primarului Domete Luca, şi Burdujeni, uniţi cu cei din Adâncată, au început a devasta în Târgu Burdujeni, insuficient apărat de cei o sută de soldaţi din Regimentul 15 Războieni, însărcinaţi mai ales cu paza localurilor publice şi a gării. Cu toate întăririle armate aduse din Botoşani, acţiunile ţăranilor au continuat. Principala revendicare a ţăranilor era obţinerea pământului necesar pentru muncă…. Concomitent, ţăranii îşi îndreptau mânia şi împotriva negustorilor şi cămătarilor din Burdujeni, spoliatorii nemiloşi ai ţăranilor. Mulţi din aceşti negustori parazitau pe terenul relaţiilor dintre marii proprietari şi ţărani, le speculau nevoile, căutau să intre în graţiile arendaşilor spre a participa –  prin intermediul comerţului şi a cametei – la stoarcerea ţărănimii”. / Câţiva ani mai târziu, vizitând castelul din Salcea şi discutând cu sătenii, un moşier fălticenean, scriitorul Artur Gorovei, rămâne copleşit de jalnicele rămăşiţe ale unei izbucniri violente şi exprimă punctul de vedere al unei moşierimi contrariate de „necuminţenia” surprinzătoare a ţăranului român: „Dacă mergi noaptea cu trenul, între Vereşti şi Burdujeni, şi te uiţi pe fereastra vagonului, zăreşti la o oarecare depărtare nişte globuri mari de lumină electrică, asemenea unor stele care sclipesc deasupra unui pustiu. Acolo este Salcea, moşie pe care s-a făcut cea mai frumoasă gospodărie din ţara noastră şi s-ar face şi astăzi, dacă n-ar fi intervenit rătăcirea din anul sângeros 1907. Când te duci din Vereşti la Salcea, treci printr-o alee mai lungă de un kilometru, plantată cu pomi de amândouă părţile. E un drum public, plantat de proprietar, cu cheltuiala lui, şi replantat cu îndărătnicie de nenumărate ori după ce ţăranii, duşmanii arborilor, îi distrugeau numai pentru plăcerea de a distruge. În fundul aleii se zăreşte palatul din Salcea, în mijlocul unui parc mic, dar graţios şi vesel. Cine vrea să-şi facă o palidă idee despre ceea ce au fost răscoalele din 1907 să poftească la Salcea, unde li se păstrează urmele cu multă sfinţenie. Te cuprinde groaza când pătrunzi în interiorul acestei locuinţe cochete, ale cărei uşi şi fereşti sunt înlocuite prin scânduri bătute în cuie. Năvălirile barbarilor nu puteau să facă dezastre mai grozave. Nu a rămas nimic nedărâmat. Uşi, fereşti, mobile, totul a fost prefăcut în bucăţi. Sobele de teracotă au fost dărâmate, caloriferele scoase din păreţi, sârmele de la conducta electrică au fost smulse şi rupte, cărţile din bibliotecă sfâşiate foaie cu foaie, şi toate acestea – lemnăria, teracotă, fierărie, sârme, hârtie – toate zac împrăştiate pe parchet – singurul lucru de preţ care a rămas nevătămat, şi asta numai pentru că ţăranii nu i-au cunoscut valoarea. Ca să poţi înainta în odăi, trebuie să încaleci peste toate aceste sfărâmături, care stau de patru ani neclintite, ca şi în ziua nenorocită când poporul cel mai blând din lume a dat dovada unei sălbăticii de care nimeni nu l-a bănuit. Cum s-au petrecut aceste lucruri? Cine i-a îndemnat? Unde şi cum s-au înţeles? Nimeni nu-ţi poate răspunde nimic. Se ştia mai de înainte că se va întâmpla ceva; şi în zorii unei zile a năvălit puhoiul. Vitele au fost scoase din grajduri şi lăsate slobode; trăsurilor li s-a dat drumul din deal înspre iaz; hamurile au fost tăiate în bucăţi; apoi au început operaţia în casă. Până şi unii dintre servitorii vechi ai proprietarului s-au dedat la acte de vandalism. Se spune că un bucătar lovea cu toporul în maşina din bucătărie şi răcnea: „Douăzeci de ani m-am ars cu la maşina asta!”. Măcar pe bucătarul acesta nu 1-a mânat la răscoală dragostea de pământ şi lipsa lui. Câţiva dintre răsculaţi (conduşi de Mihai Gîză – n.n.) ajunseseră în tumul palatului, cu gândul să înceapă a-l dărâma din vârf, când au văzut venind armata. În câteva minute au dispărut cu toţii, lăsând în urma lor numai ruine. În locul răsculaţilor au venit soldaţii şi ce a mai rămas nesfărâmat de răsculaţi a fost cucerit de soldaţi, care aveau sacii plini de trofee. Pe toată valea Siretului, din judeţul Botoşani, s-a întins distrugerea. Hancea, Băneştii, Fântânelele au avut soarta Salciei; numai Dumbrăvenii nu au suferit nimic. Şi, lucru curios, se spune că în judeţul Botoşani răscoalele au avut un caracter antisemit; cu toate acestea, şi Salcea, şi Hancea, şi Fântânele erau gospodării creştineşti şi au fost distruse, iar Dumbrăvenii, moşie arendată unor evrei, au fost cruţaţi”[23].

1916-1918: S-au jertfit pentru înfăptuirea României Mari: Gheorghe BILIUS, Manole CULIPEI, Gheorghe FLORESCU, Petru MANDIUC, Dumitru OCHIANU, Gheorghe SAFTIUC.

1917, Regina Maria: „În tren. Sâmbătă 18 februarie / 3 martie 1917… La Hânţeşti, Dumbrăveni și Salcea, am găsit o mulțime de bolnavi de tifos exantematic. Oriunde m-am dus, totul era decorat cu florile timpurii ale primăverii, în special ghioceii și ramuri de salcie, care erau foarte frumoase. Am fost atât de dornică de flori, încât această abundență a fost o adevărată bucurie… După prânz, am pornit din nou, pentru a vizita divizia lui Petre Grecianu; obișnuia să fie A.D.C. Ne-a întâlnit la Salcea, arătând extrem de tare și viguros, așa cum face întotdeauna. La Salcea era și un spital mare. Din păcate, pierdem mulți medici, din cauza acestui tifos îngrozitor. Până la urmă, toate par să se rezolve, chiar dacă este transmis prin viruşi împotriva cărora este foarte dificil să te aperi în perioadele de murdărie și dezordine”[24].

1941, septembrie 30: „Se publică mai jos lista Nr. 16, de gradele inferioare (trupă), morţi pentru patrie în actualul război, începând de la 22 iunie 1941, ora 24: Moraru Gheorghe, soldat, ctg. 1932, cu ultimul domiciliu în comuna Salcea, judeţul Botoşani, mort la 14 august 1941; Irimia Mandache, soldat, ctg. 1937, cu ultimul domiciliu în comuna Salcea, judeţul Botoşani, mort la 14 august 1941”[25].

1942, ianuarie 29: „Noi, general Victor Iliescu, subsecretar de Stat al Educaţiei Extraşcolare; / Având în vedere jurnalul Consiliului de Miniştri Nr. 21 din 14 Ianuarie 1942… / Decidem: Art. unic. Se angajează, pe data prezentării la serviciu, ca diurnişti la formaţiunile tineretului extraşcolar, următorul personal, plătibil cu îndemnizaţia de şedinţă respectivă: Stanciu Aurel, învăţător, şeful Subcentrului Salcea; Plamaru Emilia, învăţătoare, şefa Subcentrului Salcea”[26]. După 1947, învăţătorul Aurel Stanciu, din Salcea, s-a ascuns în pivniţa de sub casă, vreme de mai bine de 15 ani, pentru a se sustrage umilirii. Atunci când a ieşit la lumină, Aurel Stanciu avea premeditată o monografie a comunei Salcea, pe care nu a mai apucat să o vadă între coperte, dar pe care am inclus-o, târziu, într-o monografie pe care i-am şi închinat-o[27].

1941-1945: Au făcut sacrificiul suprem pentru Neam şi Ţară: Domete ATODIRICESEI, Gheorghe BELŢIC, Ilie BELŢIC, Constantin BUREŞCA, Petru BUCUR, Mihai BILIUS, Petru CIOFU, Vasile CALINIUC, Gheorghe CHIŞCAN, Dumitru CREANGĂ, Mihai COJOCARU, Mihai COJOCARU, Costache CURALIUC, Mihai CURALIUC, Mihai DĂNILĂ, Neculai DĂNILĂ, Dumitru DASCĂLU, Mihai GANGA, Ilie GRIGORAŞ, Costache MANDIUC, Mandache MANDIUC, Gheorghe MOROŞANU, Gheorghe MIRON, Constantin POPA, Mihai PETRARU, Ioan PINTILIE, Mihai ŞERBAN, Savel STANCIU, Mandache VULPE, Costache LUŢUC, Mandache MANDIUC, Toader MANDIUC, Alexa MIRON, Costache NICHIFOR, Mihai PALAMAR, Vasile PETRARU, Dumitru SAFTIUC, Mandache ŞERBAN, Mihai ŞUMAHĂR, Mandache VULPE.

1945: „Următorii învăţători se transferă, pe ziua ie 1 Septemvrie 1945, la şcolile primare din oraşul şi judeţul Botoşani, trecute în dreptul fiecăruia:  Marţonea Mihai, de la Salcea, la Plopeni, Salcea – judeţul Botoşani, V b., art. 177”[28].

1947: „Având în vedere raportul cu Nr. 16.799 din 1947 al Inspectoratului şcolar regional Suceava, înregistrat sub Nr. 264.182 din 1947[29], următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 septembrie 1947, la şcolile primare indicate în dreptul fiecăruia: Buţincu Ioan, de la Salcea-Botoşani, la Burdujeni, Şc. nr. 2, post III, soţie învăţătoare”[30].

[1] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 261, p. 120

[2] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 270, p. 122

[3] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 306, p. 130

[4] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 439, p. 162

[5] Călători, X, partea I, p. 333

[6] Călători, XIX, I, pp. 754-773

[7] Codrescu, Theodor, Uricariu, vol. VII, p. 244

[8] DGAS, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, Doc. 1609, p. 522

[9] Biblioteca Academiei, pachet CCLXXI, doc. 137

[10] Arhivele Statului Iaşi, transp. 166, of. 143, No. 7, filele 31-32

[11] Arhivele Statului Iaşi, tr. 885, op. 1011, Nr. 10, filele 21-24

[12] Arhivele Statului Iaşi, tr. 696, op. 722, Nr. 1084, filele 80-84

[13] Arhivele Statului Iaşi, tr. 1316, op. 1488, Nr. 1174, filele 53-59

[14] Raffelsperger, Franz, Itinerär oder Verzeichniss aller Postrouten in den k. k. österreichischen Staaten, Wien 1851, pp. 53, 54

[15] Gazeta Transilvaniei, nr. 90, 9 noiembrie 1855, p. 349

[16] Sturza, Dimitrie, Însemnătatea divanurilor ad-hoc din Iaşi şi Bucureşti, 1912, pp. 327, 329, 419

[17] Domnia şi detronarea lui Cuza Vodă, Bucureşti, Biblioteca „Flacăra”, nr. 8, p. 183

[18] Mihalache, M., Cuza Vodă, Ed. Tineretului, 1967, p. 235

[19] Lahovari, George Ioan, Marele Dicţionar Geografic al României, volumul V, Bucureşti 1902, pp. 308 şi 310

[20] Monitorul Oficial, No. 165, Sâmbătă 23 octombrie / 4 noiembrie 1899, pp. 5649, 5650

[21] Iorga, Nicolae, România cum era până la 1918, volumul II, Moldova și Dobrogea, București 1972, pp. 27-33

[22] Biserica şi Şcoala, Anul XLVIII, Nr. 31, duminică 28 iulie / 10 august 1924

[23] Artur Gorovei, Pe urmele răscoalelor, în Cruzimi, Iaşi, 1921, pp. 235-237

[24] Marie, Queen of Roumania, The story of my Life, London, Toronto, Melbourne and Sydney 1935, pp. 159, 160

[25] Monitorul Oficial, Anul CIX, Nr. 231, marţi 30 septembrie 1941, pp. 5805 şi urm.

[26] Monitorul Oficial, Anul CX, Nr. 24, joi 29 ianuarie 1942, pp. 561, 565

[27] Stanciu, Aurel, Drăguşanul, Ion, Pagini monografice: Salcea, Mereni, Plopeni, Prelipca, Văratic, Suceava 2004

[28] Monitorul Oficial, Nr. 246, 27 octombrie 1945, p. 9500

[29] Monitorul Oficial, Nr. 250, 29 octombrie 1947, pp. 9652-9657

[30] Monitorul Oficial, Nr. 135, 17 iulie 1947, p. 4912

Povestea aşezărilor sucevene: Prelipca

PRELIPCA. Cel mai nou sat al comunei Salcea, cunoscut, iniţial, sub numele Lunca, a apărut în lunca Sucevei după 1777, anul depunerii jurământului de credinţă către Austria, jurământ pe care numai obştenii popii Andrei din Udeşti au refuzat să-l depună, trecând graniţa în Moldova, în noaptea de 11 spre 12 octombrie, şi stabilindu-se pe moşiile şi prin satele din vecinătatea apei. După 1830, când în Bucovina stagiul militar devine obligatoriu, vin şi alte familii tinere, ca să pună temeliile unui sat la fel de tânăr. Iorga scria, în 1904: „Apa Sucevei scânteie jos în şerpuiri de argint, şi lângă dânsa vezi în vale pata de copaci şi case albe ale Prilipcăi, vechiul cuib de dezertori din rândul cătanelor împărăteşti… / Graniţa aceasta de nimic au trecut-o deseori fugarii de la oaste, iobagii însetaţi de altă viaţă, făcătorii de rele, care voiau să scape de ştreang. Sate întregi, ca Prilipca, s-au făcut dintr-înşii”[1].

1831: Satul Lunca, ulterior Prelipca, a fost format de şase familii, toate menţionate în catagrafia fiscală a anului 1831 drept familii de bejenari, cu numele capului de familie: Irimia UNGUREANU, Ion UNGUREANU, Gheorghe CHIŞCAN, Grigore sin (fiu) Ion CAZACU, Toader LUNCAŞU ENACHI. Irimia Ungureanu a avut trei feciori, Grigore, Vasile şi Ilie, înscrişi în catagrafia din 1864 drept Grigore Irimiei, Vasile Irimiei şi Ilie Irimia, ultimul dintre ei fiind, practic, întemeietorul familiei Irimia, o familie cu vechi rădăcini ardelene, căreia, într-o vreme, datorită acestei origini, i s-a zis Ungureanu. Ion Ungureanu nu-i obligatoriu să fi fost vreo rubedenie de-a lui Irimia Ungureanu, din moment ce numele acesta semnala doar o provenienţă provincială. Într-o vreme, el a fost cunoscut sub un nume ocupaţional, cel de Ion Jitar, la care s-a renunţat ulterior. Gheorghe Chişcan a avut doi feciori, pe Vasile şi Simion, iar Grigore sin Ion Cazacu, deci fiul unui bejenar galiţian, a avut, în mod cert, măcar un copil, Petrea, care, la împroprietărirea din 1864, este trecut şi cu numele tatălui, Petrea Grigore Cazacu. Toader Luncaşu pare să fi fost pădurarul luncii Sucevei, dobândind, astfel, un nume ocupaţional, numele lui vechi fiind sau Toader Chihaia sau Toader Jitar, nume care, prezent într-o primă catagrafie, nu se mai regăseşte după aceea. Cât despre Enachi, el moare devreme, lăsând după el o văduvă, pe Irina lui Enachi, şi un orfan, pe Dumitru sin Enachi.

1838: În catagrafia anului 1838 apar şi alte nume de bejenari, Ştefan Bejenari devenind, ulterior, Ştefan Ciobanu. Bejenarii aceştia sunt, în mare majoritate, oameni tineri, care nu s-au vrut „cătană la împăratul”, preferând să treacă în noua vatră de sat din lunca Sucevei, de unde lesne se putea ajunge în Bucovina satului natal, în care au rămas să dăinuiască atâtea rubedenii. Prelipcanii anului 1838 au fost: Vasile PĂIUŞ, Vasile sin SANDU, Ştefan HUŢANU, Petrea ROIBU, Dumitru UNGUREANU, Constandin DUMBRĂVANU, Gheorghe CIOBANU, Dumitru VĂCARI, Ion CIUTAC, Gavril AVRAMCIUC, Gavril JITAR, Vasile DRASCIUC, Mihai LOPCIUC, Pintilie MOISUC, Simion RÂNDAŞU, Dumitru CIOBANU, Ion PASCARU, Ion SAUCIUC, Ion BUCŞĂ, Constandin LIŞMAN, Gheorghe HADE, Ion COŞULE, Dumitru CÂMPANU, Gherasim UNGUREANU şi Vasile zet (al lui) Ştefan HUŢANU.

1845: În catagrafia anului 1845, se mai adaugă câteva nume de bejenari, toţi „însurăţei”, deci flăcăi buni de oaste, plecaţi din Bucovina între anii 1839-1845: Dumitru BOARI, Pavel zet GRAMA, Simion UNGUREANU, Vasile MORUZ, Sava ANDONIE, Gheorghe LUNGU, Ion sin Gheorghe ILIE, Ilie zet Irimia UNGUREANU, Ion PRICOP, Vasile CHIŞCAN, Gavril PUŞCAŞU, Neculai BUNGA.

1864: Împroprietărirea din 1864 (216 hectare) consemnează, în Prelipca, trei familii cu câte patru boi, care primesc câte 5 fălci şi 40 prăjini de pământ, familii care, fără îndoială, îşi rotunjeau veniturile şi prin mic trafic de frontieră: Vasile MORUZ, Filip STOICA şi Simion LAZĂR. / În sat existau şi 30 de familii care aveau câte o pereche de boi, capii acelor familii fiind împroprietăriţi cu câte 4 fălci de pământ: Vasile IRIMII, Gheorghe ANDONE, Gheorghe CIOBANU, Gheorghe PINTILEI, Dumitru BOUARIU, Dumitru ROTARIU, Dumitru Gh. CIOBANU, Ion CEAPĂ, Ion ŢIGĂNAŞU, Ilie IRIMIA, Ion Simion LAZĂR, Constantin BIDU, Lazăr VACARIU, Neculai POPESCU, Pavel zet GRAMA, Gheorghe CORMANĂ, Paraschiva lui Gheorghe LUNGU, Gheorghe JUDIUC, Grigore IRIMIEI, Dumitru Gh. ILIE, Dumitru de la DUMBRAVANCA, Nică ENACHI, Ion Gh. ILIE, Ion IZMANĂ, Ion SÎRGHI, Constantin CIOBANU, Costache CIUTAC, Neculai DRĂGOI, Petrea PAROH şi Simion UNGUREANU. / Clăcaşi cu palmele, împroprietăriţi, la 1864, cu câte 2 fălci şi 40 prăjini au fost: Andrii CAZACU, Vasile de la LAZĂR, Vasile CHIŞCAN, Vasile JUGARIU, Vasile STANCIU, Gheorghe LEACOV, Grigore PASCAL, Dumitru ENACHE, Dionisie Gh. CIOBANU, Ion AXINTE, Iordache zet HUŢANU, Mihalache STANCIU, Dochiţa HUŢANCA, Ion PĂIUŞ, Maranda lui Dumitru SÎRGHI, Vasile HUTANU, Vasile LEONTIE, Vasile PARH, Vasile LUNGU, Vasile zet LAZĂR, Gheorghe SULUGIUC, Gheorghe GĂITAN, Dumitru CIUTAC, Ion a DIACONIŢEI, Ion Gh. CIOBANU, Mihalache SPINEI, Simion CHIŞCAN, Ileana SECARĂ, Petrea lui Grigore CAZACU şi Ion PASCARIU. / Loc de casă şi de grădină primesc numai 5 persoane, semn că satul, datorită vecinătăţii cu Bucovina, era îndestulat, având doar doi nevolnici (bătrâni fără copii), un servitor, un cioban şi un preot: ciobanul Ştefan CIOBANU, Ion CIUTAC, servitorul Mihai CLUCI, Gheorghe CHIŞCAN şi preotul Costache BOBULESCU.

1870: Bunăstarea obştii prelipcene se manifestă şi prin construirea, pe cheltuiala celor şaptezeci şi cinci de familii, a unei biserici de lemn, între 1870-1871, împodobită cu o catapeteasmă cumpărată din Giurgeşti (Pleşeşti-Fălticeni). Contribuţii substanţiale par să fi avut preotul Costache Măcărescu, succesorul preotului Costache Bobulescu (din care descinde familia Popescu), şi gospodarii Gheorghe Muraru şi Toader Elisei.

1888: „Şcoalele rurale suplinite din judeţul Botoşani, se scot în concurs, pe ziua de 1 Septembrie, şi anume… şcoalele comunelor Dumbrăveni-Vereşti, Fântânele-Joldeşti, Fântânele-Băluşeni, Salcea, Burdujeni, Prilipca, Costeşti”[2].

1890: Serviciul intendenţei Corpului IV de Armată achiziţionează lemne pentru pichetele de grăniceri ale Companiei a 8 Burdujeni, respectiv „Trecătoarea Burdujeni, Suceava, Prisaca, Tescuţi, Prilipca, Rusu, Vereşti şi Cotul Dobei”[3].

1893: Şcoala din Prelipca a fost înfiinţată, conform „Anuarului Naţional al României pe 1893”, în anul 1893, primul învăţător fiind Eliza Popei, probabil fata sau nepoata preotului Bobulescu. „Documentele păstrate în arhiva Şcolii cu clasele I-VIII Prelipca ne relatează despre un învăţământ organizat în această zonă începând cu anul 1893. Cursurile se desfăşurau într-o casă închiriată de primărie, spaţiu total insuficient pentru o astfel de activitate. Procesul instructiv-educativ era coordonat de învăţătorul suplinitor Ion Mitea. Perioada cuprinsă între sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX nu a fost lipsită de greutăţi şi neajunsuri pentru şcoala din Prelipca. Aceste lucruri au fost consemnate şi de revizorii şcolari din acea perioadă. Iată cum descrie revizorul şcolar C. V. Ficşinescu, într-o notă de control datând din octombrie 1907, localul şcolii din Prelipca: „O casă închiriată, mică, cu podul la înălţimea de 2,20 metri, cu pereţi subţiri de tot, foarte friguroasă iarna şi cu totul nesănătoasă” (în 1918, şcoala avea să se mute în clădirea fostului pichet de grăniceri, din vestul satului – n.n.)[4].

1898: în „Marele dicţionar geografic al României -1898-1902”, întocmit sub coordonarea lui Alexandru Lahovary, Prilipca este menţionată drept „sat în judeţul Botoşani, în partea de sud-est a comunei Burdujeni-sat, cu 120 familii, cuprinzând 560 suflete. Are o biserică, deservită de un preot şi 2 cântăreţi, o şcoală mixtă, frecventată de 18 elevi. Vite: 146 boi şi vaci, 30 cai, 291 oi şi 50 porci”[5].

1912: Prelipca avea 142 gospodării şi 638 suflete (322 bărbaţi, 318 femei), în 1930 – 167 gospodării şi 785 suflete (404 bărbaţi, 381 femei; 782 români, un neamţ şi 2 evrei; 593 ortodocşi, 190 sectanţi şi 2 mozaici), în 1941 – 228 gospodării şi 902 suflete (466 bărbaţi, 436 femei), în 1948-263 gospodării şi 935 suflete (473 bărbaţi, 462 femei), în 1956 – 302 gospodării şi 995 suflete (477 bărbaţi, 518 femei), în 1966 – 328 gospodării şi 1.143 suflete (570 bărbaţi, 573 femei), iar în 1971 – 1.250 suflete.

1916-1918: S-au jertfit pentru România Mare: Gheorghe ANDONE, Vasile CIOBANU, Dumitru DELALAZĂR, Gheorghe IRIMIA, Vasile JUDUC, Ilie LAZĂR, Gheorghe MIRON, Constantin ROTARU, Vasile UNGUREANU, Gheorghe VACARU.

1924: „Aceeaşi situaţie se înregistra şi Ia capitolul „Resurse umane”, unde se consemna o instabilitate a cadrelor didactice. Acest lucru a fost reglementat abia în 1924, când este numit ca titular învăţătorul Dumitru Gherman”[6].

1935: „n 1935, avea să se producă o schimbare în bine a procesului instructiv-educativ, prin venirea învăţătorului Maxim Scheletti, care a rămas credincios acestor locuri până în 1960. Începutul carierei învăţătorului Scheletti a coincis cu inaugurarea localului noii şcoli (iniţial, s-a închiriat şi o cameră în fosta crâşmă a lui Gheorghe Drăgoi, apoi, în 1937 a intrat în funcţiune şcoala ridicată prin contribuţie obştească – n.n.), o clădire cu două săli de clasă şi o cancelarie mică. Acest spaţiu avea să fie modernizat în 1965, când s-au mai construit alte trei săli de clasă. După al doilea război mondial, şi învăţământul din Prelipca s-a supus repetatelor „reforme” de sorginte sovietică. Totuşi, începând cu 1972, s-a constatat o anumită stabilitate a cadrelor didactice, atât la ciclul primar, cât şi la clasele de gimnaziu. Această stabilitate s-a menţinut până în 1990, când unii dascăli au plecat, prin transfer, la şcolile din municipiu. În anul şcolar 2003/2004, în cadrul şcolii din Prelipca funcţionează un număr de 14 cadre didactice, toate fiind calificate, în majoritate titulare şi cu grade didactice, care se ocupă de instruirea şi educarea unui număr de 50 preşcolari, 82 elevi la ciclul primar şi 76 elevi de gimnaziu. Şcoala este dotată cu mobilier modem, donaţie a unor şcoli din Elveţia, cu o linie de birotică, cu aparatură audio-video. La acestea se mai adaugă faptul că are instalaţie de apă curentă, ceea ce a permis obţinerea autorizaţiei sanitare de funcţionare. / Toate acestea contribuie la realizarea unui proces instructiv-educativ de bună calitate, materializat în rezultate deosebite obţinute la examenul de capacitate (82% promovabilitate) şi prin acţiuni la nivelul comunei Salcea. Majoritatea absolvenţilor clasei a VIII-a din anii anteriori urmează cursurile şcolilor de arte şi meserii sau ale liceelor, ceea ce dovedeşte că interesul pentru şcoală şi învăţătură se menţine treaz în Prelipca. / Şcoala din Prelipca a împlinit 110 ani de existenţă. Deşi condiţiile sunt altele, demersul pedagogic se desfăşoară în aceeaşi şcoală, care opune scurgerii inexorabile a timpului rezistenţa conduitei morale şi a culturii celor ce i-au trecut pragul”[7].

1941-1945: S-au jertfit pentru Neam şi Ţară: Gheorghe ANDREI, Mihai BIDU, Dumitru BOJOREANU, Constantin BULGARU, Fănel CIOBANU, Mihai CHIŞCAN, Dumitru CHIŞCAN, Ioan BIDU, Iftimie BILIUŢĂ, Neculai BOJOREANU, Dumitru CIOBANU, Toader CIOBANU, Alecu CHIŞCAN, Ioan CREŢU, Gheorghe DIACONIŢA, Zamfir DIACONIŢA, Nicu ENACHE, Vasile GOLEA, Ion GAVRILOVICI, Mandache IRIMIA, Mihai IRIMIA, Toader IRIMIA, Vasile IRIMIA, Zamfir IRIMIA, Mihai JUGARU, Lazăr LAZĂR, Gheorghe LAZĂR, Gheorghe LINGURARU, Gheorghe LUNGU, Iftimie PĂIUŞ, Mandache PĂIUŞ, Savel STANCIU, Savel TILIUŢĂ, Constantin TILIUŢĂ, Niculae UNGUREANU.

2004: Prelipca avea 1.250 locuitori, 375 case şi 9 proprietari de utilaje agricole, cele mai frumoase gospodării aparţinând sătenilor Ilie Lungu, Costică Bilius, Minai Todiruţ, Cristi Boaru, Ion Petraru, Ovidiu Delalazăr şi Cătălin Creţu.

[1] Iorga, Nicolae, Românismul în trecutul Bucovinei, Bucureşti 1938, pp. 166 şi 171

[2] România Liberă, Nr. 3163, Anul XII, vineri 18/30 martie 1888, p. 1

[3] Monitorul Oficial, Nr. 200, 6 decembrie 1890, p. 4708

[4] Prof. Viorel Bucşă, Prof. Cătălin Hutu, 110 ani de învăţământ românesc la Prelipca, în revista Primele iubiri, Suceava, 15.01.2004

[5] Lahovari, George Ioan, Marele Dicţionar Geografic al României, volumul V, Bucureşti 1902, p. 99

[6] Prof. Viorel Bucşă, Prof. Cătălin Hutu, 110 ani de învăţământ românesc la Prelipca, în revista Primele iubiri, Suceava, 15.01.2004

[7] Prof. Viorel Bucşă, Prof. Cătălin Hutu, 110 ani de învăţământ românesc la Prelipca, în revista Primele iubiri, Suceava, 15.01.2004

Povestea aşezărilor sucevene: Văratec

Cu Traian Huluţă, la ieşirea din Bastilia “Ştefan cel Mare” din Suceava

VĂRATEC. „Pe locul lui, a fost codru. Cel dintâi aşezat aici a fost Simion Bucşă. El şi-a durat casă din lemnul tăiat de pe loc, pe costişa pârâului, unde e, astăzi, casa orfanilor Gheorghe I. Gherasim. Simion Bucşă a tăcut poiană în mijlocul pădurii, în jurul casei lui. Vitele sătenilor din Dumbrăvenii apropiaţi, umblând, în timpul verii, la păşune în pădure, se furişau la acest loc, unde era răcoare, apă, pe coasta pârâului. Aici stăteau la stanişte. Numai aici ştiau sătenii din Dumbrăveni că le găseau în timpul verii. Şi, de întreba cineva unde le-a aflat, spuneau: La Văratec. De unde a şi rămas şi numele acestui sătişor”[1]. Legenda rămâne legendă, dar o fărâmă de adevăr tot cuprinde în ea. Ceea ce ştim cu precizie este că, la Văratec, s-a ridicat biserică, în anii 1795-1797, prin stăruinţa preotului Pavel ot Drăgoieşti, iar pe spatele icoanelor dăruite bisericii încă se mai află numele unor credincioşi: Ion FRIGĂ şi soţia Luchiana Iancu MĂLAI-ACRU şi soţia Ilinca. În broşura preotului Neculai Filip mai sunt menţionate câteva familii, precum şi provenienţa acestora: MIRON şi ALBU din Arbore HULUŢĂ din Satu Mare (Rădăuţi), ONUCU din Uideşti, Profira FĂGĂDĂU din Ardeal. Nu este menţionată însă familia Gheorghicesei, care, prin faptul că pârâul Văratic s-a numit, mai întâi, Gheorghicesei, pare să fi fost prima care s-a stabilit în acele locuri.

1830: În 1830, satul Văratec avea, conform unei hărţi întocmite de C. C. Giurescu, pentru lucrarea sa „Principatele române la începutul secolului XIX”, 44 gospodării. În sat existau 2 dulgheri, 1 fierar, 2 stoleri, 1 ciubotar, 2 sumănari, 2 cojocari.

1864: Tabele speciale pentru împroprietăriţii din Văratec, la 1864, nu există, sătenii fiind trecuţi în listele Dumbrăvenilor.

1881: În satul Văratec existau, 78 gospodării şi 314 suflete.

1890: Şcoala din Văratec a fost înfiinţată în 1890, după şase ani de demersuri zadarnice ale sătenilor pe la autorităţi pentru construirea unei şcoli, într-o casă veche. Primul învăţător a fost Grigore Cârja, care fusese învăţător şi în Salcea, dar se călugărise în 1884. În 1890, Grigore Cârja acceptă să părăsească mănăstirea, vine dascăl la biserică şi învăţător, plătit cu câte 3 lei de familie.

1900: Văratic făcea parte, ca şi în 1945, împreună cu Sălăgenii şi Vereştii, din moşia şi comuna Dumbrăveni[2].

1902: „Văraticul, sat pe moşia Dumbrăveni, în partea de sud-vest a comunei Dumbrăveni, judeţul Botoşani, plasa Siretul, pe valea pârâului Văraticul sau Gheorghicesei. Are o populaţie de 312 locuitori”[3].

1910: Satul Văratec grupa 145 gospodării şi 654 suflete. În acest an, 60 capi de familie aveau strânşi, la Casa de Economie, 15.210 lei. Recensămintele ulterioare înregistrează un spor demografic nespectaculos; în 1912 – 160 gospodării şi 687 suflete (332 bărbaţi, 355 femei), în 1930 1912 – 196 gospodării şi 871 suflete (420 bărbaţi, 451 femei; 869 români, un german şi un rus), în 1956 1912 – 329 gospodării şi 1.047 suflete (518 bărbaţi, 529 femei), în 1966 1912 – 371 familii şi 1.274 suflete (627 bărbaţi, 647 femei), iar în 1971 1912 – 1.372 suflete. 2004: În Văratec trăiau 1.447 locuitori, 468 case şi 9 proprietari de utilaje agricole, cele mai frumoase case fiind construite de Ovidiu Miron, Aurel Chihaia, Dragoş Aghiorghicesei, Viorel Miron, Costache Mitrea şi Dumitru Stanciu.

1917: Eroul locotenent Vespasian FILIP, fratele generalului Agricola FILIP, din Văratic, cade răpus la asaltul dealului Caşinului. Povestea sacrificiului său a fost descrisă de I. Missir, în cartea „Fata moartă” (numele unei cote a dealului Caşinului), publicată în 1967, la „Editura pentru literatură”. Au murit pentru România Mare: Ilie CIOBANU, Niculai DAVID, Costache DASCĂLU, Dumitru ELISEI, Vasile ELISEI, Emilian FILIP, Vespasian FILIP, Costache GHERASIM, Gheorghe GHERASIM, Dumitru HULUŢĂ, Costache MIRON, Andrei MIRON, Gheorghe MITREA, Niculai MITREA, Dumitru ONCIU, Iancu MIRON.

1941-1945: S-au jertfit pentru Neam şi Ţară: Gheorghe ALEXA, Gheorghe AGHIORGHICESEI, Pintilei BOBU, Vasile BURCĂ, Niculai CHIHAIA, Mihai COJOCARU, Vasile DAVID, Gheorghe GHERASIM, Ion GHEORGHIU, Gheorghe IACOB, Dumitru MIHAI, Niculai PINTILIE, Iancu SAMUILĂ, Ion VĂTĂMANU, Petru ALEXA, Gheorghe BOBU, Gheorghe BURCĂ, Iancu CHIHAIA, Gheorghe COCIERU, Mihai DAVID, Dumitru GHERASIM, Iancu GHERASIM, Gheorghe HULUŢĂ, Ioan MANOILĂ, Gheorghe MITREA, Dumitru ROTARU, Dumitru VASILIU.

1945: „Următorii învăţători se transferă, pe ziua de 1 Septemvrie 1945, la şoalele primare din judeţul Botoşani, trecute în dreptul fiecăruia: Oliciuc Lucreţia, de la Borzeşti, Dorohoi, la Văratic, Dumbrăveni, IV, soţ preot”[4].

Pentru mine, Văratec va însemna, întotdeauna prietenia întemeiată în anii liceului cu Traian Huluţă, coleg de bancă, şi Mihai Cocieru, căruia îi ziceam Miky şi care stătea în banca următoare, împreună cu Codru Florişteanu.

[1] Preotul Neculai Filip, 30 de ani în parohia Văratec, Botoşani, 1911

[2] Lahovari, George Ioan, Marele Dicţionar Geografic al României, volumul III, Bucureşti 1900, pp. 271, 272

[3] Lahovari, George Ioan, Marele Dicţionar Geografic al României, volumul V, Bucureşti 1902, p. 733

[4] Monitorul Oficial, Nr. 246, 27 octombrie 1945, pp. 9500, 9501