A cui este „chilia lui Daniil Sihastrul” de la Putna?

Putna, Chilia de Piatră – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Nu mică mi-a fost surprinderea să constat că, din perspectiva Bisericii Ortodoxe Române, „chilia de piatră” de la Putna nu este asociată cu numele atât de popularului sihastru Danii, pe care Iorga îl definea drept „sfânt ţărănesc târziu, pe care l-a dat Moldova noastră”[1], precizând că „Ştefan clădi, la 1488, mănăstirea Voroneţului, pe locul unde fusese umila chilie de lemn a sihastrului Daniil, şi apoi, pe la 1471, mănăstirea de lemn a egumenului Misail”[2]. Isidor de Onciul, renumitul arheolog biblic de valoare europeană, afirma, în 1891, că „tradiţiunea confundă Putna cu Voroneţul”[3], iar publicaţia oficială a Bisericii Ortodoxe Române, din octombrie 1910[4], localizându-l pe Daniil tot la Voroneţ, deşi acceptă legenda populară a relaţiei dintre Ştefan cel Mare şi Daniil, susţine că Ştefan a durat mănăstirea Voroneţ „pe locul unde fusese umila chilie a sihastrului Daniil”, loc pe care, în 1472 se afla „mănăstirea Voroneţului, făcută din lemn însă, şi având în frunte pe egumenul Misail”[5]. Chiar şi Patericul Românesc, falsificând cu nonşalanţă „sama de cuvinte” inexacte a lui Ion Neculce, susţine că „în vara anului 1476, Ştefan cel Mare, pierzând lupta de la Războieni în faţa turcilor, s-a dus la chilia Sfântului Daniil Sihastrul, bunul său părinte duhovnicesc de la Voroneţ”[6] şi, deci, nu la Putna, unde se afla, de ani buni, minunata-i mănăstire.

Pe de altă parte, Ştefan cel Mare, în actele de cancelarie pe care le-a emis, nu menţionează niciodată numele lui Daniil, care, conform Patericului Românesc, întocmit de arhimandritul Ioanichie Bălan[7], în baza scrierilor Sfântului Ioan Românul[8], care, la rândul său, prelua ca istorie de necontestat o legendă a preotului şi scriitorului rădăuţean Petru Rezuş[9], susţinea că „în anul 1488, odată cu zidirea bisericii Mănăstirii Voroneţ, Sfântul Daniil Sihastrul se coboară în obşte, având peste 80 de ani, şi ajunge egumen al acestei mănăstiri”, păstorind până la moarte, adică până în 14 decembrie 1496, după cum stabilea, tot după tradiţie, acelaşi preot Petru Rezuş.

Numai că, începând din vara anului 1488, când Daniil ar fi fost uns stareţ, până în 14 decembrie 1496, la presupusa lui moarte, Ştefan cel Mare a făcut, fără a-l menţiona vreodată pe Daniil, câteva danii Voroneţului, prima în 17 august 1488, „unde este egumen rugătorul nostru, chir popa Efrem”[10], următoare în 14 martie 1489, când încă „este egumen rugătorul nostru chir popa Efrem”[11], apoi în 26 noiembrie 1490, când „este egumen rugătorul nostru, chir popa Ghenadie”[12]; celelalte danii iarăşi nu-l menţionează pe Daniil Sihastru, care, după imaginaţia lui Petru Rezuş deja murise, în 22 ianuarie 1497 fiind „egumen rugătorul nostru chir popa Macarie”[13], ca şi în 20 noiembrie 1499[14].

Numele sihastrului Daniil ca „sfânt ţărănesc târziu” începe să fie vehiculat de călugării mănăstirii Voroneţ abia după 1547 (când a fost pictat chipul cu aură), Voroneţul purtând ca titlu de supremă sfinţenie statutul de locul „unde se odihnesc sfintele moaşte a preacuviosului şi purtătorul de Dumnezeu, părintele nostru Daniil cel Nou”[15] sau „unde se odihnesc moaştele sfântului, preacuviosului părintelui nostru, Daniil cel Nou”[16] etc. În popor, numele noului sfânt e promovat de Grigore Roşca, viitorul mitropolit, care extinde şi pictează Voroneţul, dar care nu avea cum să fie ucenicul lui Daniil Sihastrul, fiind născut abia în 1480; iar tradiţiile, în afară de cele preluate de Dimitrie Dan şi de Petru Rezuş, atribuie totul Voroneţului, adică locul de odihnă veşnică ale monahului; „Chiar şi în satul Voroneţ – a făcut o mănăstire spre veşnica aducere aminte, cum că s-a pierdut odată pe acea vale, când a fost mic, împlinind cuvintele sihastrului. Unde o fi fost schitişorul Sihastrului acolo se află astăzi o mănăstire veche zidită de Ştefan cel Mare”[17], „iar Ştefan Vodă, mergând de la cetatea Neamţului în sus pe Moldova, a mers la Voroneţ, unde trăia un părinte Sihastru, anume Daniil”[18].

Informaţiile despre Daniil Sihastru, ca şi despre viaţa bisericească din nordul Moldovei, de la Descălecat, până la Alexandru cel Bun şi în timpul domniei lui, sunt ca şi inexistente, şi-atunci s-au născocit tot felul de tradiţii, care să argumenteze un ortodoxism românesc timpuriu şi durabil, deşi ortodoxismul acela timpuriu se afla „sub toată puterea, dominaţiunea, superioritatea şi jurisdicţiunea ordinară şi eclesiastică, şi supunerea episcopală a prezisului Episcop de Galiţia, precum şi a celor ce girează în locul Episcopului de Galiţia sau a Bisericii Galiţiene”[19]. În tendinţa aceasta de „românizare” a începuturilor galiţiene atestate a vieţii religioase în nordul Moldovei, mitul lui Daniil Sihastrul devenea esenţial. El, ca ucenic al lui Leontie sau al lui Lavrentie, trăieşte la Schitul lui Lavrentie din Vicovu de Sus, unde nu împletea coşuri de nuiele, precum în Patericul Românesc, ci „se ocupa cu cioplirea de linguri din lemn de paltin” [20].

În documentele medievale şi nici în cele ale mănăstirii Putna, pe care Dimitrie Dan le studiase migălos, scriind monografia mănăstirii şi a satului, nu exisă nici o menţionare, fie ea şi evazivă, la Schitul lui Laurentie, deşi un toponim local sugerează existenţa unui schit, în vremuri vechi, pe numele „pârâului schitului”, adică Laura sau „Lavra”. Însăşi denumirea Laura, care face trimitere la o astfel de „această sfântă laură”[21], atât de prezentă în restul teritoriilor româneşti, confirmă spusele Epistolei lui Urban al V-lea către Arhiepiscopul de Praga, din 1371, la care am făcut trimitere, deşi, într-un singur document de cancelarie este menţionat pârâul care marca hotarul braniştii Putna. În uricul lui Ştefan cel Mare, dat la Suceava, în 15 martie 1490, prin care se confirmă stăpânirea mănăstirii Putna asupra satelor şi a braniştii ei, nu este menţionat schitul Laura (Lavra) şi, deci, nici o „lavră” (schit), ci  doar „a şasea biserică cu un popă în Jicovul de Sus”, Laura fiind pomenită doar prin pârâul cu acelaşi nume, în delimitarea braniştii mănăstirii Putna, „începându-se hotarul acestei branişti de la obârşia Laurii, opcina până la Falcău”[22], drept pentru care, în indicele de localităţi, Alexandru Gonţa menţionează „Laura, pârâu la mănăstirea Putna”[23]. De altfel şi numele de Schitul lui Lavrentie, păstrat, cică, tot de tradiţii, face trimitere la „schitul întemeietorului schitului” (lavrei), deci iarăşi întăreşte afirmaţia lui Urban al V-lea şi dă dreptate lui Gheorghe Brătianu, primul istoric român care susţinea că majoritatea numelor bărbăteşti din legendele româneşti (exemplifica prin Gelu, care este „gealu”, aşa cum încă se mai numeşte dealul prin Ardeal şi prin Bucovina) sunt, de fapt, toponime.

În tot parcursul veacului al XV-lea, nici un document de cancelarie domnească nu menţionează numele lui Leontie-Lavrentie, pe care Alexandru cel Bun l-a fi făcut stareţ la Bogdania, şi nici pe cel al sihastrului Daniil. Iar dacă Daniil, indiferent unde ar fi trăit şi ar fi făptuit minuni, sfătuindu-l mereu pe Ştefan cel Mare (deturnare a meritelor lui Teoctist), oricum ar fi fost menţionat, măcar într-un uric de danie, în favoarea Putnei sau a Voroneţului, pe „rugătorul nostru” nu Misail (1472), nu Efrem (1488, 1489), nu Ghenadie (1490), ci Daniil. De altfel şi „rătăcirea” lui Ştefan cel Mare, cu popas la chilia sihastrului, în 1476, este imposibil, la Putna existând mănăstirea ctitorită de dânsul, iar la Voroneţ – mănăstirea de lemn a lui Misail, pe care o scutise de dări în 1472.

La Voroneţ, informaţiile sunt mai mult decât lapidare. Pe piatra mormântală scrie „Acesta este mormântul părintelui nostru David, schimonahul Daniil”, iar pe sulul pe care Daniil îl ţine în mână în alegoria portretului său cu aureolă, pictat în 1547, stă scris: „Veniţi, fraţilor, de mă ascultaţi. Va voi învăţa frica Domnului. Cine este omul…”[24].

Şi-atunci cine a fost şi unde a trăit Daniil Sihastrul? Ca şi în mitul Descălecătorului, sihastrul este Spiritul Locului; pe Dragoş îl întâmpina Uţa, deci Zeiţa Pământului (Descălecarea însemnând un fel de logodnă cosmică), iar pe Ştefan cel Mare, Sihastrul, deci Spiritul bărbătesc al locului, echivalent al moş-strămoşului. Daniil Sihastrul a locuit şi locuieşte în fiecare fir de iarbă, de nisip sau de lumină pe care nevoia de speranţă, de amăgire care să-i dea putere de viaţă, poate fi întâlnit în cale.

Cu siguranţă, lavra (schitul) din Vicovu de Sus, între timp dispărut, dar reverberat de undele pârâului Laura, ca şi chilia de piatră de la Putna ţin de vremurile „schismei galiţiene”, dacă nu cumva de vremuri şi mai vechi, în care pionii troieni oficiau, şi pe aceste locuri, în cinstea Soarelui, în care, cum spunea Regele David, „Dumnezeu şi-a făcut sălaş”. Nu ştiu în ce măsură neadevărul romanţat poate fi mai folositor decât adevărul, deci, ca să puteţi imagina singuri, vă pun la dispoziţie, drept Anexe, în ordine cronologică, toate mărturiile de care m-am folosit pentru scrierea acestui text.

ANEXE:

1371: Epistola lui Urban al V-lea către Arhiepiscopul de Praga: „Ni s-a făcut nouă cunoscut, de către prea iubiţii noştri fii, Nicolau de Malsac (Melsak, în textul original, scris în latină – n. n.) şi Paul de Suidiniţ (Swidinitz – n. n.), profesori din ordinul fraţilor minoriţi, că nobilul bărbat Lascu, Ducele părţilor Moldovene sau a naţiunii Valahiei, atât el, cât şi poporul ducatului său sau al ţării Moldova, deşi se glorifică cu numele creştinătăţii, cu toate acestea ei şi părinţii lor au fost, de la început, şi sunt schismatici. Dar acum, conduşi de predicile şi învăţăturile fraţilor minoriţi, voiesc să se lepede de toată schisma şi să profeseze sfânta credinţă, pe care o ţine, învăţă şi o predică, Biserica catolică şi apostolică; şi voiesc ca să asculte cu umilinţă de Noi şi de succe­sorii noştri, Pontificii Romani, precum şi de Sfânta Biserică romană, şi să se supună în toate, precum şi ceilalţi principi şi popoare catolice ascultă şi se supun. Apoi acest Duce a cerut de la Noi, cu umilinţă, ca oraşul său Siret, ce este supus diecezei de Galiţia, întinsă peste un spaţiu mare de pământ, în care dieceză se află un Episcop schismatic, a căruia Biserică de Galiţia este aşezată în părţile adică ale schismaticilor din Rusia, şi numitul oraş (Siret) este mare, după aparenţă, şi plin de locuitori, şi cuprinde tot ce l-ar face apt pentru a fi decorat cu insigniile de cetate, să fie ridicat la rangul de cetate şi desemnat cu numele de cetate, şi să numim în dânsul un Episcop catolic, care ar învăţa atât pe duce, cât şi pe popor, şi să-i întreţină în zisa credinţă catolică şi să-i învrednicim în privinţa acesta şi de alte dispoziţiuni cuviincioase.

Deci noi, pentru mântuirea sufletelor prezisului popor şi duce, care mărturisesc că se luptă în contra inamicilor Crucii, dorim ca să-i întoarcem de la erori şi de la prezisa schismă, voind ca întoarcerea la prezisa credinţă să fie plină de efecte bune; dar, neavând cunoştinţă (exactă) despre expunerile făcute, noi, cu scrisori Apostolice şi din consiliul fraţilor noştri te trimitem pe frăţia ta, în a căruia fidelitate şi circumspecţiune în asemenea cauze, precum şi în altele, punem în Domnul toată încrederea noastră şi, totodată îţi ordonăm ca voi, sau doi, sau unul dintre ai voştri, să cercetaţi prin voi sau prin altul, sau prin alţi bărbaţi catolici credincioşi şi prudenţi, dacă prezisul Lascu şi poporul lui voiesc în mod ferm, pur, cu simplitate, umilinţă şi reverenţă să primească dorita credinţă catolică (şi dacă va fi trebuinţă, să-i înduplecaţi în acesta cu învăţăturile şi predica voastră, şi să-i confirmaţi în dânsa şi prin alţi bărbaţi catolici, cercaţi în această credinţă), după care toţi, sau o parte oarecare din dânşii, care se vor părea înţelepciunii voastre mai întreprinzători, vor nega schisma întreagă şi vor primi cu devotament acea credinţă şi va fi profesată ea după formula care vi se trimite vouă sub bula noastră; atunci să scoateţi cu totul şi pentru totdeauna pe menţionatul oraş Siret şi pe toată ţara prezisă sau ducatul Moldovei, de sub toată puterea, dominaţiunea, superioritatea şi jurisdicţiunea ordinară şi eclesiastică, şi supunerea episcopală a prezisului Episcop de Galiţia, precum şi a celor ce girează în locul Episcopului de Galiţia sau a Bisericii Galiţiene şi a oricărei alte persoane ecleziastice, ce ar pretinde că are în acest oraş, ţară sau ducat vreo putere sau jurisdicţiune spirituală şi eclesiastică, provenită din partea Bisericii sau a demnităţii sale, şi totodată să-l liberaţi, stabilind şi dispunând că acel oraş să fie supus imediat sfântului scaun Apostolic; şi mai pe urmă să ridicaţi pe oraşul menţionat la rangul de cetate şi să-l decoraţi cu numele de cetate, şi să supuneţi pe toată ţara menţionată sau pe ducatul Moldaviei, cât aparţine prezisului Duce, acelei cetăţi, ca pe o dieceză şi, totodată, să dispuneţi ca să se delimiteze acea Eparhie cu confinii certe, şi dacă va fi acolo o Biserică proprie pentru acesta scop, să o faceţi Biserică catedrală sau episcopală”[25].

1472, ianuarie 22: „Din mila lui Dumnezeu, noi, Ştefan voievod, domn al Ţării Moldovei. Facem cunoscut cu această carte a noastră tuturor celor care o vor vedea sau o vor auzi citindu-se, când aceasta va fi de trebuinţă cuiva, că a binevoit domnia mea, cu bunăvoinţa noastră şi cu inima curată şi luminată, din toată bunăvoia noastră şi cu ajutorul lui Dumnezeu, şi am făcut întru pomenirea sfânt-răposaţilor noştri părinţi şi pentru sănătatea noastră, şi pentru sănătatea copiilor noştri, şi dăm şi am dat această carte a noastră mănăstirii noastre de la Voroneţ, unde este hramul sfântului mare mucenic şi purtător de biruinţă al lui Hristos, Gheorghie, şi unde este egumen popa Misail, pentru aceea ca să fie volnic şi slobod să trimită 2 măji ale sale după peşte, în fiecare an, pentru ca să fie pentru îndestularea fraţilor, sau la Chilia, sau la iezere, sau oriunde în ţara noastră, şi nici mergând acolo după peşte, nici iarăşi înapoi cu peştele la mănăstire, să nu dea nici un fel de vamă din acele 2 măji prin toată ţara noastră, nici un groş, nici la vămile vândute, nici la cele nevândute.

Pentru aceea, nici un boier, şi nici judecător, şi nici dregător, şi nici vameş, şi nici o slugă sau boier să nu îndrăznească să ia vama de la acele două măji nici un groş. Iar cine s-ar încumeta, peste această carte a noas­tră, să ia vamă de la ei, din acele măji mai sus-scrise, acela este potrivnic nouă şi cărţii noastre.

Toate acestea mai sus-scrise făgăduim mănăstirii noastre de la Voroneţ, să le păstrăm şi să le împlinim până la sfârşitul vieţii noastre.

Iar la aceasta este credinţa domniei mele, Ştefan voievod, şi credinţa tuturor boierilor noştri moldoveni, mari şi mici.

Iar pentru mai mare putere a tuturor celor mai sus-scrise, am poruncit credinciosului nostru boier, pan Toma logofăt, să scrie şi să atârne pecetea noastră şi la această carte a noastră.

A scris Isaiia, la Suceava, în anul 6980 <1472>, luna ianuarie, 22”[26]

Kaindl: Chilia lui Daniil Sihastru, de la Putna

1488, august 17: „În numele Tatălui, şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Troiţă sfântă şi de o fiinţă şi nedespărţită. Iată eu, robul stăpânului meu Iisus Hristos, Io Ştefan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Ţării Moldovei. Facem cunoscut, cu această carte a noastră, tuturor celor care o vor vedea sau o vor auzi citindu-se, că au venit, înaintea noastră şi înaintea boierilor noştri moldoveni, mari şi mici, slugile noastre, Şandru Gardu şi vărul lui, Şuşman, şi unchiul lor, Ioan, cu surorile lor, Magda, şi Mara şi Neaga, fiii lui Coste Mădzărăescul, de bună voia lor, nesiliţi de nimeni, nici asupriţi, şi au vândut ocina lor dreaptă, din uricul lor drept şi propriu, un sat, anume Ştilbicanii, la Topliţa Rece, pe Suha Mare, şi Suha Mare, de la gură, până chiar la obârşie, şi cu toate poienile şi muncelele, câte sunt pe lângă ea, şi toate izvoarele, anume Răroaia, şi Ostra şi Negrileasa, şi cu toate izvoarele câte cad în ele, şi cu poienile şi cu fâneţele, însumi domniei mele, pentru 160 de zloţi tătăreşti.

Şi am plătit eu, domnia mea, toţi banii mai susscrişi, 160 de zloţi tătăreşti, în mâinile slugilor noastre Şandru Gardu şi în mâinile vărului lui, Şuşman, şi în mâinile unchiului lor Ioan şi în mâinile surorilor lui, Magda, şi Mara şi Neaga, fiii lui Coste Mădzărăescul, înaintea noastră şi înaintea boierilor noştri moldoveni.

Şi după ce am plătit şi am tocmit toate câte scriem mai sus, eu, domnia mea, întru aceea am binevoit, cu bunăvoinţa noastră şi cu inimă curată şi luminată, şi cu toată bunăvoia noastră şi cu ajutorul lui Dumnezeu, ca să întărim şi să împuternicim sfânta noastră mănăstire de la Voroneţ şi am făcut, pentru pome­nirea sfânt-răposaţilor înaintaşi şi părinţi ai noştri, şi pentru sănătatea şi mântuirea noastră şi pentru sănătatea şi mântuirea copiilor noştri, şi am dat, şi am închinat şi am întărit acel sat, Ştilbicanii, la Topliţa Rece, pe Suha Mare, şi Suha Mare de la gură până chiar la obârşie, şi cu toate poienile şi muncelele câte sunt pe lângă ea, şi toate izvoarele, anume Răroaia, şi Ostra şi Negrileasa, şi cu toate izvoarele câte cad în ele, şi cu poienile şi cu fâneţele, acestei sfinte mănăstiri a noastre de la Voroneţ, unde este hramul sfântului şi slăvitului marelui mucenic şi purtător de biruinţă Gheorghie şi unde este egumen rugătorul nostru, chir popa Efrem. Şi să fie acest sat, anume Ştilbicanii, şi cu toate câte scriem mai sus acestei sfintei mănăstiri a noastre de la noi uric şi cu tot venitul, neclintit niciodată, în veci”[27].

1489, martie 14: Ştefan cel Mare plăteşte 350 zloţi tătăreşti pentru satul Vlădenii pe Siret, pe care-l dăruieşte, cu întăritură şi împuternicire pentru „sfânta noastră mănăstire de la Voroneţ… unde este egumen rugătorul nostru chir popa Efrem”[28].

1490, noiembrie 26: Ştefan cel Mare cumpără Glodenii, de lângă Stăuceni, cu 150 zloţi tătăreşti, pe care-l dăruieşte mănăstirii de la Homor. „Iar întru aceea, am binevoit domnia mea, cu bunăvoinţa noastră, şi cu curată şi luminată inimă, şi cu toată bunăvoia noastră şi cu ajutorul lui Dumne­zeu, ca să întărim şi să împuternicim sfânta noastră mănăstire de la Voroneţ, unde este hramul simţului şi slăvit ului mare mucenic şi purtător de biruinţă Gheorghie şi unde este egumen rugătorul nostru, chir popa Ghenadie, şi am făcut pentru pomenirea sfânt-răposaţilor noştri înaintaşi şi părinţi, şi pentru sănătatea şi mântuirea noastră, şi pentru sănătatea şi mântuirea doamnei noastre, Maria, şi pentru sănătatea şi mântuirea copiilor noştri, şi am dat acestei sfinte mănăstiri a noastre de la Voroneţ acea selişte spusă mai înainte, anume Poiana, la gura Homorului, să fie acestei sfinte mănăstiri de la Voroneţ de la noi uric, neclintit niciodată, în veci”[29].

1497, ianuarie 22: Ştefan cel Mare cumpăra, cu 70 de zloţi, de la Drăguş Carâmbu şi verii lui, o prisacă pe Lazul din hotarul satului Tomeşti, pe care îl dăruieşte, fără menţionarea lui Daniil Sihastrul, mănăstirii Voroneţ „unde este egumen rugătorul nostru chir popa Macarie”[30].

1499, noiembrie 20: Ştefan cel Mare întărea alte sate şi prisăci mănăstirii Voroneţ, „unde este egumen ieromonahul Macarie”[31], iarăşi fără vreo trimitere la Daniil Sihastrul.

Voroneţ, mănăstirea – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

1599, decembrie 17: Conform unui suret sârbesc, Ieremia Movilă întăreşte o danie a marelui vornic al Ţării de Sus, Grigorcea, mănăstirii Voroneţ, „unde se odihnesc sfintele moaşte a preacuviosului şi purtătorul de Dumnezeu, părintele nostru Daniil cel Nou şi trupul acestui scris mai sus boier au lăsat să-l îngroape în mănăstirea Voroneţ”[32].

1634, septembrie 24: Într-o adeverire a călugărilor de la Voroneţ, către Vasile Lupu, privind un schimb de moşii, sunt menţionate moaştele „Binecinstitorului şi de Hristos iubitorului, celui încununat de Hristos Dumnezeu cu coroană împărătească, celui uns cu mirul bine mirositor, bucuria Ieleonului, celui curăţit prin baia botezului şi celui dăruit de împăratul cerurilor cu cinstit sceptru, prea milos­tivului, marelui nostru domn, Io Vasilie voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al Ţării Moldovei, în mila prea marelui domn Dumnezeu şi a mântuitorului nostru Iisus Hristos, bucură-te să domneşti mulţi ani, amin.

Primeşte smerită metanie cu faţa plecată până la pământ de la preamăritul iero­monah Nicolae, egumen, şi de la tot soborul de la sfânta mănăstire Voroneţ, unde este hramul sfântului şi slăvitului, marelui mucenic purtător de biruinţă al lui Hristos, Gheorghie, unde se odihnesc moaştele sfântului, preacuviosului părintelui nostru, Daniil cel Nou”[33].

1924: Schitul Laura, deşi pârâul Laura îşi trage numele de la o astfel de „lavră” străveche, există doar în „tradiţie”, legenda fiind repovestită de Dimitrie Dan, în „Laura”[34], drept o mostră de poveste mitică, păstrată de tradiţia locurilor, cu toate inexactităţile istorice consacrate:

„În vremile vechi, zice că mai mulţi călugări evlavioşi, care se adunară într-un loc singuratic şi încunjurat de păduri străvechi, clădiseră o mă­năstire. Ei îşi durară mănăstirea din bârne groase de stejar trainic, în apropierea şi spre apus de satul Vicovul de Sus, pe locurile lui, şi o închinară sfântului Laurentie.

Călugării se rugau lui Dumnezeu sfântul pentru iertarea păcatelor lor şi cele ale oamenilor. Ca să-şi agonisească cele puţine, însă neapărat tre­buincioase pentru susţinerea vieţii, lucrau călu­gării fel de fel de meşteşuguri.

Dintre aceşti vrednici părinţi era ieromonahul Daniil, cel mai evlavios şi iscusit. Şi acesta se ocupa cu cioplirea de linguri din lemn de paltin. Pe aceste le vindea apoi prin satele învecinate şi aşa îşi agonisea el puţina pâine de toate zilele. Cele ce însă îi mai rămâneau ca prisos de la vânzarea lucrului manilor sale şi din cele ce-i a-duceau bunii creştini ca cunoştinţă pentru sviştănii, dezlegări, cărţile lui Lazăr, cetanii şi altele, împărţea el săracilor, văduvelor şi orfanilor. Era el chip de un adevărat părinte duhovnicesc!

Auzise cuviosul Daniil, carele de obicei pe­trecea numai în post şi rugăciune, că în Sirete, carele era al treilea sat în depărtare de Vicovul de Sus, s-ar strânge oamenii într-o zi anumită din săptămână spre a se desface de cele ce au de prisos şi a cumpăra cele de trebuinţă. Şi având şi Daniil o mulţime de linguri gata, pe care n-o putea desface prin satele din apropiere, se hotărî să-şi cerce norocul cu marfa sa în Sirete. Se duse deci pustnicul la stareţul acelei adu­nări călugăreşti, să-şi ceară binecuvântarea şi pozvolenia pentru călătorie, fără de care n-ar fi îndrăznit el să facă, Doamne fereşte, nici un pas din mănăstire afară. Acesta, încredinţat de evlavia şi statornicia lui Daniil, îi dădu bun bu­curos încuviinţarea dorită, îndatorindu-l, însă, ca a treia zi să fie nesmintit în chilia sa din mănăstire.

Ajungând Daniil în Sirete, se desfăcu curând de marfa ce o lucrase şi o adusese în sudoarea feţei sale, în o pereche de desagi, în spate. Dară, cu toate că-şi vându îndată lingurile, el de aice nu scăpă cu una, cu două. Creştinii din loc şi cei de primprejur adică, auzind că Da­niil se află în mijlocul lor, nu-l lăsară. Ei îl ru­gară unul pentru o molitvă a sfântului Vasile, altul pentru o sviştanie pentru un bolnav, al treilea pentru dezlegarea şi măsluirea unei femei ce trăgea de moarte ş. a. Vestea că rugăciunile lui Daniil sunt primite înaintea lui Dumnezeu şi de aceea de folos celor bolnavi îi merse adică prin întreaga ţară a Moldovei, de aceea îl şi îmbulzeau creştinii. Şi adică ce avea să facă bietul călugăr, trebuia să le facă tuturor după dorinţă. Ştia el că astfel se prea întârzie şi trece ho­tarul vremii, pentru care îl îndatorise stareţul ca să fie acasă, dar el nădăjduia în Dumnezeu şi bună­tatea proistosului său. El se răzgândi mai de­parte, că este îndatorat să ajute celor ce sufăr de boale, să le alineze durerile trupeşti şi sufle­teşti şi apoi că, din prisosul darurilor creştinilor, va avea de unde ajutora pe cei săraci, deci ră­mase pe la creştini şi zăbăvi o zi peste vedea.

Întorcându-se Daniil, a patra zi, acasă şi venind el înaintea stareţului, acesta, fără să asculte dezvinuirea lui, îl mustră aspru pentru întârzierea avută şi-l pedepsi cu oprirea depărtării din mă­năstire pe un timp mai îndelungat.

Bietul Daniil, deşi se ştia fără oarecare vină mare, primi cu supunere aspra mustrare şi greaua pe­deapsă, dară se hotărî, în sine, că, pentru c-a călcat porunca stareţului şi s-a întârziat cu o zi, ceea ce nu i se întâmplase niciodată mai înainte, să se retragă, pentru restul vieţii, în fundul mun­ţilor, într-un loc cu totul neumblat şi pustiu, şi să se facă sihastru. Şi aşa şi făcu el. Se retrase adică într-un codru necălcat de picioare de oa­meni, care era între munţii de la asfinţit-miazănoapte de la mănăstirea sfântul Laurentie şi într-o depărtare de aici ca de un ceas şi mai bine.

Aice află Daniil un locuşor ce-i convenea, fiindcă, una – locul era pustiu, al doilea –lângă el curgea, în vale, un pârâu cu o lingură de apă şi, al treilea, că aice codrul era plin de stânci uriaşe. Şi mai ales această din urmă însuşire a locului se lovea cu propusul lui, ca să se facă sihastru. El adecă se hotărî să-şi scobească într-o stâncă de aici o chi­lie, unde să se poată adăposti de greul iernii, de ploi şi de fiarele răpitoare.

Ani întregi petrecu bietul sihastru, în genunchi, cu dalta în mână, şi ciopli necontenit şi din greu, în vârtoasa stâncă. După o muncă nespus de grea, ostenitoare şi îndelungată, îşi văzu el sfârşită, cu aju­torul lui Dumnezeu, la care nădăjduia mereu, truda şi chilia din pietroasa stâncă. Această chilie se poate vedea şi astăzi în Putna, în a cărei apro­piere lucră, cu vapor, o fabrică de carbonizare şi un feresteu. Cum s-au schimbat timpurile I

Pe când petrecea Daniil, într-o seară întunecoasă, în fundul stâncii sale, în genunchi, şi se ruga lui Dumnezeu, iară afară se auzea înfiorosul urlet al lu­pilor şi urşilor, zice că bătea cineva la uşa chi­liei. Daniil întrebă că cine-i, iară de afară răspunse un glas că este Ştefan Vodă, Domnul ţării Moldova, carele, de la vânătoare de prin munţi, a rătăcit de soţii săi. Şi fiind afară, zicea glasul, grozav de întuneric, nu poate afla cărarea, deci se roagă să-l primească la mas. Sihastrul des­chise uşa chiliei şi-l primi bucuros pe Vodă să mâie. În acea noapte, zice-se, Daniil să-l fi îndu­plecat pe Ştefan Vodă să rădice în acele locuri lui Dumnezeu un locaş şi Dumnezeu îi va ajuta la toate întreprinderile lui. Şi Ştefan Vodă primi cu plă­cere sfatul sihastrului, era el doară om evlavios şi cu frica lui Dumnezeu ca rar altul şi mai zidise şi mai înainte mai multe locaşuri dumnezeieşti.

Începu deci să zidească şi aicea falnică mănăstire, care, sfârşindu-o, o numi a Putnei, după pârâul ce curge alăturea spre vale. Cum se isprăvi mănăstirea Putna, curseră la ea şi o mulţime de călugări, de prin toate mănăs­tirile şi schiturile din ţară, aşa şi din cea a sfântului Laurentie, din Vicovul de Sus. Aceasta de acuma înainte rămase pustie şi, cu vremea, clădirile ei începură să le risipească. Biserica cea de stejar a mănăstirii să se fi mutat, mai târziu, la un sat oarecare, al cărui nume însă din nefericire, cu vremea, cu totul s-a uitat. Aşa, cu vremea, nu rămase nemică din această mănăstire şi nimeni n-ar şti că ea, cândva, în timpuri vechi, a existat, dacă poporul nostru nu ne-ar fi păstrat tradiţia şi, pentru acea parte de loc, numele „Laura”, pre­scurtat din Laurentie.

Daniil zice că să fi prorocit că în satul Vicovul de Sus poporul astfel se va înmulţi, că va fi lipsă ca biserica sătească mereu să se adaugă şi să se mărească, de trei ori cum era, ba că va veni vremea când se va zidi, chiar pe acel loc, pe care a stat cea a mănăstirii sfântul Laurentie, o biserică sătească.

Sihastrul Daniil, după ce s-a zidit mănăstirea Putna şi s-a urzit un sătişor de 12 familii, a părăsit chilia sa din stâncă şi a dispărut. El să se fi aşezat într-o pustietate şi mai mare, precum îşi pusese el canonul, când cu probaza stareţului, ca până la sfârşitul vieţii să petreacă în adâncă singurătate.

Zice că el s-a statorit pe un loc pustiu şi săl­batec, pe pârâul Voroneţului sau apa Corbului. Aice petrecea el, ca şi în chilia sa de stâncă de pe Putna, în post, rugăciune şi învăţarea celor ce veneau la el.

Aice să mai fi avut Daniil o întâlnire cu Ştefan Vodă, după pierduta bătălie cu turcii de la Valea Albă sau Răsboeni. Acesta, adică, în nevoia sa, îl rugă pe Daniil de sfat, ori de să închine ţara turcilor, iar el îi zise să-şi adune oastea, să se lupte cu duşmanul şi că va învinge, dacă va făgă­dui să zidească pe acele locuri un locaş lui Dumnezeu. Ştefan Vodă urmă sfatul sihastrului, învinse pe turci şi zidi, pe apa Corbului (Voroneţului), o mă­năstire frumoasă numită a Voroneţului, ca mulţămită pentru izbânda câştigată cu ajutorul lui Dumnezeu”[35].

2005: „Sfântul Ierarh Leontie este numărat printre cei dintâi sfinţi români pe care i-a odrăslit pământul Moldovei şi adevăratul părinte duhovnicesc al Cuviosului Daniil Sihastrul. După tradiţie, era de loc din oraşul Rădăuţi. Apoi, râvnind Sfinţilor Părinţi de odinioară şi arzând cu inima după dragostea lui Hristos, spre sfârşitul secolului al XIV-lea s-a făcut sihastru în pădurile seculare din partea locului.

Deci, călugărindu-se cu numele de Lavrentie, s-a învrednicit mai târziu de darul preoţiei. Apoi, împreună cu câţiva ucenici, a întemeiat o vestită sihăstrie de călugări în codrii Rădăuţilor, ce se chema, după numele său „Schitul Laura” (Lavra) sau „Mănăstirea Sfântului Lavrentie”[36]. În obştea sa, Cuviosul Lavrentie a format mulţi ucenici cu viaţă aleasă, printre care sc număra şi Sfântul Daniil Sihastrul. În Schitul Laura, însuşi Cuviosul Lavrentie s-a nevoit şi a avut o trăire aşa de înaltă, încât s-a învrednicit de la Dumnezeu de darul facerii de minuni. Că pe mulţi bolnavi îi vindeca cu rugăciunea sa şi era tuturor părinte, sfetnic, dascăl şi ocrotitor.

După întemeierea Episcopiei de Rădăuţi, auzind domnul Moldovei, Alexandru cel Bun, de nevoinţa sa, l-a rânduit episcop al acestui scaun. Şi a păstorit cu multă înţelepciune turma lui Hristos câţiva ani de zile, învăţând pe toţi dreapta credinţă şi făcându-se tuturor pildă de sfinţenie. Apoi, râvnind iarăşi vieţii sihăstreşti, s-a retras din scaun şi s-a făcut schimonah cu numele de Leontie, ajungând cel mai vestit sihastru şi părinte duhovnicesc din nordul Moldovei. Deci, mai trăind puţin şi uimind pe toţi cu smerenia, cu nevoinţa şi cu darul minunilor pe care le făcea, şi-a dat sufletul cu pace în mâinile Domnului.

Mai târziu, proslăvindu-se prin oarecare minuni şi fiind găsit în mormânt cu trupul întreg şi nestricat, s-a aşezat cu cinste în biserica episcopală din Rădăuţi spre închinarea tuturor, unde mulţi credincioşi primeau sănătate şi mângâiere la sfintele sale moaşte, ajungând vestit până dincolo de hotarele Moldovei.

În anul 1639, prădându-se biserica, au dispărut şi moaştele Sfântului Leontie din Rădăuţi. Unii cred că au fost luate de năvălitori. Alţii spun că au fost îngropate de călugări în biserică, în anul 1783, odată cu desfiinţarea mănăstirii. Însă, locul unde se află astăzi, singur Dumnezeu îl ştie. În anii 1621-1622 un vestit teolog ucrainean, ieromonahul Zaharia Kopystenski din Kiev, scria despre el: „În Rădăuţi, în episcopie, Sfântul Leontie făcătorul de minuni zace cu trupul întreg…”[37].

Sfinte Preacuvioase Părinte Leontie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!”[38].

2005: „SFÂNTUL DANIIL SIHASTRUL / Mănăstirea Voroneţ / (secolul XV)[39] //. a. Viaţa. Cuviosul Părintele nostru Daniil Sihastrul a fost unul din cei mai mari sfinţi pe care i-a odrăslit pământul Moldovei, mare dascăl al pustiei şi povăţuitor al călugărilor. / Acest sfânt al neamului nostru s-a născut într-o familie de oameni săraci, de pe moşia Mănăstirii Sfântul Nicolae din Rădăuţi, la începutul secolului al XV-lea, primind la botez numele de Dumitru. Când avea 16 ani, s-a făcut călugăr în aceeaşi mănăstire, cu numele de monahul David. După câţiva ani de aspră nevoinţă se învredniceşte de harul preoţiei şi se retrage la Mănăstirea Sfântul Lavrentie din comuna Vicovul de Sus[40]. Apoi, fiind chemat de Duhul Sfânt la viaţa pustnicească, s-a făcut schimonah cu numele de Daniil, înainte de anul 1450, şi s-a nevoit singur în neştiute osteneli duhovniceşti, mai întâi în preajma Mănăstirii Neamţ, pe valea pârâului Secu, apoi pe valea pârâului Putna, într-o mică chilie săpată în piatră. / După sfinţirea Mănăstirii Putna (1470), Cuviosul Daniil Sihastrul s-a retras în preajma Mănăstirii Voroneţ, unde şi-a săpat chilie în piatră, sub stânca Şoimului. Aici se nevoieşte singur încă 20 de ani în plăcere de Dumnezeu, crescând numeroşi ucenici şi făcând multe minuni de vindecare. / În anul 1488, odată cu zidirea bisericii Mănăstirii Voroneţ, Sfântul Daniil Sihastrul se coboară în obşte, având peste 80 de ani, şi ajunge egumen al acestei mănăstiri. Mai trăind încă puţin şi fiind cinstit de popor ca sfânt şi făcător de minuni, Cuviosul Daniil şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu prin anul 1496 şi a fost aşezat în biserică, unde se află până astăzi. //

b. Fapte şi cuvinte de învăţătură. / 1. Sfântul Daniil Sihastrul, fiind ales de Dumnezeu din sânul maicii sale pentru viaţa cea îngerească a pustnicilor, s-a dovedit din pruncie purtător de Hristos. Că niciodată nu lipsea de la biserică, nici se juca cu ceilalţi copii, nici nu căuta odihnă şi mâncare. Ci, mereu se ruga şi întru toate asculta de părinţi. /

2. Când avea vârsta ca de 10 ani, fiind dat să înveţe carte în Mănăstirea Sfântului Nicolae din Rădăuţi, copilul Dumitru, deşi tânăr cu vârsta, s-a dovedit bătrân cu înţelegerea. Că în puţină vreme a deprins Ceaslovul şi Psaltirea pe de rost, precum şi nevoinţa cea duhovnicească. Pentru aceasta, cuvioşii călugări foarte mult îl iubeau şi se foloseau de blândeţea şi priceperea lui, că era întotdeauna umbrit de darul Duhului Sfânt. /

3. După cinci ani de ucenicie, tânărul ostaş al lui Hristos s-a făcut călugăr, primind numele marelui prooroc şi împărat David. Şi era întru toate ascultător cuvioşilor părinţi, având ca dascăl şi părinte duhovnicesc pe mult nevoitorul şi purtătorul de Dumnezeu Sfântul Ierarh Leontie de Rădăuţi. /

4. Acest tânăr monah David era foarte râvnitor în nevoinţa vieţii călugăreşti. Cel mai mult iubea liniştea, postul şi rugăciunea. Zilnic nu gusta nimic până la asfinţitul soarelui, iar uneori postea desăvârşit câte trei şi chiar cinci zile şi se hrănea numai cu legume şi ierburi. În ascultare era tăcut, blând şi tuturor supus, iar la biserică zăbovea ziua şi noaptea ca o candelă mereu nestinsă. Încă şi la chilie dormea puţin pe un mic scăunel, mereu veghind şi cugetând la cele dumnezeieşti. Iar dintre cărţi, cel mai mult iubea Psaltirea pe care o ştia pe de rost şi o repeta zilnic. /

5. Aşa nevoindu-se câţiva ani de zile, Cuviosul David s-a făcut vas al Sfântului Duh, învrednicindu-se de darul preoţiei şi al facerii de minuni. Mulţi bolnavi, auzind de minunile ce se făceau prin rugăciunile lui, alergau la smeritul ieromonah David şi se vindecau de suferinţele lor. Alţii veneau să-i ceară sfat, că era foarte înţelept în cuvânt şi înainte văzător, iar alţii veneau să-i mărturisească păcatele, că ajunsese cuviosul vestit duhovnic în părţile de nord ale Moldovei. /

6. Văzând ieromonahul David că este înconjurat de lume şi nu mai are linişte la rugăciune, temându-se de duhul slavei deşarte, a luat binecuvântare de la episcopul de Rădăuţi şi s-a retras la Mănăstirea Sfântul Lavrentie (Laurenţiu). Dar şi acolo îl căutau credincioşii, precum şi cei bolnavi de duhuri necurate. Cuviosul David, însă, ziua făcea ascultare şi stătea între oameni, iar noaptea priveghea, se ruga şi împletea coşuri de nuiele pentru obşte. Aşa îşi omora cuviosul ispitele tinereţii şi cugetul slavei deşarte. /

7. Odată 1-a trimis egumenul cu oarecare ascultare în oraşul Siret. Acolo, înconjurându-l credincioşii, a zăbovit cuviosul o zi, neputând a se întoarce la timp în mănăstire. Atunci, egumenul i-a dat canon să nu mai iasă o vreme din lavră. Deci, smerindu-se ieromonahul David, şi-a împlinit cu bucurie canonul, dând slavă lui Dumnezeu pentru toate. /

8. Trecând câţiva ani şi Cuviosul David sporind mult în nevoinţa duhovnicească, se simţea chemat de Duhul Sfânt la viaţa pustnicească. Sufletul său era rănit de dragostea lui Hristos şi dorea să-L slăvească neîncetat cu îngerii şi cu sihaştrii din codrii Carpaţilor. / Deci, primind binecuvântare de la egumenul Mănăstirii Sfântul Lavrentie, a îmbrăcat mai întâi marele şi îngerescul chip al schimniciei, schimbându-şi numele din David în Daniil. Apoi, tăinuindu-se de lume, s-a retras singur în adâncul codrilor pe valea pârâului Secu-Neamţ, cu puţin înainte de anul 1450, unde s-a nevoit 14 ani în aspre osteneli călugăreşti. Apoi, văzându-se înconjurat de lume, s-a retras în nordul Moldovei, aproape de sihăstria Putna. /

9. Călăuzit de Dumnezeu, Cuviosul Daniil şi-a făcut mai întâi o colibă de lemn pe valea pârâului Viţeul. Apoi, aflând o stâncă mare în apropiere, şi-a săpat cu dalta o mică chilioară în peretele stâncii, cât să poată încăpea. Alături şi-a scobit o altă încăpere, drept paraclis de rugăciune, cum se vede până astăzi. În această stâncă s-a nevoit Cuviosul Daniil în plăcere de Dumnezeu mai mult de 20 de ani. /

10. Nevoinţa Preacuviosului Părintelui nostru Daniil Sihastrul în chilia de la Putna era aceasta: / Ziua şi noaptea priveghea cu neîncetată rugăciune şi cugetare la cele dumnezeieşti, postind până la asfinţitul soarelui. Din chilie nu ieşea deloc toată săptămâna. Mâncarea lui era formată din pesmeţi de pâine, rădăcini şi ierburi, iar lucrul mâinilor sale era împletirea coşurilor de nuiele. Duminica săvârşea Sfânta Liturghie şi se împărtăşea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, apoi primea pe cei ce veneau la el pentru vindecare de boli şi pentru cuvânt de folos. În posturi postea câte trei şi uneori cinci zile şi avea darul rugăciunii şi al lacrimilor. /

11. Pentru sfinţenia vieţii sale, pentru postul cel îndelungat şi pentru privegherile cele de toata noaptea cu rugăciuni şi cu lacrimi, Cuviosul Daniil Sihastrul a fost multă vreme ispitit de satana, căutând să-l alunge din pustie şi să-l arunce în păcatul cel cumplit al slavei deşarte. Dar cuviosul, cerând ajutorul lui Hristos şi cu puterea Sfintei Cruci, toate cursele diavolului le biruia. Pentru aceea, în puţină vreme s-a învrednicit de la Dumnezeu de darul lacrimilor, al mai înainte-vederii şi al vindecării de boli. Căci izgonea duhurile necurate din oameni numai cu cuvântul şi vindeca tot felul de bolnavi. Apoi cunoştea cugetele cele ascunse şi spunea multora tainele cele viitoare, căci era plin de darul Duhului Sfânt. /

12. Pentru nişte daruri ca acestea, numele cuviosului se făcuse cunoscut în toată ţara Moldovei, iar poporul, de la mic până la mare, l-a numărat din tinereţe în ceata sfinţilor. Cei mai mulţi îl numeau „Sfântul Daniil, Sihastrul cel Bătrân”, căci era părinte şi povăţuitor al tuturor sihaştrilor din nordul Moldovei. Alţii, îndeosebi călugării, îl numeau „Sfântul Daniil Schimonahul”. Iar după mutarea sa din trup, era numit în popor „Sfântul Daniil cel Nou”, ca să-l deosebească de alţi cuvioşi cu acelaşi nume. /

13. În anul 1451, întâmplându-se grabnică moarte domnului ţării, Bogdan Voievod, fiul său Ştefan cu greu a scăpat de primejdie. Deci, auzind de nevoinţa şi minunile Sfântului Daniil Sihastrul şi fiind în grea strâmtoare, a fost călăuzit de Duhul Sfânt la chilia lui. Aici, poposind câteva zile, şi-a mărturisit cugetele înaintea cuviosului, a primit de la el dezlegare de păcate şi multe cuvinte de mângâiere. Apoi, liniştindu-i sufletul, marele sihastru l-a binecuvântat, s-a rugat pentru dânsul, i-a proorocit că în curând va fi domn al Moldovei şi l-a liberat cu pace. /

14. În primăvara anului 1457, Ştefan cel Mare, ajungând pe scaunul Moldovei, s-a încredinţat de împlinirea proorociei Sfântului Daniil Sihastrul şi de darul lui Dumnezeu care era întru dânsul. Din anul acela, cuviosul i-a fost marelui domn cel dintâi sfetnic, duhovnic şi rugător către Dumnezeu. Adeseori, voievodul poposea la chilia lui, îşi mărturisea păcatele, îi cerea cuvânt de folos şi nimic nu făcea fără rugăciunea şi binecuvântarea lui. Iar cuviosul îl îmbărbăta şi îl îndemna să apere ţara şi creştinătatea de mâinile păgânilor, încredinţându-l că, de va zidi după fiecare luptă câte o biserică spre lauda lui Hristos, în toate războaiele va birui. / Astfel, ascultându-l, Ştefan cel Mare a apărat cu multă vitejie Biserica lui Hristos şi ţara Moldovei după căderea Bizanţului, aproape o jumătate de secol, câştigând 47 de războaie şi înălţând 48 de biserici. În felul acesta, Cuviosul Daniil Sihastrul s-a dovedit un mare apărător al Ortodoxiei româneşti şi ctitor duhovnicesc al mănăstirilor înălţate la îndemnul său. /

15. Odată, poposind domnul Moldovei în chilia cuviosului, a fost îndemnat de marele sihastru să zidească în apropiere de chilia sa o mănăstire de călugări, întru pomenirea Adormirii Maicii Domnului, către care avea mare evlavie. Deci, ascultându-l Ştefan Voievod şi împreună alegând locul, cu binecuvântarea lui s-a început în anul 1466 zidirea Mănăstirii Putna, iar în anul 1470, când s-a sfinţit acest dumnezeiesc lăcaş, însuşi Sfântul Daniil a luat parte, fiind cinstit de toţi ca un al doilea ctitor. /

16. Se mai spunea despre dânsul că, voind Ştefan Vodă să-i încredinţeze mănăstirea, de multe ori l-a rugat să fie egumen şi părinte duhovnicesc al Putnei. Dar cuviosul, socotindu-se nevrednic de o cinste ca aceasta, a rămas mai departe la mica lui chilie din peşteră. /

17. Pentru sfinţenia vieţii sale, Cuviosul Daniil Sihastrul s-a dovedit din tinereţe purtător de Hristos şi mare dascăl al liniştii şi rugăciunii lui Iisus. În timpul vieţii sale nu era în Moldova alt sihastru şi duhovnic mai vestit, nici alt lucrător şi dascăl al rugăciunii mai iscusit decât el. De aceea, toţi egumenii şi duhovnicii din nordul Moldovei, ca şi dregătorii din sfatul ţării, îl aveau de părinte duhovnicesc. /

18. Urmând exemplul vieţii sale, numeroşi călugări iubitori de linişte din chinovii se retrăgeau în pustie cu binecuvântarea Cuviosului Daniil şi deveneau sihaştri şi lucrători sporiţi ai rugăciunii lui Iisus. Astfel, acest mare ascet al Moldovei avea prin mănăstiri şi sate numeroşi fii duhovniceşti, iar prin munţi şi prin codri avea peste o sută de ucenici sihaştri care se nevoiau în plăcere de Dumnezeu, după sfatul său. Aşa a creat Sfântul Daniil Sihastrul în Moldova o mare mişcare isihastă, aproape fără egal, înnoind astfel, pentru multă vreme, viaţa duhovnicească prin mănăstiri şi schituri şi ridicând o întreagă generaţie de sihaştri şi rugători ai neamului. /

19. După anul 1470, văzând cuviosul că la Putna nu mai are linişte din cauza mănăstirii şi a mulţimii credincioşilor, a părăsit chilia în care se nevoise peste douăzeci de ani şi s-a retras în taină în codrii seculari din jurul Mănăstirii Voroneţ. Aici se nevoiau ca la cincizeci de călugări sub povăţuirea ieroschimonahului Misail, vrednic ucenic al Sfântului Daniil. Deci, aflând un loc retras în preajma mănăstirii, şi-a făcut o mică chilie deasupra stâncii numită „Şoimul” şi aici se ostenea cuviosul în desăvârşită linişte şi plăcere de Dumnezeu. / Însă n-a trecut multă vreme şi îndată numele lui s-a făcut cunoscut în toate satele din partea locului, încât veneau la el tot felul de bolnavi, paralizaţi, oameni stăpâniţi de duhuri necurate şi se vindecau. Credincioşii, neputând ajunge la chilia lui, aşteptau jos în mănăstire, iar cuviosul cobora noaptea, se ruga pentru ei, le spunea pricina suferinţei, îi sfătuia, îi binecuvânta şi îi trimitea sănătoşi la casele lor. /

20. În vara anului 1476, Ştefan cel Mare, pierzând lupta de la Războieni în faţa turcilor, s-a dus la chilia Sfântului Daniil Sihastrul, bunul său părinte duhovnicesc de la Voroneţ. Deci, „bătând Ştefan Vodă în uşa sihastrului să-i descuie, a răspuns sihastrul să aştepte Ştefan Vodă afară până va termina ruga. Şi după ce şi-a terminat sihastrul ruga, l-a chemat în chilie pe Ştefan Vodă. Şi s-a spovedit Ştefan Vodă la dânsul. Şi a întrebat Ştefan Vodă pe sihastru ce va mai face, că nu poate să se mai bată cu turcii. „Închina-voi ţara la turci sau nu?”. Iar sihastrul a zis să nu o închine, că războiul este al lui, numai după ce va izbăvi, să facă o mănăstire acolo, în numele Sfântului Gheorghe”[41]. / Deci, crezând domnul Moldovei în proorocia Sfântului Daniil că va birui pe turci şi luând de la el rugăciune şi binecuvântare, îndată a adunat oaste şi a izgonit pe turci din ţară. Aşa ajuta cuviosul cu rugăciuni fierbinţi către Dumnezeu să se izbăvească Moldova şi ţările creştine de robia păgânilor. /

21. Răposând mitropolitul Teoctist, în toamna anului 1477, Ştefan cel Mare s-a sfătuit cu clerul şi episcopii ţării să aleagă păstor şi părinte al Moldovei pe Sfântul Daniil Sihastrul de la Voroneţ. Dar cuviosul, auzind de aceasta, s-a rugat cu lacrimi lui Dumnezeu şi voievodului să nu-l lipsească până la moarte de fericita lui linişte. Deci, cucerindu-se toţi de smerenia şi sfinţenia lui, şi-au cerut iertare şi l-au lăsat în pustie să slăvească neîncetat pe Dumnezeu. /

22. Timp de 20 de ani cât a sihăstrit la Voroneţ, Cuviosul Daniil a creat aici o nouă vatră isihastă, tot atât de importantă ca şi cea de la Putna. Căci în puţină vreme s-au adunat în jurul său zeci de sihaştri, unii mai nevoitori decât alţii, care se osteneau, fie în codrii Voroneţului, fie în Munţii Rarăului, fie de-a lungul Carpaţilor Răsăriteni. Cei mai mulţi practicau rugăciunea lui Iisus, postul şi tăcerea. Alţii citeau zilnic Psaltirea, alţii făceau mii de metanii şi împleteau coşuri, iar alţii, fiind buni caligrafi, scriau cărţi de slujbă pentru biserici şi mănăstiri. Cei mai aleşi ucenici ai Cuviosului Daniil Sihastrul au fost: mitropolitul Grigorie Roşca, monahul caligraf Ioan, precum şi egumenii Misail şi Efrem, toţi din Mănăstirea Voroneţ. Apoi Cuviosul Pahomie Sihastrul şi egumenul Nil din Mănăstirea Slatina; egumenul Paisie, Paladie Sihastrul şi Anastasie Sihastrul de la Mănăstirea Neamţ; Isaia Pustnicul de la Mănăstirea Moldoviţa, egumenul Gherontie de la Humor şi mulţi alţii. /

23. Aducându-şi aminte Ştefan cel Mare de făgăduinţa dată lui Dumnezeu şi Sfântului Daniil Sihastrul, în vara anului 1488 a zidit din temelie, la Mănăstirea Voroneţ, o frumoasă biserică din piatră închinată Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, în locul vechii biserici de lemn. La 14 septembrie, în acelaşi an, biserica a fost sfinţită de mitropolitul Gheorghe, în prezenţa fericiţilor ei ctitori, Ştefan Voievod şi Cuviosul Daniil Sihastrul, şi a zeci de mii de credincioşi, călugări, clerici şi dregători de ţară. În această zi, cu sfat de obşte, Sfântul Daniil, deşi bătrân, a fost numit egumen al Mănăstirii Voroneţ. /

24. Timp de aproape 10 ani, Sfântul Daniil a povăţuit obştea Mănăstirii Voroneţ, ca un mare părinte duhovnicesc al călugărilor, al sihaştrilor şi al întregii Moldove. Căci, deşi petrecea mai mult la chilia sa de pe stânca Şoimului, fiind foarte iubitor de linişte, adeseori cobora în obşte, mărturisea soborul, tămăduia pe cei bolnavi ce se adunau de prin sate şi îi sfătuia pe toţi. Apoi, iarăşi se retrăgea la chilia sa. /

25. În timpul egumeniei sale, Mănăstirea Voroneţ a trăit cea mai înfloritoare perioadă duhovnicească din istoria sa, fiind socotită multă vreme lavra isihasmului din Moldova. Toţi monahii din obşte, care numărau peste şaizeci de nevoitori, practicau rugăciunea lui Iisus. Unii erau vestiţi păstori şi duhovnici, alţii erau dascăli învăţaţi în şcoala mănăstirii şi neobosiţi caligrafi, iar cei mai mulţi erau călugări de rugăciune, care slăveau pe Dumnezeu neîncetat şi se rugau pentru toată lumea. / La Voroneţ au învăţat carte şi au deprins nevoinţa duhovnicească numeroşi preoţi de parohie, egumeni, episcopi, monahi, sihastri şi dregători de ţară. Iar în codrii seculari din munţii Voroneţului, ai Rarăului şi Stânişoarei, se nevoiau pentru dragostea lui Hristos alţi peste cincizeci de sihaştri, ucenici ai Sfântului Daniil. Pe toţi aceştia îi supraveghea şi îi povăţuia pe calea cea bună a împărăţiei cerurilor marele egumen şi povăţuitor de suflete, Cuviosul Părintele nostru Daniil, „Sihastrul cel Bătrân”. /

26. Ajungând vas ales al Duhului Sfânt, plin de tot felul de bunătăţi şi trecând de vârsta de nouăzeci de ani, Sfântul Daniil marele sihastru al Moldovei, dascălul pustiei şi făcătorul de minuni, şi-a dat sufletul în braţele lui Hristos la sfârşitul secolului al XV-lea (1496). Mulţimea ucenicilor lui împreună cu mitropolitul şi domnul ţării l-au plâns îndeajuns şi l-au îngropat în pronaosul bisericii Mănăstirii Voroneţ, punând deasupra o piatră cu inscripţia: „Acesta este mormântul părintelui nostru David, schimonahul Daniil”. Apoi, împărţind credincioşilor multe milostenii şi sărutând sfintele lui moaşte, s-a întors fiecare la ale sale. /

27. După săvârşirea sa, văzând ucenicii şi credincioşii că se fac oarecare minuni şi vindecări de boli la moaştele cuviosului, l-au trecut în ceata sfinţilor, numindu-l „Sfântul Stareţ Daniil”, „Sfântul Daniil Sihastrul”, sau mai ales „Prea Cuviosul de Dumnezeu rugătorul Părintele nostru Daniil cel Nou”[42]. Obştea Mănăstirii Voroneţ, împreună cu mitropolitul Grigorie Roşca, ucenicul său, au pus acestei lavre, după hramul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, al doilea hram în cinstea „Sfântului Daniil cel Nou”, pomenindu-l în rândul fericiţilor ctitori. Totodată i-au rânduit zi de prăznuire peste an, anume după pomenirea Sfântului Daniil Stâlpnicul, a treia zi. Astfel, în Moldova, pomenirea Cuviosului Daniil Sihastrul s-a făcut, secole de-a rândul, la 23 aprilie, hramul Mănăstirii Voroneţ, şi la 14 decembrie, a treia zi după ziua Sfântului Daniil Stâlpnicul (11 decembrie). / Ca sfânt cu aureolă a fost pictat pentru prima dată în anul 1547, de acelaşi mitropolit, pe peretele de sud al bisericii Mănăstirii Voroneţ, în stânga uşii de intrare în pridvor, cum se vede până astăzi, ţinând în mâna sa un sul desfăcut pe care scrie: „Veniţi, fraţilor, de mă ascultaţi. Va voi învăţa frica Domnului. Cine este omul…”. /

28. Râvna credincioşilor a îndemnat pe călugării de la Mănăstirea Voroneţ, la începutul secolului al XVII-lea, să scoată din mormânt moaştele făcătoare de minuni ale Sfântului Daniil Sihastrul şi să le aşeze în biserică, în sicriu frumos împodobit, pentru închinare. Pe acestea însuşi mitropolitul Dosoftei le-a sărutat. Vestea minunilor lui ajunsese până la Kiev, în Polonia, în Transilvania, în Sfântul Munte, de unde veneau credincioşi să i se închine şi toţi îl numeau „Sfântul Daniil cel Nou, făcătorul de minuni”. /

29. În anul 1749, egumenul Mănăstirii Voroneţ, anume Ghedeon, a dat Mănăstirii Putna degetul arătător al Sfântului Daniil ferecat în argint, unde se păstrează până astăzi. Moaştele poartă inscripţia: „Aceste relicve le-am ferecat eu, Ghedeon, egumen de la Voroneţ, cu toată cheltuiala mea, în anul 1749, decembrie 4”. În anul 1775, Moldova de nord ajungând sub ocupaţia Austriei, moaştele Sfântului Daniil Sihastrul au fost aşezate din nou în mormântul său, unde se păstrează până astăzi^”[43]. /

30. În anul 1749, egumenul Mănăstirii Voroneţ, anume Ghedeon, a dat Mănăstirii Putna degetul arătător al Sfântului Daniil ferecat în argint, unde se păstrează până astăzi. Moaştele poartă inscripţia: „Aceste relicve le-am ferecat eu, Ghedeon, egumen de la Voroneţ, cu toată cheltuiala mea, în anul 1749, decembrie 4”. în anul 1775, Moldova de nord ajungând sub ocupaţia Austriei, moaştele Sfântului Daniil Sihastrul au fost aşezate din nou în mormântul său, unde se păstrează până astăzi³⁹. / Sfinte Preacuvioase Părinte şi făcătorule de minuni Daniile, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!”[44].

[1] „Ştefan ridicase zidirea sa de piatră (de la Voroneţ – n. n.) cu trei abside în locul bisericuţei de lemn unde trăise în schimnicie acel Daniil Sihastru din care poporul a făcut sfetnicul zilelor de nenorocire ale marelui Domn, îndemnătorul lui spre luptă şi evlavie. Între frumoasele pietre de mormânt se vede aceia care acoperă rămăşiţele umilului călugăr, sfânt ţărănesc târziu, pe care l-a dat Moldova noastră” – Iorga, N., Românismul în trecutul Bucovinei, Bucureşti 1938, p. 203

[2] Iorga, N., Istoria Bisericii Româneşti şi a vieţii religioase a românilor, vol. 1, Vălenii de Munte, 1908, p. 95

[3] „Spre răsărit de la mănăstire (Putna – n. n.), pe râuleţul Viţeul, se află Chilia în piatră, numită aşa pentru că este scobită într-o stâncă mare, situată pe malul apei. Înlăuntru se văd semne că, oarecând, a fost împărţită în două despărţituri destul de spaţioase, pentru ca în ea să poată petrece un om. Tradiţiunea susţine că acolo, într-însa, ar fi trăit sihastrul Daniil, care l-a îmbărbătat pe Ştefan cel Mare la rezistenţă, după nenorocita bătălie cu turcii, la Războieni. Se vede că tradiţiunea confundă Putna cu Voroneţul” – Onciul, Isidor de, Fondul Religionariu gr. or. al Bucovinei, Cernăuţ 1891, p. 17

[4] Biserica Orthoxă Română, Jurnal Periodic Eclesiastic, Anul XXXIV, nr. 7, octombrie 1910, p. 805

[5] N. Dobrescu, studiul „Din istoria Bisericii Române. Secolul al XV-lea”, din care cităm: „Întemeietorul mănăstirii Voroneţului a fost Ştefan cel Mare, care, în anul 1488, făcu biserica (Kozak, Insckriften aus der Bukovina, cap. Woronetz.) , şi chiliile din împrejurul ei, pe locul unde fusese umila chilie de lemn a sihastrului Daniil, cel ce îndemnase pe Ştefan să reînceapă lupta cu turcii, după învingerea de la Răsboieni[5], pe acelaşi loc se afla, la 1472, mănăstirea Voroneţului, fă­cută din lemn însă, şi având în frunte pe egumenul Misail. Prin urmare, aci existase, de mai înainte, o comunitate mă­năstirească, a cărei întemeiere se datora pustnicului Daniil, care, ca călugăr şi numindu-se David, fusese în fruntea ei. Îmbrăcând însă apoi el schima cea mare, lăsând în locu-i ca conducător pe Misail şi schimbându-şi numele, din David, în Daniil, se retrase din fruntea comunităţii, trăind singur izolat[5]. E probabil că acestui cucernic pustnic să-i fi cerut Ştefan sfatul, în împrejurările grele, prin care trecea, şi, în urmă, ca mulţămită, să fi ridicat biserica mănăstirii de aci. Că mănăstirea, simplă de lemn, exista într-adevăr înainte de a-i face Ştefan cel Mare, în 1488, biserica de zid, ne-o atestă chiar un document al lui Ştefan cel Mare, cu data de 22 Ianuarie 1472, prin care Dom­nul acordă scutire de vamă mănăstirii Voroneţului pentru 2 maje de peşte, pe care le-ar aduce, pentru hrana că­lugărilor de la Chilia sau de la Iazer (Uljanicky, Materialy, p. 109. Codrescu, Uricar, XI, p. 93. S. F. Marian, Condica Voroneţului, p. 78). Egumen al Mănă­stirii era, la această dată, Misail, acel care urmase la con­ducere, după ce David-Daniil devenise mare schimnic şi se retrăsese din mănăstire”.

[6] Bălan, Ioanichie, Arhimandrit, Patericul Românesc, Mănăstirea Sihăstria 2005, pp. 110-118

[7] Bălan, Ioanichie, Arhimandrit, Patericul Românesc, Mănăstirea Sihăstria 2005, pp. 110-118

[8] Sfântul Ioan Iacob Românul. Sihastru contemporan din Ţara Sfântă / 1913-1960, Din Ierihon către Sion, adică din lume la cele din înălţime, Jerusalem 1999, p. 321

[9] Pr. prof. Petru Rezuş, Viaţa şi faptele Sfântului Daniil Sihastrul, în „Studii Teologice”, 1956, nr. 3-4, p. 227-240

[10] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. III, Bucureşti 1980, doc. 40, pp. 74, 75

[11] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. III, Bucureşti 1980, doc. 51, p. 96

[12] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. III, Bucureşti 1980, doc. 81, pp. 159, 160

[13] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. III, Bucureşti 1980, doc. 204, p. 369

[14] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. III, Bucureşti 1980, doc. 244, pp. 435, 436

[15] Academia Română, Documente privind Istoria României, vol. IV, Bucureşti 1952, doc. 340, p. 275

[16] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. XXII, Bucureşti 1974, doc. 262, p. 293

[17] Teodorescu-Kirileanu, Ştefan Vodă cel Mare şi Sfânt. Istorisiri şi cântece populare, Focşani 1903, p. 36

[18] Teodorescu-Kirileanu, Ştefan Vodă cel Mare şi Sfânt. Istorisiri şi cântece populare, Focşani 1903, p. 56

[19] Raynaldus ad annum 1371 (Magazin istoric, Tom III, p. 139). Biserica unde s-a aşezat Episcopia papală, despre care se face aici menţiune, este Biserica Sfântului Ioan Botezătorul din oraşul Siret; iar Episcopul ce s-a rânduit de papa Urbav al V-lea se numea Andrei Vasito, care era şi confesor al Clarei (mama lui Lascu – n. n.) – Engel in antiquit. Hist. Moldaviae, p. 108; vezi şi Şincai, Chron. Rom., Tom I, p. 340 – apud Enaceanu, Genadie, Arch., Creştinismul în Dacii şi creştinarea Românilor, în Biserica Orthodoxă Română. Jurnalu Periodicu Eclesiasticu, Nr. 5, Anul IV, Bucuresci, februarie 1878, pp. 283-286

[20] Dan, Dimitrie, Laura, în Loghin, Constantin, Scriitori bucovineni, Bucureşti 1924, pp. 209-215

[21] Sacerdoţeanu, A., Hrisovul. Buletinul Şcoalei de Arhivistică, Anul VI, nr. 6, Bucureşti 1946, p. 88

[22] Bogdan, Ioan, Documentele lui Ştefan cel Mare, volumul I, Bucureşti 1913, p. 423

[23] Gonţa, Alexandru I., Documente privind Istoria României. A. Moldova – Indicele numelor de locuri, Bucureşti 1990, p. 143

[24] Pr. prof. Liviu Stan, Sfinţi români, p. 29-43; Pr. prof. Petru Rezuş, Viaţa şi faptele Sfântului Daniil Sihastrul, în „Studii Teologice”, 1956, nr. 3-4, p. 227-240; Arhim. Nestor Vornicescu, Ştefan cel Mare şi Daniil Sihastrul, în rev. „Mitropolia Moldovei”, 1966, nr. 7-8, p. 566-573

[25] Raynaldus ad annum 1371 (Magazin istoric, Tom III, p. 139). Biserica unde s-a aşezat Episcopia papală, despre care se face aici menţiune, este Biserica Sfântului Ioan Botezătorul din oraşul Siret; iar Episcopul ce s-a rânduit de papa Urbav al V-lea se numea Andrei Vasito, care era şi confesor al Clarei (mama lui Lascu – n. n.) – Engel in antiquit. Hist. Moldaviae, p. 108; vezi şi Şincai, Chron. Rom., Tom I, p. 340 – apud Enaceanu, Genadie, Arch., Creştinismul în Dacii şi creştinarea Românilor, în Biserica Orthodoxă Română. Jurnalu Periodicu Eclesiasticu, Nr. 5, Anul IV, Bucuresci, februarie 1878, pp. 283-286

[26] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. II, Bucureşti 1976, doc. 181, p. 267

[27] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. III, Bucureşti 1980, doc. 40, pp. 74, 75

[28] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. III, Bucureşti 1980, doc. 51, p. 96

[29] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. III, Bucureşti 1980, doc. 81, pp. 159, 160

[30] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. III, Bucureşti 1980, doc. 204, p. 369

[31] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. III, Bucureşti 1980, doc. 244, pp. 435, 436

[32] Academia Română, Documente privind Istoria României, vol. IV, Bucureşti 1952, doc. 340, p. 275

[33] AŞSP, Documente Romaniae Historica. A. Moldova, vol. XXII, Bucureşti 1974, doc. 262, p. 293

[34] Timpul, ex 1900 No. 51. — Partea apuseană a comunei Vicovul de sus se numeşte „Laura”. Comunicată de Ioan Nistor, cantor bisericesc în Sadău şi originar din Vicovul de sus, care a auzit-o de la moşul său, Petru Bhanean din Vicovul de sus (Nota autorului Dimitrie Dan).

[35] Dan, Dimitrie, Laura, în Loghin, Constantin, Scriitori bucovineni, Bucureşti 1924, pp. 209-215

[36] Pe locul unde a fost Schitul lui Lavrentie se află satul Laura, Suceava.

[37] Pr. prof. Liviu Stan, op. cit., p. 7

[38] Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul Românesc, capitolul Sfinţi şi cuvioşi din secolele XIV-XV, Ediţia a V-a, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2005, pp. 98, 99

[39] Pr. prof. Liviu Stan, Sfinţi români, p. 29-43; Pr. prof. Petru Rezuş, Viaţa şi faptele Sfântului Daniil Sihastrul, în „Studii Teologice”, 1956, nr. 3-4, p. 227-240; Arhim. Nestor Vornicescu, Ştefan cel Mare şi Daniil Sihastrul, în rev. „Mitropolia Moldovei”, 1966, nr. 7-8, p. 566-573

[40] Astăzi se află aici satul Laura, derivat de la „Lavrentie” sau de la „lavra”.

[41] Ion Neculce, O samă de cuvinte, p. 107

[42] Pr. prof. Petru Rezuş, op. cit., p. 235. După tradiţie, Sfântul Daniil a murit la 14 decembrie.

[43] Ultima dată au fost scoase din mormânt moaştele Sfântului Daniil Sihastrul în vara anului 1962, cu prilejul lucrărilor de restaurare de la Voroneţ.

[44] Bălan, Ioanichie, Arhimandrit, Patericul Românesc, Mănăstirea Sihăstria 2005, pp. 110-118

Ala Sainenco descoperă Crucea lui Vasile Ieminovici

Doamna Ala Sainenco, managerul „Memorialului Eminescu” din Ipoteşti, îmi trimite două fotografii, făcute la Călineşti de doamna (domnişoara?) Liliana Grecu, pe o parte a crucii fiind inscripţionat „Aice odihneşte Maria Volcinschi, în etate de 81 ani, / N: 22.5.1825 / D: 24.01. 1904. / Această sfântă cruce este ridicată de fiul său Nicolae”, iar pe cealaltă parte, în slavonă, stă scris: „Aice odihneşte robul lui Dumnezeu Vasilie Ieminovici care-i 18.1.1852 (ultima cifră este, totuşi, 2 şi nu 9)”. Data scrisă pe cruce pare să fie greşită, Vasile Iminovici decedând, conform Condicii Morţilor, în 20 februarie 1844, când împlinise 65 de ani (deci, anul naşterii ar putea fi 1779, şi nu 1780, cum l-a dedus Vasile Ghersaim). Un alt Vasile Iminovici (Ieminovici) nu exista, între anii 1844-1852, deci crucea se referă, cu siguranţă, la mormântul bunicului lui Eminescu. Ceea ce înseamnă că, în locul crucii de lemn, a fost pusă crucea de piatră, cu ocazia deshumării şi a slujbei de 7 ani, la începutul anului 1852.

Când am fost eu la Călineşti (între timp s-a schimbat gardul), nu mi-am putut închipui că una şi aceeaşi cruce, care, dinspre stradă, este a Mariei Volcinschi, poate fi inscripţionată, pe cealaltă parte, cu numele bunicului patern al lui Eminescu. Piatra mormântală o aflasem, „ghidat” de Vasile Gherasim, dar iată că doamnele Ala Sainenco şi Liliana Grecu, descoperind a doua faţă a aceleiaşi cruci, pot determina măcar marcarea, dacă nu dezvelirea mormântului lui Vasile Ieminovici (Iminovici, în conscripţia parohială din 1816), care, şi prin 1920, era traversat de gardul bisericii.

Filele care consemnează moarte bunicului lui Eminescu

Conform „Schematismus der griechisch-orientalischen Bukowinaer Diocese für das jahr 1841”, pagina 45, în „Kalinestie lui Kuparenko und Jenaki”, biserica „Sfântul Mihail”, patronată de „Johann Edler von Hriste”, deci de boierul din Costâna (În 24 mai 1833, Ioan baron Cârste, fiul lui Ilie Cârste, dăruia nepotului său, Ienacachi baron Cârste, jumătate din „Călineştii lui Ienachi, care se cheamă şi Greţca”), îl avea ca preot administrator pe Grigorie Nastasi, numărînd „800 de suflete (Seelenzahl)”, iar în 1842 – 928 suflete. Dascălul nu este menţionat. Prin urmare, în afară de condicile parohiale, nu putem afla alte mărturii. Ceea ce înseamnă, din perspectiva condicii, că monumentala cruce a fost făcută şi amplasată în ianuarie 1852, de un fiu al lui Vasile Iminovici, fiind folosită, după aceea, de Nicolae Volcinschi, care era unul dintre liderii Băncii populare din Călineşti, atunci când şi-a îngropat mama de cealaltă parte a aceleiaşi cruci. Inscripţia cu buchii probează vechimea inscripţiei lui Ieminovici, faţă de cea cu litere latine.

Rămân, totuşi, încă multe lucruri de lămurit şi de recuperat. În primul rând, mormântul bunicului lui Eminescu, acoperit cu o lespede sedimentară, năpădită de pământ, muşchi, ierburi şi de gardul bisericii.

Călineşti, mormântul lui Vasile Iminovici

O piatră mormântală, pe care am scos-o, cât de cât, la iveală, cu degetele

Îmbrâncirea memoriei obşteşti în tufe: Mormântul Mariei Volcinschi şi, invers, al lui Vasile Iminovici

Un mormânt sugrumat de tufe, urzici şi boz

Alt mormânt condamnat la dispariţie

Cruce de ctitor

Pagina Condicii Parohiale din Călineştii lui Kuparenko, în care este înregistrată naşterea lui George Eminovici, tatăl poetului Mihai Eminescu

Pagina de condică parohială care consemnează naşterea lui Ioan Eminovici, singurul dintre cei trei fraţi, care rămâne în Călineşti

‘