„A). DESCRIEREA TEHNICĂ A COREGRAFIEI POPULARE
DIN COMUNA FUNDUL MOLDOVEI.
Alegând drept criteriu de clasificare tehnică forma exterioară a dansurilor, putem împărţi repertoriul coregrafic al satului Fundul Moldovei în 1). jocuri de coloană; 2). jocuri de doi; şi în forme intermediare: 3). joc de coloană din care se desfac perechi şi 4). jocuri de coloană de perechi. Să le analizăm pe rând.
I). JOCURI DE COLOANĂ
Ţinuta în aceste jocuri este următoarea: fetele ţin pe flăcăi de cingătoare, iar băieţii, de brâu, după cum ne spun şi strigăturile:
„Tot de brâu şi de curea
Şi de cingătoare a mea”.
sau
„Ia de brâu sau de curea
Sau de cingătoare a mea”.
Cu toţii formează o „roată”, uneori în cerc închis, alteori începând printr-o simplă coloană, care, după ce şerpuieşte, se închide în roată.
Repertoriul jocurilor în coloana este următorul:
1). Jocul cel mare bătrânesc (jocul mare); 2). Ursăreasca; 3). Corobasca; 4). Arcanul; 5). Leuşteanca; 6). Brâuşorul; 7). Raţa; 8). Bătuta (Banul Mărăcine – de fapt, „Haiducii” din 1502, dans căluşeresc – n. n.).
În această categorie mai intră şi toate dansurile rituale de nuntă; 9). Jocul zestrei; 10). Ocolirea mesei „de trei ori pe după masă” şi 11). Jocul îmbrobodirii, jocul mare românesc, fiind şi el cu strigări anume pentru acest prilej, un joc ritual.
În sfârşit un al 12-lea joc de coloană este Jocul Ciobanilor, când se duc flăcăii cu buhaiul, în noaptea anului nou.
Toate aceste jocuri de coloană îşi au melodiile lor speciale. Să încercăm o schiţă descriptivă a acestor jocuri (NOTA: notele de subsol le voi include în text, între paranteze pătrate, acolo unde le este locul, pentru a face lectura mai explicită – n. n.):
[Terminologia populară a paşilor, folosită în descrierea tuturor dansurilor care vor urma, este următoarea:
Clătită de mijloc = mers legănat pe genunchi.
Mers lin = şir de paşi simpli.
Mers tropotit = şir de paşi bătuţi în vârf şi călcâie.
Ridicată = paşi lini săltaţi.
Huţatul = ridicatul pe vârful picioarelor.
Pe sus = paşi săriţi, săltaţi.
În roată = în cerc, în horă.
Rotire = mersul în roată al jocului („hora roteşte spre dreapta”).
Pinteni = pas lateral bătând călcâiele.
Paşi leşeşti = când se bat călcâiele, sărind, şi se revine la pământ cu picioarele lateral deschise (échapée).
Haiducul = săritură cu ambele picioare, călcâiele fiind lipite (soubresaut).
Pentru o mai bună lămurire a specialiştilor, ne servim de termenii tehnici ai coregrafiei clasice].
I). Jocul cel mare bătrânesc. Este clasica horă, jucată pe tot întinsul ţării, aci, de o factură simplă şi monotonă. Se joacă în cerc mare, în paşi laterali, spre dreapta şi spre stânga: un pas lateral spre dreapta, începând cu dreptul; unul la stânga, începând cu stângul; doi paşi laterali la dreapta; doi laterali la stânga; un pas lateral încrucişat, cu stângul spre dreapta şi doi paşi mărunţi, lateral spre dreapta; un pas lateral încrucişat spre stânga, începând cu dreptul şi doi paşi mărunţi, laterali, spre stânga. Uneori aceşti paşi mărunţi se fac tropotiţi. În tot timpul ei, hora este clătită de mijloc (mers legănat pe genunchi – n. n.). Jocul porneşte cu o strigături particulară:
„Hai, ista-i jocul bătrânesc
După dânsul mă topesc
Mă topesc şi mă usuc
Ca şi frunza ce de nuc.
Apoi frunză d-aluniţă
Cine gioacă şi nu strigă
Facă-i-se gura mică”.
În mersul horei, orişice altă strigături poate fi întrebuinţată.
2). Ursăreasca. Face parte dintre jocurile socotite drept bătrâneşti şi are şi o variantă mai nouă, numită „Jocul nou Ursăreasca”.
Forma veche a jocului roteşte numai într-o singură direcţie, spre dreapta, trei paşi rari şi legănaţi spre dreapta (începând încrucişat, prin ridicarea piciorului stâng); bate dreptul de două ori înainte; iar un pas mărunt lateral; bate mărunt dreptul înainte; încă un pas mărunt lateral; bate mărunt dreptul înainte; şi patru paşi laterali, în şir, mărunţi. Afară de cei trei paşi mari de la început, restul de paşi mărunţi se fac tropotiţi.
După cum se vede jocul este compus dintr-o alternare de paşi mari, foarte largi, şi paşi mărunţi tropotiţi, ceea ce dă o coregrafie simplă, dar surprinzător de frumoasă.
Forma nouă a jocului este mult modificată şi mai dificilă. Rotirea se face în ambele părţi, trei paşi rari, săltaţi spre stânga, începând prin ridicarea piciorului stâng; două bătăi cu dreptul înainte; apoi spre dreapta: un pas mărunt lateral, cu dreptul, o bătaie cu dreptul înainte, încă un pas mărunt lateral, tot cu dreptul, iar o bătaie cu dreptul înainte şi un şir de patru paşi laterali, mărunţi şi tropotiţi.
Totalul acestor paşi formează figura întâia a jocului şi, în rezumat, consistă în trei paşi largi spre stânga şi paşi mărunţi tropotiţi spre dreapta. Figura aceasta se repeta de mai multe ori.
La o comandă, paşii mari dinspre stânga sunt alternaţi, spre dreapta, cu patru paşi haiduceşti (săritură cu ambele picioare, călcâiele fiind lipite – n. n), săriţi în formă de cruce, la dreapta, la stânga, înainte şi pe loc. Aceşti din urmă paşi formează figura a doua a acestui joc.
3). Corobasca. Se joacă într-o singură direcţie, spre dreapta. Jocul are strigări, în legătură cu denumirea, şi strigări simple de indicaţie a paşilor.
Înainte de a începe dansul propriu-zis, se face un şir de paşi simpli (mers lin, adică şir de paşi simpli – n. n.), pentru a se porni jocul în măsură. În timpul mersului lin, se strigă de cel ce poartă jocul:
„Cine joacă corobeşte
Vara până nu blideşte,
C-o blideşte la Crăciun
Când înghiaţă apa-n ciur”.
Din mersul lin, se intră în măsură cu un pas lateral; la comanda „încă una şi-nainte”, se face un pas lateral, oprit şi o bătaie pe loc, cu dreptul înainte. Acest pas lateral cu o bătaie înainte se repetă de 12 ori, după comandă: „douăspre’ce cu dreptu”. După ce se execută de 12 ori pasul bătut şi cu atenţie numărat în ritm de cel ce comandă jocul, la comanda „Daţi-i drumu’ să se ducă”, hora reîncepe în mers lin şi, la comanda „Douăspre’ce cu stângu”, se fac, tot de 12 ori, aceiaşi paşi laterali, spre dreapta, bătând însă cu stângul înainte. Revine comanda „daţi-i drumu’ să se ducă”, pentru reînceperea mersului lin şi, la comanda „Douăspre’ce cu-amândouă” se fac trei paşi încrucişaţi înainte, spre centrul horei, şi o bătaie înainte cu ambele picioare, cu călcâiele lipite; trei paşi încrucişaţi înapoi şi iar o bătaie cu ambele picioare lipite (pas haiducesc). Toate aceste bătăi în pas haiducesc sunt numărate. După al 11-lea se strigă:
„Apoi frunză verde bob de linte
Încă una înainte!”,
care constituie comanda celei de a 12-a bătaie, cu care se încheie şi jocul. Jocul poate reîncepe, dacă cel care poartă jocul comandă „Daţi-i drumu’ să se ducă!”.
Aceasta este forma cea veche a jocului. Forma cea noua are aceeaşi paşi şi aceleaşi două figuri, diferenţiindu-se de cel vechi numai în gradarea comenzilor celor 12 paşi. Anume, nu se comandă de la început 12 bătăi, ci se începe strigându-se:
„Cinci pi dreptu,
Cinci pi stângu,
Şase pi dreptu,
Şase pi stângu”.
sau orice alt număr, până la totalul de 12, alternându-se dreptul cu stângul.
Se mai strigă şi în forma următoare:
„Iaca-s patra cu dreptu,
Alte patru cu stângu,
Numai şase cu dreptu,
Alte şase cu stângu.
Numai şapte cu dreptu,
Alte şapte cu stângu.
Numai opt cu dreptu.
Alte opt cu stângu.
Numai douăspre’ce cu dreptu
Şi alte douăspre’ce cu stângu” etc.
Paşii haiduceşti (săritură cu ambele picioare, călcâiele fiind lipite . n. n.) au şi comanda:
„Bate-n pinteni şi-n călcâi
Ca moara pe căpătâi.
Bate-n pinteni şi-n potcoave
Ca moara pe costoroave!”.
4). Arcanul. E socotit a fi unul din cele mai vechi jocuri. Astăzi însă nu se mai joacă decât în forma lui nouă, cea veche fiind complet uitată, formă care desigur era o sârbă, deoarece paşii pe care se bazează coregrafia sa actuală sunt paşi de sârbă. Caracteristica jocului este că întreaga coloană de dansatori porneşte şerpuind, pentru a formă apoi „roata”.
Pornirea se face în paşi de sârbă, în care timp se strigă:
„Arcanaua brâu verde
Vai că bine i se, şede,
I se şede cu mărgele
Ca viţa cu viorele,
Floricica macului
Şi bătaia dracului”.
La strigarea:
„Stâagu sus şi dreptu jos,
Tri bătute tri,
Tri să le punem,
Tri să le bătem,
Tri şi pentru mine,
Tri şi pentru tine,
Încă tri că n-o fost bune,
Alte tri pe loc le-om pune,
Tri bătute tri gătite,
În ghenuche şi-nainte”,
stângul avizează, apoi imediat dreptul se ridică, avizând cu trei bătute şi o ultimă bătaie mai accentuată se repetă de 7, 8, 9 ori, iar la „în ghenuche şi-nainte” se îngenunchează uşor, pe piciorul drept, care imediat revine lansat înainte şi porneşte mai departe în paşi de sârbă. La comanda:
„Foaie verde papanaşi
Câte-on pinten, fecioraşi,
Luaţi seama feciori bine
Să nu păţim vreo ruşine
Că ne văd cele copile”.
Când se aude „Câte-on pinten, fecioraşi”, paşii de sârbă se fac terminaţi cu un pinten, în loc să se mai ridice piciorul drept înainte, pe ultimul timp al pasului. La comanda:
„Luaţi seama, feciori, bine
Câte două – acuma vine”,
paşii de sârbă vin executaţi cu pinteni de ambele părţi, la stânga şi la dreapta. Se repetă de mai multe ori şi, la comanda care revine:
„Stângu sus şi dreptu jos,
Tri bătute tri” ş. a. m. d.
se repetă paşi de avis. La comanda:
„Frunză verde tri măsline
Câte tri acuma vine”,
se face numai primul pas lateral de la sârbă (un pas lateral) şi trei sărituri pe loc. bătând călcâiele (trei pinteni) se repetă de mai multe ori. Iarăşi, la comanda:
„Stângu sus şi dreptu jos” ş. a. m. d.,
se repetă iar 8-9 paşi de aviz şi aici hora, care până acum a şerpuit în şapte paşi-nainte şi şapte-napoi, se aşează în „roată”. La comanda:
„Şapte-napoi şapte
Una, doi, tri, patru, cinci, şase, şapte”,
se porneşte înapoi, spre stânga, iar la: „Şapte, şase, cinci, patru, tri, două, una”, se porneşte înainte şapte paşi după care urmează imediat:
„Tri şi iară tri,
Tri schimbate tri,
Tri şi iară tri,
Tri bătute, tri gătite”,
după care comandă purtătorul: în ghenunchi.
Purtătorul, făcând semn lăutarilor, încetează melodia dansului, pentru ca unul dintre jucători să cânte o doină.
Toţi cei ce joacă sunt acum îngenunchiaţi pe piciorul stâng, iar pe genunchiul drept îşi ţin pălăria
Cel ce conduce ţine mâna liberă pe pălărie. Cum se termină doina, purtătorul face semn lăutarilor, care reîncep melodia dansului; pe primele măsuri se joacă pe loc, în genunchi. La comanda:
„Tri şi iară tri”. / Pe schimbate tri”, prin săritură se cade pe genunchiul drept şi stângul bate mărunt trei bătăi şi una mai accentuată; apoi se strigă mai departe:
„Tri bătute, tri gătite
În ghenuche şi-nainte”,
se ridică, apoi printr-o uşoară genuflexiune înapoi a piciorul drept şi o imediată lansare a lui înainte, se reîncepe dansul cu paşi de sârbă, în strigarea:
„Poartă trupul cilibiu
Şi picioarele înblăciu,
Poartă-ţi trupul, nu-l cruţa
Că pământu’ l-a mânca.
Că pământul era tare,
Frică de Dumnezeu n-are,
Nici frică, nici ruşine,
Nici temere de nime.
Nici frică de temere de Dumnezeu”,
care se încheie cu: „Douăsprezece cu amândouă”. Se execută 12 paşi bătuţi, de pe un picior pe altul. Cel ce poartă jocul are libertatea de a aranja figurile după bunul lui plac. Comenzile sunt strigate în ritmul muzicii.
[Iată acelaşi joc al Arcanului aşa cum a fost descris de monografistul Octav Gheorghiu. după informatorul Gheorghe Ursu, din Fundul Moldovei, Cătunul Fundul Colacului:
Arcanul (Variantă):
„Hai la arcan, măi băieţi,
Care ştiţi, care puteţi,
Care nu, mai rămâneţi
Şi departe să şedeţi
Dacă ştiţi că nu puteţi”.
Jocul începe cu paşi asemănători celor de sârbă. El are un conducător, care dă direcţia, şi are singur dreptul de a striga diferitele comande. După ce a terminat invitaţia la dans şi s-au adunat destui jucători, începe figura I a arcanului, cu următoarea strigătură:
„Arcanao brâul verde,
Bat-o crucea rău îi se şede,
Rău-i se şede cu mărgele
Ca viţei de viorele
Şi babei făr-de măsele.
Ş-apoi trei cumătre lele,
Ş-apoi frunză barbanoc,
Stângu-n sus
Şi dreptu-n jos”.
Pentru ca jucătorii să execute cu precizie comanda, conducătorul numără, păstrând ritmul muzicii şi al poeziei:
„Una două.
Trei bătute, trei,
Una, două,
Tot acele trei”.
Ceea ce caracterizează şi schematizează arcanul sunt aşa-numitele haiducuri (sărituri cu ambele picioare, călcâiele fiind lipite), care formează cele patru etape ale jocului. Haiducul este o figură în care jucătorii fac un anumit număr determinat de paşi, într-un mod anumit. La dus, jucătorul înaintează trecând piciorul drept peste cel stâng. şi la întors înaintând cu stângul, acelaşi număr de paşi.
La primul haiduc, conducătorul comandă 3 (trei) paşi, pe care îi şi numără:
„Trei înapoi pe dreptul măi,
Una, două, trei;
Trei, două, una”.
Pentru paşii făcuţi cu piciorul stâng, conducătorul nu mai are timpul să-l comande printr-o strigătură şi de aceea se mulţumeşte să-i urmeze în sens invers. După aceea comandă:
„Înc-odată trei bătute
La pământ şi la ghenunte,
Şi-nainte!”.
Jucătorii pornesc înainte, bătând aşa-numitul „pinten” (pas lateral bătând călcâiele – n. n.), care durează atât cât vrea şi poate comandantul, care, în acest timp, conduce cu următoarea strigătură:
„Arcanao brâu lată
Bate-n p… ca şi în gard
De cu seară până-n ziuă.
Bate-n p… ca din ptiuă.
Locului şi pe hodină
Ca dracu pe rădăcină,
Pe rădăcina macului
Şi bătut-al dracului.
Ş-apoi frunză bărbănuc
Stângu-n sus
Şi dreptu-n gios”.
Cu această comandă încetează pintenii şi jocul şerpuieşte mai departe, cu paşi mărunţi şi înceţi, până ce comandantul dă comanda:
„Trei bătute trei,
Tot acele trei.
Înc-o dată trei,
Trei pentru Ilie,
Trei şi pentru mine” etc.,
care prepară pe jucătorii pentru al doilea haiduc (săritură cu ambele picioare, călcâiele fiind lipite), de şase paşi.
„Şaşă-napoi şasă,
1, 2, 3, 4, 5, 6,
6, 5, 4, 3, 2, 1”.
Regulile de la primul haiduc rămân aceleaşi, jucătorii pornesc iarăşi în pinteni şi în paşi liniştiţi, după comandă:
„Înc-o dată trei bătute,
La pământ şi la ghenunte
Şi-nainte.
Ş-apoi frunză papanaş
Câte un pinten, ficioraş,
Numai lin şi chide lin
Ca sorile pe sărin,
Numa lin dorule-ncet
C-aice-i pe loc săcret,
Mult mă uit
Şi nu te văd,
Să te văd când te-oi vide
Să nu fii in voe re”.
Comanda pentru încetarea pintenilor rămâne aceeaşi:
„Ş-apoi frunză bărbănuc,
Stângu-n sus şi dreptu-n jos”,
după care paşii sunt opriţi iarăşi prin comanda:
„Trei bătute trei,
Tot acele trei,
Înc-o dată trei”, etc.,
care duce la haiducul III, cu nouă paşi:
„Nouă înapoi nouă,
1, 2. 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9,
9, 8, 7, 6, 5, 4, 3, 2, 1.
Încă o dată trei bătute,
La pământ şi la ghenute
Şi-nainte.
Ş-apoi frunză papanaş
Câte-un pinten, ficioraş”.
Strigătura:
Frunză verde trei granate
Pe schimbate, măi fărtate,
Că-i mai bun-a mea de lapte,
De-un papuc şi jumătate.
Răspunde acelaşi:
Pe schimbate nu mă-ndur
Că-i mai lată-a mea la c…,
C-o picat din car în drum,
Ş-o fost drumu’ grunzuros
Şi s-o făcut c… gros.
Ş-apoi frunză bărbănuc,
Stângu-n sus şi dreptu-n jos.
Trei bătute trei,
Tot acele trei” etc.
Haiducul IV:
Douăspece pe dreptu,
1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12,
12, 11, 10, 9, 8, 7, 6, 5, 4, 3, 2, 1,
Înc-o dată trei bătute,
La pământ şi la ghenunte
Şi-nainte”.
Urmează o ultimă figură, când jucătorii bat pe loc de 12 ori:
„Douăspece pe-amândouă,
1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12”.
După care se mai strigă o dată: „Încă o dată trei bătute” etc., cu care jocul se sfârşeşte într-un mod pitoresc. Toţi jucătorii îngenunchează în cerc (azi îngenunchează numai cei din primul cerc) şi un flăcău sau o fată cântă un cântec. Se poate cânta orice cântec de jale].
5). Leuşteanca este un dans executat numai de bărbaţi, fiind format mai mult din sărituri, deci prea greu pentru o femeie. Jocul trebuie purtat de unul care cunoaşte strigările. Se compune numai din două figuri. Dansatorii formează un cerc, stând unul în spatele celuilalt. Pornesc cu un pas sărit, în contratimp, rămânând pe piciorul drept. După care urmează trei paşi mărunţi înainte şi iar săritură, în contratimp pe celălalt picior. Se repetă de mai multe ori acelaşi, lucru până la comanda figurii a doua, când se întorc toţi cu faţa spre centru. Figura a doua se compune din trei sărituri pe loc, de fiecare dată bătând călcâiele şi sărind cu picioarele deschise, lateral (paşi leşeşti). Pe ultimul timp al măsurii, două sărituri consecutive, executate repede [în termeni tehnici de dans clasic: sisol, trei pas de bouté înainte, şi în figura a doua: trei mari echapés battus, doi mici echapés battus suivis].
Jocurile Brâuşorul, Raţa şi Bătuta (Banul Mărăcine) sunt importate recent în această regiune. Aceste jocuri, neavând particularităţi şi nici o importanţă coregrafică, nu mai intrăm în descrierea lor amănunţită. De asemenea, nici jocurile de nuntă nu au particularităţi coregrafice marcate. Ele fac însă parte integrantă din ritualul de nuntă şi anume:
Jocul zestrei. După ce flăcăii şi fetele se reped la căruţa cu zestre şi fiecare caută să ia în braţe câte ceva din zestre: perne, lăicere etc., fac o roată aşezându-se unul după altul, jucând pe o melodie proprie, în paşi opriţi şi mers tropotit, cu lucrurile în braţe şi cât mai sus ţinute. În mijlocul acestei hore dezordonate, joacă doi flăcăi, care ţin lada de zestre, fiecare de câte un capăt.
La jocul de trei ori pe după masă, se ocoleşte masa din casă, de trei ori; cu nunii în frunte, se formează un şir de nuntaşi, care joacă, cu paşi mărunţi laterali, foarte repezi şi toţi tropotiţi. La această ocolire se strigă:
„După masă la mireasă
Să iasă răul din casă,
Să rămâie binele,
Să trăiască tinerii,
Să trăiască mirele,
Pentru dânsu-i binele,
Să trăiască mireasa,
Pentru dânsa-i aista”.
Jocul îmbrobodirii are loc, duminică seara, după ce s-au isprăvit rândurile de mese de ziuă, când femeile iau mireasa de o îmbrobodesc ca nevastă. Cu cât o vor îmbrobodi mai strâns, cu atât va fi nevasta mai zgârcită. Apoi o duc în casă, unde se află mirele. Aci ocolesc iar masa, cu paşi laterali foarte mărunţi, tropotiţi, repezi, şi puţin săltaţi. În acest joc nu iau parte decât femeile. Jocul se termină când mireasa ajunge la locul unde este mirele. Atunci i se cântă un cântec de jale, în care timp plânge.
Jocul bătrânesc, deşi este socotit un joc ritual, jucându-se obligator în ograda părintelui care a slujit căsătoria, nu are nici un caracter deosebitor faţă de jocul bătrânesc obişnuit, afară de faptul că este acompaniat de o melodie rituală.
În sfârşit, jocul ciobanilor, făcând parte din jocul buhaiului, cuprinde un dans în jurul caprelor, de natură foarte primitivă în construcţia paşilor săi. Flăcăii se ţin de mână şi se execută numai paşi laterali opriţi sau paşi schimbaţi, cu ritmul foarte accentuat pe timpul al doilea.
II). JOCURI DE DOI
După cum indică titlul, aceste dansuri se joacă în perechi de flăcăi cu fete, (uneori joacă şi doi flăcăi; niciodată însă două fete). Dansatorii se ţin de umeri, de mijloc sau de braţ (Figurile N-rele 3, 4, 5, 6). Repertoriul jocurilor de doi este următorul:
1). Hora; 2). Sârba; 3). Bolobocul; 4). Trandahirul; 5). Ochiul Dracului; 6). Fudula; 7). Puiculeana; 8). Moroşeneasca; 9). Huţulca; 10). Ciuful; 11). Mocăneasca; 12). Ardeleanca; 13). Ciardaş; 14). Lunguşoara; 15). Şapte paşi; 16). Ciobănaşul şi două dansuri moderne: 17). Polca şi 18). Valsul.
Jocurile de doi se joacă după orice melodie de horă şi sârbă. Grupul acestor dansuri este mai puţin important decât grupul jocurilor de coloană, ele fiind mai puţin variate, schimbările de la un dans la altul foarte mici, mai mult de ritm.
Iată descrierea câtorva mai caracteristice:
1). Hora. Flăcăul ţine fata de mijloc, iar fata îl ţine de umeri. Dansul lor se compune din paşi simpli, mers înainte şi dintr-o întoarcere pe dreapta, tot în paşi simpli. Ritmul paşilor este puţin legănat şi foarte suplu pe genunchi.
2). Sârba. Fiind mai repede în ritm, se joacă în paşi schimbaţi, tot astfel făcându-se şi întoarcerile (asemănător paşilor de polcă).
3). Bolobocul. Perechea înaintează cu opt sau 12 paşi opriţi; se învârtesc de o obicei numai spre dreapta, tot în aceeaşi paşi etc.
Dansurile moderne polca şi valsul, sunt dansate în forma lor obişnuită.
III). JOC ÎN COLOANĂ DE PERECHI
Uneori jocurile în coloană se îmbină cu forme de dans în doi. Astfel, Dorneneasca, având şi o melodie specială, se joacă altfel: Perechile se ţin de braţ, aşezându-se una după alta, pentru a formă un cerc. Dansul se compune din două figuri. Perechile pornesc cu dreptul înainte, făcând un pas simplu; al doilea pas este oprit şi ridicat până pe vârful picioarelor (pas huţat). La fel înapoi, începând cu stângul. Se repetă de două sau de patru ori acelaşi pas, înainte şi înapoi, după care perechile, stând pe loc, îşi bat călcâiele, ridicând picioarele înainte şi înapoi în felul următor: cel din dreapta ridică piciorul stâng, cel din stânga piciorul drept şi unesc, prin bătaia călcâielor, picioarele înainte. Pe timpul al doilea, dansatorul din dreapta ridică înainte piciorul drept, cel din stânga, piciorul stâng şi le aproprie înainte, bătând călcâiele. Pe timpul al treilea, se repetă mişcarea primului timp (adică se bat picioarele din centru) iar pe timpul al patrulea, dansatorul din dreapta ridică piciorul drept înapoi şi cel din stânga piciorul stâng tot înapoi, pentru ca bătaia călcâielor să se facă în spate. După care se reîncepe paşii huţaţi (ridicaţi pe vârful picioarelor – n. n.) înainte şi înapoi. Acest joc are o coregrafie ingenios alcătuită, cu un ritm foarte vioi.
IV). JOC DE COLOANĂ DIN CARE SE DESFAC PERECHI
Un alt soi de joc intermediar, între coloană şi jocul în doi, este acela în care coloana se desface în perechi sau în grupuri mai mici, până la 8 dansatori.
Astfel, Ţărăneasca, dans foarte vioi ca ritm şi vertiginos la învârtit, are o coloană de dansatori, care formează un cerc mare, jucând în mers lin, din care se detaşează grupuri după grupuri, câte doi, patru, până la opt jucători, ţinându-se strâns de mâini, pe la spate, şi care joacă în centrul cercului mare, învârtită, foarte repede, când pe dreapta, când pe stânga.
După aceasta, trec la coada coloanei, pentru a lăsă locul liber unui alt grup, ce se desface din capul coloanei. Când învârtită roteşte pe dreapta, toţi au piciorul stâng înainte, în centrul cercului, pe el lăsându-se întreaga greutate a corpului, piciorul drept rămânând la spate, făcând paşi mici, aproape laterali, puţin săriţi şi rotind din ce în ce mai repede. Printr-un pas sărit în contratimp, se schimbă rotirea spre stânga, aducându-se dreptul în centru şi stângul rămânând înapoi.
În timpul jocului, se poate striga orişice strigătură, atât de dansatorii din coloana mare, cât şi de cei de la mijloc.
B). CARACTERUL GENERAL AL DANSURILOR
DIN COMUNA FUNDUL MOLDOVEI
Caracterul general al dansurilor acestei regiuni stă în stilul lor coregrafic foarte variat. După cum s-a putut vedea, repertoriul dansurilor este deosebit de bogat şi posedă o terminologie precisă, lucru care se întâlneşte rareori în coregrafia populară. Unele dintre ele sunt ingenios combinate, constituind un izvor de inspiraţie chiar şi pentru coregrafia cultă, după cum ne-am încercat a o dovedi. Ritmul acestei coregrafii este surprinzător de vioi şi de viguros, fapt care aduce după sine abţinerea fetelor de la unele jocuri. Bărbaţii singuri joacă aceste dansuri, uneori de un ritm brutal, sus sărite şi în totdeauna frumoase. Aceste jocuri au în ele probabil o îndepărtată reminiscenţă războinică.
Jocurile vechi se disting de cele noi prin faptul că ele sunt îndeobşte jocuri de coloană. Astfel, jocurile rituale, care fără îndoială, prin însăşi caracterul lor, cuprind în sine certitudinea unei vechimi de cel puţin câteva generaţii, sunt toate jocuri de coloană. În afară de aceasta, însăşi coregrafia lor le arată ca mai vechi, compuse fiind numai din două figuri, fiecare din ele reprezentând tipuri de sine stătătoare şi foarte statornice, pe când jocurile noi sunt în genere jocuri născute din combinarea la nesfârşit a elementelor coregrafice din jocuri tip. În schimb jocurile în doi au coregrafic tocmai această caracteristică de a fi mai puţin stabile ca formă (doi jucători, oarecum izolaţi, având mai multă libertate de improvizaţie decât o coloană) şi putând fi deci mai repede combinate din elemente străine, şi în special din dansurile moderne culte, care pătrund odată cu procesul întreg de urbanizare a satului.
O altă dovadă a vechimii dansurilor în coloană este faptul că fiecare din ele îşi are melodia ei caracteristică, pe când jocurile în doi se joacă pe melodii de jocuri în coloană (horă şi sârbă). În sfârşit, astăzi jocurile care dispar sunt cele de coloană, înlocuite din ce în ce mai mult de către dansurile intermediare şi în doi. În Fundul Moldovei, dansul cel mai des jucat era Ţărăneasca, urmând apoi la rând toate jocurile în doi.
Un caracter al dansurilor noi, care trebuie să fie relevat, este acela al unei îmbogăţiri a coregrafiei lor, ceea ce face ca „strigăturile” să fie aci transformate în „comenzi” în legătură cu coregrafia dansului respectiv.
În dansurile vechi, aproape nu existau comenzi, orişice strigături putând fi întrebuinţate. Cel mult erau unele foarte simple, prin care un flăcău, care conducea jocul, arăta direcţia mersului, pe dreapta sau pe stânga, sau numărul bătăilor din picior sau, uneori, în legătură cu denumirea jocului, cum de pildă la Corobasca (jocul bătrânesc) şi Ursăreasca, sunt cele mai bine conservate, printre bătrâni, care le mai joacă în vechea lor formă.
În dansurile noi, dimpotrivă, comenzile sunt extrem de bogate, după cum de pildă se poate vedea din descrierea jocului Arcanul, în forma nouă, care există în Fundul Moldovei. Povestea acestui dans al Arcanului merită să fie redată ca o pildă caracteristică a procesului de modernizare a coregrafiei populare sub influenţa a oraşului.
De obicei, influenţa oraşului se exercită prin tineri întorşi de la armată sau prin flăcăi umblaţi prin şcoală: astfel, de pildă, Raţa, Bătuta, Banul Mărăcine au fost învăţate de flăcăi care au urmat şcoala de meserii din Câmpulung. Arcanul, însă, pătrunde în forma lui nouă într-un chip deosebit, deoarece, în 1908, săteanul Pintilie Timu din cătunul Benea, Fundul Moldovei, care ne-a servit de altfel în cercetările noastre ca un excelent informator (socotit fiind cel mai bun jucător al regiunii), împreună cu un grup de vreo douăzeci de flăcăi bucovineni, a jucat la Viena Arcanul, cu prilejul expoziţiei etnografice pentru sărbătorirea a 50 de ani de domnie ai lui Franz Iosef. Ei au fost, în acest scop, special instruiţi la Câmpulung, de către un învăţător. Atunci i s-au adus modificările în aranjarea jocului.
Desigur, de la forma de atunci, Arcanul a mai evoluat, dovadă ne stau şi detaliile pornografice din comenzile variantei culese de la Gheorghe Ursu, care şi el a dansat, cu acel prilej, la Viena. Totuşi, caracterul general al Arcanului de azi se resimte de punerea în scenă cultă, de pildă în scena finală, unde jucătorii îngenunchează în cerc, pentru a asculta un cântec. Din pricina complicaţiei lui, Arcanul se joacă rar şi puţini sunt acei ce ştiu să-l poarte.
„Purtătorii jocului” nu sunt, de altfel, mulţi nici pentru celelalte jocuri, căci nu oricare dintre cei aflători la horă ştiu să poarte jocul şi nu acela poartă toate jocurile, ci fiecare cu preferinţa lui.
Cât priveşte determinarea precisă a locului pe care îl ocupă jocurile din satul Fundul Moldovei în coreografia populară a regiunii şi a poporului românesc, faptul nu ne este cu putinţă, deocamdată, dată fiind lipsa completă de informaţii pe care le avem în literatura noastră specială. Ea se va putea face numai atunci când se vor studia monografic sate divers alese, din toate regiunile ţării. În vederea acestei munci viitoare, dăm studiul acesta ca un început de muncă”[1].
[1] Capsali, Floria, Jocurile din comuna Fundul Moldovei, în Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială, nr. 1-4, Anul 10, Bucureşti 1932, pp. 413-427
