Întâmplări din Fundu Moldovei, în 1932 | Dragusanul.ro

Întâmplări din Fundu Moldovei, în 1932

 

Fotografii de la nunta lui Toader al lui Mihai Baciu cu Ioana lui Gheorghe Rusu,

din Fundu Moldovei

 

 

„Să încercăm o analiză a obiceiurilor din Fundul-Moldovei. Obiceiul e prin de­finiţie conformist, el este un act de repetiţie al voinţei sociale şi, prin aceasta, scuteşte pe indivizi de efortul descoperirii unei comportări sociale. Totuşi, între obicei şi inovaţie nu e o antinomie. Pentru că obiceiul nu e totdeauna o prescriere de acţiuni sociale complete, uneori indică numai forma, iar conţinutul e lăsat la voia agentului social, prin aceasta obiceiul are un câmp de veşnică înnoire şi in­ventivitate.

Redăm logodna sau legătura aşa cum o expune locuitorul Gherasim Rusu:

 

 

Legătura se face seara. Mireasa şade ascunsă. Vin întâi invitaţii miresei şi apoi, în urmă, ai mirelui. Toţi cei care iau parte la legătură se numesc peţitori. Pe la ora 10 soseşte mirele, părinţii lui şi cu invitaţii săi. În casă se face întuneric, uşile şi ferestrele se închid, iar cei dinăuntrul casei tac chitic. Ginerele şi flăcăii de seama lui bat în fereastră şi în uşă şi îi roagă pe cei din casă să le deschidă uşa, că au venit să tocmească o claie de fân, pe care au ochit-o de cu ziuă.

– Cine-i acolo?, întreabă unul din cei care stau în casă.

– Cine eşti tu?

– Omul lui Dumnezeu, ţi se răspunde de afară.

 

Urmează apoi un dialog foarte viu şi plin de haz şi nu fără părţi indecente.

– Ei, dă-ne drumul amù, că nu te-om supăra.

– Da, ce vreţi voi de la mine?

– O claie de fân, să tocmim.

– N-avem fân, l-am vândut.

 

– Ba ştim că ai, dă-l proaspăt pe care l-ai cosit.

– Dă-mi pace, bre, că n-am nimica, nici o ţâră.

– Dă-ne drumu-n casă şi om vedea.

– Nu ştiu amù unde am pus cheia.

–  Cată degrabă şi dă-ne drumul, hai cată cheia şi deschide uşa.

 

După multă vorbă, cei din casă se învoiesc să le deschidă uşa şi să-i lase să pătrundă în casă. Dia­logul continuă:

– Am auzit, bade Gheorghe, că ai cosit fân de cel proaspăt, hai dă-ne şi nouă.

– Dă-mi bre, pace, că n-am nici o ţâră de cel proaspăt, dar, de vreţi, vă dau de cel an.

– Ia, nu mai şugui, că noi ştim că cel de an e vechi. Nouă ne trebuie de cel nou.

– Ia, am să vă dau amù ce am.

– Să nu ne dai un lucru şi să ne bagi în vreun bucluc. Să ne dai o claie de fân de cea bună.

 

 

Unul din rudele miresei, care duce convorbirea, se învoieşte să aducă claia toc­mită. El aduce un bărbat, deghizat în femeie. Când o văd, toţi încep să-l învinuiască pe cel ce o aduce că îi păcăleşte.

– Apăi, bade Gheorghe, nu-i asta claia ce am tocmit. Noi am căutat dosul clăii şi am văzut că-i proaspătă. Asta e largă între proptele şi n-are nici pic de ţâţă.

– Alta n-am, neică.

– Ha ce, în loc s-o cauţi la spate, o cauţi la burtă?

– Să vedem, ca nu cumva să fie putregai.

– Asta n-o luăm, că n-avem ce face cu ea.

 

 

Văzând că aceia stăruiesc că nu este aceasta claia de fân tocmită, ruda miresei le aduce o fată tânără de tot, ca de 14 sau 15 ani. Peţitorii răspund că n-au ce face cu această otavă.

– Nu putem face nimica cu ea. Otava e crudă, trebuie să mai fie lăsata în pace… etc.

După toate aceste învinuiri, tatăl aduce fata, claia cea cu adevărat tocmită, şi se adresează către ea:

– Iaca, îţi dau soţ un băţ. Ţie, ţi-e cu voie să-l iai?

– Dar ţie (se adresează ginerelui), ţi-e cu voie s-o iai?

–  Băgaţi bine de seamă amù, că nu e lucru de joacă acesta. Să vă luaţi şi să vă ţineţi amù toată viaţa. Să cinstiţi pe bătrâni, să daţi samă părinţilor voştri şi să-i ascultaţi pe dânşii.

Apoi uneşte mâinile mirelui cu ale miresei şi le taie cu o năframă”.

 

 

Legătura e un obicei, fără îndoială, şi stăpâneşte vădit conformist, dar exem­plul acesta ne arată cât de mult desfăşurarea obiceiului e lăsată în seamă agen­tului. Pentru că nu sunt cuvinte rituale, agentul (şi el întâmplător) trebuie să se improvizeze, i se cere un anumit talent chiar în expunere etc. Momente din ce­remonia nunţii ne indică acelaşi fapt[1]:

 

„La venirea mirelui la mireasă, cei şase vătăjei vin, câte doi, înaintea mirelui. La poarta miresei, se simulează o luptă.

– Treceţi pe drum înainte!, le strigă cineva din ograda miresei. E drumul Tătarilor pe aici, nu treceţi!

– Ba o să trecem, că pe-aici ni-i drumul. De aici am ieşit.

– Poate aţi greşit. Eu credeam că mer­geţi la brânză.

– Pe aici e drumul (Vor să intre, feciorii şi fetele ţin de poartă).

– O ţâr’ de urătură. Spuneţi-ne ceva mai mândru, că asta nu plăteşte!, cere mama miresei.

Dar oraţia de nuntă nu se spune (probabil, că n-are cine)”.

 

 

Un alt moment: îmbrobodirea miresei. „Această operaţie se face pe înserat, cam spre sfârşitul nunţii. Mireasa e dusă, de către nănaşe, într-o altă încăpere, unde n-are voie să intre nici un bărbat. I se ia cununa de flori (de tot felul, flori de lămâiţă, dacă e fată mare, căci e semnul virginităţii, altminteri obiceiul interzice această podoabă), care se pune pe capul sorii celei mai mari a miresei, cu care va juca, în horă, primul joc. După aceasta, naşa mare o despleteşte şi cheamă şi pe naşa din partea mirelui şi amândouă îi împletesc deodată părul, în două cozi, cum poartă nevestele. E semnul că, de-acum, mireasa intră în rândul femeilor măritate. (Se cântă şi cântece rituale, noi nu le mai redăm). Naşa miresei îi pune tulpanul, se sărută cu cealaltă, urând să fie într-un ceas bun. Mireasa nu este încă dusă în sala de petrecere, unde o aşteaptă mirele, ci se îmbracă un bărbat femeieşte, deghizat în femeie gravidă şi care se plânge că a fost înşelată de mire, i se pune o mogâldă. Se începe o discuţie între mogâldă şi cei de faţă (redăm numai un fragment):

 

„Mogâldă: Auleu, mă doare pântecele.

– Na un leu şi pleacă!

– Acela e prea puţin pentru sănătate. Mirele a avut cu mine de lucru, nu cu tine, m-a înşelat mişelul…

– Taci, nu te temi că te-o bate?

– Niboisă (nu mă tem). Auleu, cum mă rumpe pe la genunchi. Să dea Dumnezeu să trăieşti (ginerelui) şi să te duci în vânturi şi să creşti copilă creaţă.

– Na, bea ca să te uşurezi.

– Asta nu-i bună, că-i sălcie. Mirele m-a lăsat groasă. Amù sânt groasă, din Februar, din Paştele mare.

 

– Păi, cât porţi copilul, fa?

– Port doi ani, ca poarcile. Vai de mine, cum mă doare părţile…

– Da mai taci, că te gâdil.

– Eu nu sunt gădălie, ei mă împung…. şi eu stau. (etc.).

Mogâldă face zarvă mare, până i se dă un bacşiş, apoi pleacă”.

 

 

N-am găsit cuvinte rituale nici la alte obiceiuri, deşi de vorbit se vorbeşte în­continuu. Libertatea agentului ritual, de a-şi alege singur expresiile şi chiar subiectul convorbirii (obiceiul prescrie doar convorbirea), dă posibilitatea de manifestare nesilită a celor mai talentaţi. O frază mai potrivită, un haz încercat, un gest admirat sunt repetate şi de alţii şi devin cu vremea (sau pot deveni) de natură obişnuielnică şi chiar rituală. Încât asistăm la procesul de naştere al obiceiului. Inovaţie şi conformism la Fundul-Moldovei merg mână în mână. Şi poate că e un fenomen universal. Ceea ce este astăzi obicei şi conformare a trebuit să fie odată modă şi inovaţie, ceea ce hotărăşte în esenţă aceste fapte sunt mai mult durata şi răspândirea. De altfel, chiar regimul modei şi al inovaţiei poate deveni un obicei în anumite faze de cultură şi nu sunt deloc mai puţin tiranice, faza în care un „de­modat” e tot aşa de dispreţuit social ca unul care, în altă fază, calcă obiceiurile, încât conformismul este o lege mai întinsă decât obiceiul, el cuprinde şi moda, şi inovaţia, şi întreg cuprinsul vieţii sociale. Societatea însăşi preţuieşte moda, inovaţia, originalitatea şi numai prin aceasta devin ele posibile, iar dezagreaţi sunt „tipi­carii”, „învechiţii”, „imitatorii”. Încât nu exista nici o antinomie între conformism şi inovaţie…

 

Înmormântare, la Fundu Moldovei – Colecţia Vasile Ursache

 

Fundul-Moldovei prezintă un caz instructiv în privinţa procesului de indivi­dualizare – socializare (act unic, bilateral). Şi pentru că ne apare mai frapant în domeniul vieţii religioase ca în altă parte, vom expune şi analiza în proporţiile impuse de lămurire, câteva fapte în referinţă. Datorăm însă o lămurire prealabilă în privinţa raporturilor dintre sociologie şi religie. Sociologia a fost acuzată, mai ales la noi, de necredinţă, de ştienţifism, de materialism. În realitate, sociologia n-are dreptul să fie nici credincioasă, nici necredincioasă, punctul ei de vedere e cu totul altul. Urmăreşte religia ca fapt so­cial, în realizările ei sociale. Ea n-are căderea să discute însuşi adevărul religios, sociologia nu e nici atee, nici teistă, se mulţumeşte să desprindă soarta socială a religiosului în toate fazele existente…

 

 

Caracteristic vieţii religioase din Fundul-Moldovei este dezmembrarea comuni­tăţii bisericeşti, pe secte, şi numărul celor cu trăiri religioase personale (proorociri, vedenii etc.). Întinderea satului este foarte mare, încât coeziunea socială se men­ţine greu, viaţa socială este intensă, dar restrânsă la cătune, şi nu toate au bi­serici ortodoxe, încât asistăm la un fenomen de grupare religioasă în afară de au­toritatea Bisericii oficiale. Situaţia era prielnică dezvoltării sectelor. În schimb, biserica, slăbită instituţional, reacţionează printr-o intensificare a religiozităţii per­sonale.

 

Un ostaş rus şi o familie de bucovineni – Colecţia Vasile Uresache

 

„Bătrâna Catrina Timofte Ursu, cătunul Cârligătura, spune că adoarme, leşină, are vedenii de natură religioasă şi primeşte porunci de la Dumnezeu. Pri­mele vedenii le-a avut în 1914, luni şi joi, cu o săptămână înainte de începerea războiului. Oricând se uita pe cer, fie zi, fie noapte, vedea pe Maica Domnului şi pe Isus Hristos. A adormit, pentru prima oară, în 1925, miercuri, înainte de înăl­ţarea Domnului. Somnul a ţinut 12 ore şi jumătate. A adormit, până în prezent, de 5 ori. Petrece în rugăciuni, de 19 ani. Din cauza mătăniilor, are la încheieturile degetelor perniţe de carne. A primit poruncă să nu aibă altă avere, decât 2 cămăşi, trăieşte în casa fiicei sale, Anghelina. Casa ei, mică şi curată, o întrebuinţează numai pentru rugăciuni. Pe duşumea se vede, în mod confuz, semnul Sf. cruci. Spune ca acest semn l-a văzut în urma unei vorbiri cu Maica Domnului. Un asemenea semn spune că a fost şi pe duşumeaua prispei. A ţinut 2 ani de zile şi s-a şters. Nu ştie carte, ştie însă multe rugăciuni, din care unele i-au fost comunicate de îngeri. Predică, de foarte multe ori, poporului. Are un dosar întreg de adeverinţe, că duce o viaţă religioasă şi că e o vie propagandistă (de la preoţi şi călugări). Posedă o adeverinţă şi de la preotul din localitate. În curând, va pleca în ţară pentru propagandă”.

 

Iată faptele: sociologia n-are cum s-o considere pe această femeie nici prooroacă sau sfântă (e treaba Bisericii), nici psihopată (e treaba medicinii), dar ea propovăduieşte, ia atitudini şi, ca atare, e un însemnat factor social. E singura latură care ne interesează. Redăm notarea unei astfel de manifestări sociale:

 

 

„Duminică, 22 iulie 1928, femeia Catrina lui Todică a propovăduit poporului, la ieşirea de la slujbă, vreme de patru ore, în tinda bisericii din jurul satului, asupra vedeniilor sale religioase. Deşi fără carte, a expus, pornind de la expunerea primei întâmplări, vedeniile sale şi leşinurile, în timpul cărora vorbea, în vis, cu o fiinţă şi vedea raiul, iadul, etc., trăgând sfaturi pentru popor, mustrându-l pentru greşeli şi dându-i îndrumări. A sfârşit cu rugăciuni personale. Aceste sfaturi…. cuprind un ma­terial imens de aprecieri şi atitudini sistematice, pornind de la toate manifestările vieţii din sat: cârciumă, dobândă, lux, jocuri, gospodărie, arături etc. Femeia e una din cele mai puternice personalităţi din sat. Poporul, în frunte cu preotul, a ascultat-o cu atenţie. Cei care nu aveau răbdare să stea până la urmă erau aspru dojeniţi şi aduşi înapoi”. Părintele Pavel, întrebat ce-l face să asculte pe această femeie, ceasuri întregi, şi s-o lase să predice, a spus: „Dacă aş fi plecat eu, nu mai rămânea nimeni s-o asculte şi am interes să fie cât mai mulţi auditori la predicile ei, pentru că vorbeşte împotriva alcoolismului şi ţăranii o cred mai mult pe ea, decât pe mine, pentru că mă bănuiesc că sunt plătit etc.”. Satul îi spune proroacă, sfântă, alţii o fac mincinoasă. De altfel, pe nici o problemă femeia aceasta nu s-a găsit împotriva bisericii, este o drept-credincioasă a Bisericii răsăritene. Catrina lui Todică nu e un caz izolat. Individualizarea vieţii religioase e destul de răspândită.

 

 

Măriuca Istrati (femeile îi spun proroacă) „îşi petrece timpul în rugăciuni şi cetind psaltirea. Spune că vorbeşte cu Dumnezeu, care a adormit-o 7 ani, după care, deşteptând-o, i-a poruncit să nu mai aibă relaţii cu nici un bărbat şi să se roage Lui. Din cauza aceasta, nu s-a măritat şi nici nu vrea să vorbească sau să primească în casa ei bărbaţi. Din când în când, Dumnezeu o adoarme, spre a vorbi cu ea. Când e bolnavă, nu se duce la doctori, pentru că pe ea o vindecă un înger. Stă singură, pe malul râului, rugându-se tot timpul”.

 

Magdalena a Nicolae Poenar e foarte religioasă, petrecându-şi timpul în ru­găciuni şi cetind. Stă foarte retrasă şi de femei, şi de bărbaţi”.

 

Fată din Fundu Moldovei – Colecţia Vasile Ursache

 

Spiridon Gliga „e un om de vreo 60 de ani. N-a făcut şcoală. A învăţat însă să cetească, la un călugăr de la Suceviţa, cu numele Danii Bindescu. Acesta venise de la Roma şi, fiindcă era la sfârşitul vieţii sale, îl iniţiază în tălmăcirea psaltirii, pentru a nu se uita acest lucru sfânt. Practică, de 18 ani, cetirea ei, de când trecuse prin câteva necazuri. Între altele, fusese vândut la unguri, cu 30 de arginţi, de către fraţi şi a fost închis la Vişeul de Sus. Aici, un bătrân îi dăduse psaltirea şi, după ce o cetise de trei ori, l-au eliberat. Consideră acest fapt ca o minune şi crede că l-a învrednicit Dumnezeu cu darul înţelepciunii şi al tălmăcirii, purcese apoi la cetirea şi tălmăcirea ei şi pentru alţii. Se concentrează adânc asupra textelor, după ce ai deschis la întâmplare psaltirea, şi-ţi ceteşte pentru a prezice viaţa şi pen­tru îndeplinirea dorinţelor. La orice întrebare ce i se pune, răspunde inteligent şi prin lumina bibliei. Pentru cetiri ia plată. Spune că se întâmplă atâtor oameni în necaz să se ducă la preot, să le cetească, şi nu se îndreaptă, se duc la călugăr, tot aşa, şi-apoi, venind la el, se fac bine”.

 

 

Matrona V. Cazac obişnuieşte şi ea să ghicească din psaltire. Are darul acesta de 7 ani. De mică voia să se călugărească, dar n-a lăsat-o mamă-sa. Nu mănâncă decât o dată pe zi, iar vinerea numai o bucăţică de nafură, adusă de la Ierusalim, prin călugării de la Mănăstirea Neamţ. Tot de la Ierusalim are o pânză albă cu desenuri de sfinţi şi o cruciuliţă, care o ajută la cetit şi mai ales când se retrage la ru­găciune, pentru a implora ajutorul lui Dumnezeu. Ploaia din zilele acestea o soco­teşte ca o răsplată a rugii sale. În timpul rugăciunii, la orele 12 din zi şi din noapte, i se arată uneori necuratul, în formă de copoi sau de băiat frumos. Înainte cu 4 ani, o scuipă în faţă, acum nu mai are putere. Puterea ei de a vindecă susţine că stă în credinţă. Chiar şi doctorii nu toţi pot vindeca boalele, ci numai cei cari au darul prin credinţă”.

 

Răzeşul Raţiu, din Fundu Moldovei (Colecţia Vasile Ursache)

 

Prezentăm câteva fişe şi pentru celălalt aspect al vieţii religioase din Fundul-Moldovei: sectarismul.

Adventismul a început înainte de război, – informează Nistor Andronicescu. A fost unu’, Andrei Herlea, care s-a luat întâi cu părintele. După aceea, a venit Ion Poenaru, care e şi azi adventist îndărătnic. După aceea, au venit predicatori, care le cereau zeciuială, din care se înfruptau şi ei. Dar porneala aceasta dinainte s-a dat pe faţă numai după război”.

 

„În cătunul Botoş, am aflat că aceasta lege, adventismul, a fost adusă din război de un sătean, Lehaci, care a predicat şi şi-a găsit uşor mulţi adepţi, fiindcă multe rele trecuseră peste capul sătenilor şi care credeau că au greşit în faţa lui Dumnezeu. Toţi adventiştii se cred apostolii credinţei adevărate, sunt atât de fascinaţi de legea lor, încât sunt siguri că judecata de apoi a început şi că numai ei au să intre în rai. Ei duc 44 de zile post negru, în decursul unui an, în care nu mănâncă deloc, de aceea sunt foarte slabi şi adesea bolnavi. Iată o convorbire cu adventista Anghelina Gavrilei:

– De ce v-aţi schimbat legea?

– Fiindcă ortodocşii au călcat scriptura.

– De ce serbaţi Sâmbăta ?

– Domnul spune: şase zile să lucrezi, iar a şaptea s-o serbezi; dar atunci când era Domnul Cristos se serba Sâmbăta. Sinodul de la Niceea a fost acela care a schim­bat ziua de sărbătoare Duminica.

 

– Icoane aveţi?

– Icoana e însuşi Domnul nostru Isus Cristos. El a spus: să nu-ţi faci chip de lut sau lemn, la care să te închini.

– Biserică de ce nu aveţi ?

– Cristos a predicat în pustie.

– De ce nu beţi vin ? De ce nu mâncaţi carne de porc?

 

– Isus Cristos nu a lăsat acestea. El a lăsat postul, fără să mănânce deloc, aşa precum a făcut şi el. Isus Cristos nu mânca decât peşte şi miel. El nu mânca vită nerumegătoare, cu unghia despicată, cum e porcul.

– În sfinţi credeţi?

– Nu, căci ei au murit pentru mântuirea lor, nu ca Isus, pentru mântuirea oa­menilor.

– Dacă aţi schimbat legea, vă merge mai bine?

– Da. Dumnezeu ne arată drumul bun şi ne pregăteşte pentru judecata de apoi, care a început şi în care va fi vai de păcătoşi”.

 

Familie din Fundu Moldovei – Colecţia Vasile Ursache

 

Adventiştii sunt destul de numeroşi. Grupaţi pe familii, pe cătune, se întru­nesc la câte unul din ei, formând mici nuclee de credinţă şi propagandă religioasă. Care e atitudinea satului faţă de ei?

 

Măriuca D. N. Ursu, de 77 ani, are o fiică şi ginere pocăiţi. Mărturiseşte că ea însăşi s-ar pocăi, dar e prea bătrână ca să-şi schimbe legea şi nu ştie nici carte. Ea spune: Amù oamenii sunt răi. Preotul spune oamenilor să se pocăiască. El însuşi a fost la adunările pocăiţilor. Parcă eu nu merg la biserică. În biserică tre­buie tăcere. În biserica noastră se uită oamenii ce cioareci ai, ce catrinţă ai şi vor­besc întruna. Pocăiţii fain se roagă pentru Dumnezeu şi pentru Maica Sfânta şi Cristos. Ei, Sâmbăta, stau în genunchi toată ziua. Noi, Duminica, mergem dimineaţa la biserică şi după amiază, la petrecere şi la nuntă. Ei ţin 44 posturi negre, nu ca la noi, că faci borş şi mănânci până te doare stomacul. Ei cetesc întruna evanghelia şi testamentul. Stau şi nu se sfădesc, şi nu merg la cârciumă, şi nu spun minciuni”.

 

 

Catrina Ceciuleac (cătunul Benea, 32 ani) spune: Adventiştii sunt oameni buni. Nu ne-au făcut nimic şi nu fac la nimeni nimic. Noi nu umblăm la ei, dar ei vin la noi”.

 

 

Dar există şi conflicte, unele destul de grave: „Tănase Ţimpău, din cătuna Botoş, povesteşte: „Pe aici au venit şi adventiştii, sabatiştii. Ei nu mai cred în legea lui Cristos. Au vrut să facă o casă de rugăciune. Dar vecinii n-au suferit aceasta şi atunci s-au strâns oamenii şi au năruit-o. Amù, de trei ani, au băgat un om în proces şi trebuie să plătească treizeci de mii. Noi n-am dat afară cine a spart casa. Acum punem mână de la mână, ca să-l scăpăm. A rămas ca omul să plătească cinci mii. Am dat cu toţii, ca să nu mai mănânce avocaţii”.

 

 

Vasile Suiu, analfabet, în vârstă de 70 de ani, vorbeşte astfel despre adven­tişti: Adventiştii n-au dreptate, ei s-au sculat acum târziu, ei nu sunt de la în­ceputul legii creştineşti, cum au fost apostolii, care l-au văzut pe Domnul Cristos şi l-au auzit grăind. Ei calcă legea, ei hulesc pe Dumnezeu şi casa lui. Pocăiţi sun­tem şi noi, când urmăm fapta bună, rugăciunea şi ascultarea lui Dumnezeu. Asta e legea bună nu a pocăiţilor care vad cartea sfântă aşa cum cred ei. Pocăiţii ştiu ceti bine în cărţi sfinte, dar nu pricep bine”.

 

Bătrânul Raţiu – Colecţia Vasile Ursache

 

Niculae Mândrilă (75 ani) şi Marina Mândrilă (58 ani), analfabeţi, se arată foarte porniţi în contra adventiştilor. Ei nu pot înţelege cum se poate creştini să părăsească biserica şi sfânta cruce, pentru a se ruga lui Dumnezeu ca păgânii. Viaţa curată a adventiştilor este numai laudă neadevărată. Ei spun că nu se mâ­nie, asta nu se poate, spune Marina, pentru un om pământean”.

 

 

Ilie Pomăbaci, fruntaş al satului, declară într-o convorbire: Rău face Statul că nu opreşte legile străine să se înmulţească, legi care strică legea strămoşească. Sătenii noştri au simţit asta şi de-aia au dărâmat casa de rugăciune a pocăiţilor din Botoş”.

 

 

Încheiem această succintă expunere de material, din care totuşi se desprind limpede frământările religioase ale unui sat românesc, cu o cuvântare rostită de gospodarul Niculai Ţăranu, din cătunul Timen, cu ocazia punerii pietrei fundamentale a bisericii „Sfânta Treime” din cătunul Botoş (care numără cel mai mare număr de adventişti şi unde, până acum, n-a existat biserică ortodoxă:

 

Dragon austriac din Fundu Moldovei – Colecţia Vasile Ursache

 

„Fraţilor! Eu pătimesc de o boală, la care medicii care m-au constatat m-au sfătuit ca să nu vorbesc în asemenea adunări. Eu însă pătimesc şi de o boală su­fletească, pe care medicii n-o cunosc şi boala aceasta mă face să mă încumet să vă vorbesc dumneavoastră. Mie îmi vine foarte potrivit, astăzi, să asemăn Cotuna Botoş şi cu locuitorii ei cu pilda cea frumoasă din Sf. Evanghelie a fiului cel rătăcit. Fiul cel rătăcit şi-a luat zestrea de la tatăl său şi a stropşit-o prin lume, prin îmbuibări fără folos. Asemenea fiului rătăcitor, sunt unii care au risipit sufleteşte şi au fărâmiţat credinţa noastră strămoşească, pe care trebuie să o lăsam şi noi moştenire mai departe, aşa că era temere că Botoşii vor fi faţă de biserica noastră pierduţi. Cei care intraseră între noi nu erau cum vorbesc oamenii, predicatori, pocăiţi. Acest cuvânt ei şi l-au zis. Ci erau aceştia trei negustori de credinţă, care nu ca Sfinţii Apostoli, să umble desculţi şi să propovăduiască credinţa lui Dumnezeu, ci stri­când credinţa dintre noi, să facă parale, după cum s-a dovedit. Vedeţi dar că Dum­nezeu cel Atotputernic şi-a făcut milă de popor şi nu l-a lăsat să se înece în valul necredinţei. Şi câţi s-au putut stăpâni aşa. Mulţumită bunăvoinţei şi milei lui Dumnezeu, s-au întors mulţi din rătăcire şi iată astăzi vedem în loc de risipă, ei se adună mai strâns la un loc şi au simţit nevoia unui lăcaş dumnezeiesc. De aceea voisem să zic mai înainte că acei care umblau să ne strice credinţa umblă cu bârfeli şi minciuni şi schimonosesc biblia, evanghelia după părerea lor. Ei nu cred că s-ar află azi pe pământ, fie creştin, fie necreştin, care să zică că legea noastră nu e bună. Noi cu toţii poate că greşim înaintea lui Dumnezeu, dar cu toate că gre­şim, tăria care o simţim şi dragostea către această credinţă nu ne lasă să ne dezbinăm de credinţă. Dacă ar avea suflet şi ar pricepe bine (că nu pricep acei care tâlcuiesc după cum vor ei), ar simţi altfel şi nu ar înşela sufletele. Astăzi am venit în acest colţişor al satului nostru, unde creştinii, mai cu seamă care sunt în veci­nătatea acestui loc, s-au pus cu trup cu suflet să-şi zidească, în mijlocul lor, un lăcaş al lui Dumnezeu. Am simţit ceva în timpul din urmă: că ceva puţină ambiţie ar clătina şi aici. Şi în numele Domnului nostru Isus Cristos, i-aş rugă pe toţi, şi cei care aud, şi cei care nu aud, să părăsească ambiţia aceasta, deoarece acest sfânt lăcaş se va clădi lui Dumnezeu. Nu va fi a celuia sau a celuia, ci lăcaşul tuturor care vor intra într-însul, să se roage. De aceea, dezbinarea şi ambiţia ar trebui părăsite şi cu unire şi încredere în Dumnezeu să se lucreze înainte”[2].

 

Grupul folcloric din Breaza şi Fundu Moldovei, la Londra, în 1937 – fotografie de presă

 

[1] După descrierea nunţii lui Toader M. Baciu cu Ioana Gh. Rusu, de către echipa: E. Constante, M. Dărmănescu, M. Focşa, D. Păun, R. Cotaru, I. Mana-Roşie, E. Georgescu

[2] Herseni, Traian, Individ şi societate în satul Fundul Moldovei, în Arhiva pentru ştiinţă şi reformă socială, , Nr. 1-4, Anul X, 1932, pp. 135-158