1883: De la Cernăuţi, la Storojineţ, Crasna, Vicov şi Putna
Mitropolitul Silvestru Morariu, pictat de Eugen Maximovici
Spre sfârşitul lunii august, începând cu ziua de sâmbătă, 21 august, episcopul Melchisedec, „însoţit de directorul Episcopiei, dl V. Mandinescu, şi de profesorul din Bucureşti, dl Grigorie Creţu”, a făcut „O vizită la câteva mănăstiri şi biserici antice din Bucovina”, cei trei fiind însoţiţi, începând de luni, 23 august, din partea mitropolitului Silvestru Morariu, de „dl pictor Bucevski” (care avea să şi deseneze pietrele mormântale şi inscripţiile de la Putna – n. n.). Din relatarea publicată în 1883[1], am ales doar fragmentele care se referă la unele aşezări bucovinene, în care a poposit, păstrând foarte puţine relatări referitoare la mănăstiri, povestea acestora fiind foarte cunoscută. Aşadar:
„Trebuie să adaog că părintele Mitropolitul (Silvestru Morariu), cunoscând scopul excursiunii noastre, a îngrijii, fără a ne spune, ca în toate locurile să fim primiţi şi trataţi frăţeşte: ceea ce aşa s-a şi urmat. Pretutindeni, am fost primiţi şi trataţi chiar pompos.
În calea spre Putna ne-am oprit în târguşorul Storojineţ, proprietatea dlui Cavaler George Flondor, unul din putinii boieri români ce au mai rămas în Bucovina din vechile familii boiereşti ale Moldovei. Dl Flondor este un bărbat plăcut, afabil, ne-a primit şi tratat cu multă dragoste. În curgere de două ore, cât ne-am bucurat de ospitalitatea dumisale, ne-a desfătat cu mai multe anecdote hazlii despre răposatul Episcop al Bucovinei, Eugenie Hacman. De la Storojineţ plecând, am ajuns, seara, la Crasna, proprietatea dlui Baron Manolaki Stârcea. Timpul a fost forte frumos, în toată excursiunea noastră prin Bucovina. Drumul de la Cernăuţi, la Crasna, este forte plăcut, prin variaţia terenului: dealuri, văi, păduri frumoase şi bine păstrate, sate mari, cu case bune, cu livezi de pomi şi cu grădini; locuitorii parte sunt români, parte ruteni. Românii îşi păstrează intact vechiul costum moldovenesc. Femeile se îmbracă cu materii fabricate de dânsele din cânepă şi lână; variate cămăşi cu altiţe şi catrinţe; iar bărbaţii, cu cămăşi largi, încinşi cu brâne ori curele late, cu nasturi, cu bundiţe cusute cu flori, cu sucmane şi cu iţari de lână; încălţările sunt ciubotele şi opincile, iar în cap, pălării cu bordurile late, prin care ei totdeauna se deosebesc de ruteni, ale cărora pălării au bordurile înguste şi capişonul mai înalt.
În satul Crasna ne-a întâmpinat preotul comunei, părintele Exarh S. Petrovski, care ne-a poftit să vizităm biserica, ceea ce am şi făcut, fiindcă ea era chiar lângă drum. Bisericuţa este frumuşică şi curăţică, bine întreţinută de proprietari. La biserică era şi un număr de săteni, cu care am conversat câtva, şi apoi ne-am dus la casa dlui Baron Stârcea, care ne aştepta. Bătrânul octogenar, Baronul Stârcea, ne-a primit, în curtea sa boierească, cu toată bunăvoinţa şi dragostea frăţească, mai ales că aveam cunoştinţa domniei sale mai dinainte.
Din întâmplare, tot acolo a găzduit, în acea seară, şi dl Baron Nicu Hurmuzaki, fratele nemuritorului Eudoxiu Hurmuzaki, împreună cu doi copii ai săi, şi care, de la moşia sa, mergea la Cernăuţi. Petrecerea la Crasna a fost o adevărată sărbătoare şi pentru noi, şi pentru gazdă. Bătrânul baron Stârcea, străin de extravaganţele civilizaţiei moderne, uneşte în persona sa, pe lângă calităţile cele bune ale vechiului boier moldovenesc, politeţea şi cultura omului modern.
A doua zi (marţi, 24 august – n. n.), în călătoria la Putna, amândoi Baronii, Stârcea şi Hurmuzaki, cu fiii săi, ne-au petrecut până la Vicovu de Sus, cale ca o oră, de la Crasna. În Vicov, ne-am oprit la casa parohului Dimitrie Onciul, care este, totodată, şi protopop. Aici, despărţindu-ne de bunii şi iubiţii noştri petrecători, am luat drumul la mănăstirea Putna, care era departe de aici ca la o oră şi jumătate. Atât Crasna, cât şi Vicovul, sunt la poalele Carpaţilor.
Numele de Vicov îl poartă două sate mari şi frumoase: Vicovul de Sus, unde noi ne-am oprit, şi Vicovul de Jos. Ele sunt despărţite prin apa Putna, care curge din munţi. Amândouă satele au o populaţiune de peste 7.000 de suflete, toţi români. Trecând apa Putna, am trecut pe lângă o văcărie a statului, unde se întreţin cele mai bune vite, spre a se prăsi şi răspândi în ţară, am mers spre mănăstire, printre munţi, pe lângă o comună nemţească, numită Kaiserberg (Karlsberg – n. n.), până ce am întrat în satul Putna, care se întinde până la mănăstire, cu o populaţiune română de 1.033 suflete. Mănăstirea, fiind situată între munţi, pe valea cea întortocheată a Putnei, nu se vede până ce nu te apropii de dânsa. În satul Putna este o mică bisericuţă de lemn, despre care tradiţiunea spune că ar fi fost durată de Dragoş Vodă, la Satul Olovăţ (astăzi: Volovăţ), apoi strămutată la Putna de marele Stefan, carele a zidit, la Olovăţ, o biserică de piatră. Despre această tradiţiune menţionează şi cronicarul Nicolai Costin (Letopiseţul, tom I, p. 99, în notiţe). Bisericuţa aceasta însă a fost prefăcută, încât astăzi, după spusa parohului, numai la partea altarului are lemn de stejar de acel vechi, ce se zice că ar proveni de la Dragoş.
Mănăstirea Putna. Această mănăstire şi-a luat numele de la torentul Putna, pe valea căreia este situată acesta mănăstire, între munţi. Zicerea „Putna” este un adjectiv slavon, derivat de la substantivul „put” – cale, drum. El ne dă a înţelege că, pe valea sau pârâul Putnei, a fost o cale de comunicaţiune cu localităţile de la munte, de la care cale pârâul, cu valea sa, a luat numele de Putna, ceea ce va să zică, pe româneşte: pârâul sau valea căii, a drumului, sau pârâul cu calea, cu drumul (slavoneşte: putna a riecĩka, dolina)”.
[1] Revista pentru istorie, archeologie şi filologie, volumul 1, fascicula 2, Bucureşti 1883, pp. 245-281