pasărea şi clipa

         Această carte, cu pagini nenumerotate şi nelegate, are o poveste ciudată. Regretatul poet rădăuţean Simon-Petru Oprea îmi spunea că niciodată nu se va scrie un roman, care să poată fi citit oricum, fără o ordine prestabilită a paginilor.

        Mi-a plăcut provocarea, la care urma să mă spupun, aflat, mereu, doar în competiţie cu mine, aşa că am scris un roman de acţiune, despre demagogicul târg al Sucevei primului deceniu democratic, dublat de un roman filosofic. Nu e greu să scrii un astfel de roman: trebuie doar să suspenzi interdependenţa acţiunilor (deci, unitatea de timp) şi să-ţi calculezi foarte bine numărul de semne care umplu fiecare pagină. În rest, e o joacă de copii.

        Cei care au cartea, o pot citi, după ce amestecă paginile. În spaţiul virtual, nu-mi pot permite un astfel de joc, dar voi marca paginile, ca şi în ediţia tipărită, cu cărţi de joc.

        Noaptea, îmi trag lespezi pe suflet şi încep să ascult. Fac atâta zarvă mestecenii de dincolo de fereastră, încât n-am de ales, trebuie să-mi trag lespezi pe suflet ca să pot tânji după linişte.
        Instinctual tânjesc după linişte, după armonia cristalului care am fost înainte de a mă fi înfăşurat apele, vârstele.
        Stau cu auzul lipit de lespezi de atâta vreme, încât am prins să aud, încetul cu încetul, chiar şi respiraţia ostenită a pietrelor. După o mie şi una de nopţi, am început să aud chiar şi rostirile pietrei, iar după alte o mie şi una de nopţi n-a mai fost loc pentru linişte nici măcar sub lespezi.
        – Pietrele aparţin Istoriei!, mă avertizează păsările. Pietrele sunt martorii eterni ai faptelor. Trebuia să fi ştiut şi să nu te încrezi în pietre.
        Câtă vreme ispăşesc trăind, nu vreau să aud de istorie. Apuc piatra şi o arunc în păsări, apoi deschid fereastra ca să-mi năvălească în odaie zarva mestecenilor. Am trăit atâtea nopţi, încât m-am obişnuit să aud liniştea de dincolo de iureşul sonor al mestecenilor şi să-l descopăr pe Dumnezeu dincolo de gratii şi de purtătorul de bici care i se tot substituie de câteva milenii terestre.
        – Supune-te sau vei fi şi tu încarcerat într-o piatră ca să rămâi martor veşnic al începuturilor nesupunerii!, aud dinspre păsări, în vreme ce sub fereastră şi sub mesteceni se adună furioşi purtătorii de bici ca să-mi arate pumnii.
        – Eşti un păgân şi o să te ardem pe rugul neliniştilor! Ţi-am arătat calea spre Dumnezeu, dar continui să păşeşti pe potecile tale!
        – Eşti un trădător de patrie! Patria îţi îngăduie să mori pentru ea, iar tu te răzvrăteşti în neascultare!
        – Te-ai îndepărtat de patria şi de dumnezeul strămoşilor tăi! Ţi-ai înstrăinat strămoşii şi vei fi pedepsit pentru asta!, aud dinspre purtătorii de bici.
        Iau piatra şi, când s-o zvârl, aud din măruntaiele pietrei:
        – Nu-i asculta, strănepoate! Nu muri, asemeni nouă, pentru patria şi dumnezeul lor, pentru că tu te-ai născut să trăieşti pentru oameni şi pentru Dumnezeu!
        Ţin piatra în mână, o strâng în pumn până o storc de toate cuvintele, până îmi aud străbunii încă trăind în subconştientul celui ce sunt, apoi le strig purtătorilor de bici, de dincoace de gratii, că eu exist deja, dincolo de ei şi de demagogie. Sfârşit.

        Fără demagogie, e greu de crezut că am putea supravieţui clipei. Demagogia ne dă putere de viaţa, îmblânzeşte eşecurile şi luminează în roz viitorul. Demagogia uneşte comunităţile, pacifică popoarele şi eternizează religiile. Demagogia, adică refuzul permanent de a accepta realitatea aşa cum este. Demagogia, adică sensul inventat al unei vieţi lipsite de sens.
        Dacă n-ar fi demagogia, noi nu ne-am mai naşte, ci am fi condamnaţi la viaţă, iar toate templele ar prinde să se clatine periculos. Un condamnat la viaţă nu s-ar teme de moarte şi, dacă nu s-ar teme, n-ar mai fi obligat să-şi calce conştient pe suflet. Un condamnai la viaţă nu s-ar mai iluziona cu devenirea, ci şi-ar executa încrâncenat sentinţa, numărând cu frenezie zilele care-i mai rămân până la eliberare. N-ar mai da brânciuri vecinului, nu l-ar mai domina lăcomia, orgoliile, oportunismul, bigotismul, compasiunea. Ar trăi, pur şi simplu. Ar ispăşi.
        În Agora cu bănci galbene din buricul târgului s-a făcui linişte. Nici măcar potăile rătăcite printre tufele cu trandafiri nu îndrăznesc să mârâie, nici măcar politicienii.
        Mâine, abia mâine, îi vom auzi, iarăşi, vorbind. Mâine, se vor trage iar în ţeapa cuvintelor, apoi au să ne vorbească despre legitimitatea întoarcerii lor în Palatul Administrativ, care li se cuvine ca salvatori ai neamului. Religia lor este Făgetina, iar ei ne sunt noii sacerdoţi, cei ursiţi să ne iniţieze în înţelepciunea demagogiei.
        Până mâine, va trebui să facem sacrificii. Până mâine, e linişte în Agora. Marii bărbaţi au plecat să se odihnească. Vor dormi somn dulce, de prunc, care le va îmbujora şi mai intens obrăjorii lor bucălaţi, de copii minune. Agora rămâne tristă şi tăcută. Liniştea ei învăluie oraşul într-o linişte şi mai catifelată, prin care susură, precum mătasea, sforăitul de prunc divin al politicianului, care tocmai visează pe latineşte şi şopteşte cu neasemuită încântare:
        – Et in Arcadia ego!… Sforrr-sfârrr!…
        – Mă consider primus inter pares, adică primul între egali…
        – Instituţia în fruntea căreia mă aflu trebuie să joace rolul navei amiral… Sorrr-Sfârrr!…
        Noapte bună, copii!

        Sărăcia e opţiunea popoarelor. Sărăcia e consecinţa laşităţii, a unei laşităţi educate, inoculate mulţimilor odată cu drogurile numite credinţă, patrie, naţiune.
        – Iarăşi, cârteşti!, se aude dinspre păsări.
        – Iarăşi, cârteşti!, reiau în cor, fără să fi auzit păsările, sacerdotul şi politicianul.
        – Cine-i sărac pe pământ, va fi bogat în cer!, zice sacerdotul.
        – Patria şi neamul sunt mai presus de propria noastră existenţă!, declamă politicianul.
        – Dumnezeu îndeamnă la cumpătare, exemplificând cu pasărea cerului cea fără de griji, continuă sacerdotul.
        – Dumnezeu a creat raiul pe pământ şi ne-a zis: Bucuraţi-vă!, îi răspund sacerdotului, care se cutremură ca de-o blasfemie.
        – Patria şi neamul au viitorul de aur!, perorează politicianul.
        – De milenii îmi spui asta, de milenii mă minţi ca să mă poţi înfometa, asupri, chinui. De milenii, moş după moş, generaţie după generaţie, nu-mi îngădui să mă bucur de normalitate!
        – Moş-strămoşii dumitale au ştiut să moară pentru patrie şi neam. Te dezici de străbuni, ticălosule!, îmi urlă prin milenii politicianul.
        – Moş-strămoşii au murit pentru tine. N-au ştiut, n-au avut curajul, n-au intuit înţelepciunea curajului de a muri şi pentru ei. Pe mormântul eroului necunoscut ţi-ai clădit dezgustătoare opulenţă…
        – Dacă n-am fi fost noi, conducătorii, astăzi n-ai mai fi avut nici patrie, nici limbă, nici dumnezeu!, îşi reunesc glasurile sacerdotul şi politicianul.
        Pe neaşteptate, se aud clopotele şi celelalte alarme ale sistemului. Mercenari prost plătiţi tropotesc pe trepte, zdrăngănind armele şi lanţurile pe care, fără s-o priceapă, ei sunt cei care cu adevărat le poartă. Şuieră plumbii biciurilor prin aer, iar generaţiile se pleacă în umilinţă, ling cizmele purtătorilor de bici, apoi înşfacă piatra pe care nu vor şti niciodată în cine să o arunce.
        Cândva, îi veţi regăsi drept pietre, drept mărturii ale Istoriei, pe toţi cei care n-au ştiut înspre cine să arunce piatra.

        Întreaga presă titrează incitant: „Un milion de dolari, pentru viaţa lui Tiran Tirănescu!”.
        Citim numai titlul, după buna tradiţie a urbei, apoi intrăm în discuţie, pentru a afla amănunte unii de la ceilalţi. Istoria nu ne mai prinde naivi şi nepregătiţi, ca la Revoluţie. Acum suntem, deja, un popor matur, care priveşte ca pe-o afacere serioasă chiar şi instigarea la asasinat.
        Ne înghesuim în oficiile poştale şi expediem câte două serii de depeşe. O serie, către preşedintele Senil Ţăpulescu, de unde solicităm precizări referitoare la modalităţile de încasare a premiului de un milion de parai, altă serie, către sediul central al Partidului, personal domnului Tiron Tirănescu, pe care îl invităm cu căldură şi recunoştinţă să ne viziteze, cât mai urgent, ţinutul.
        Înţelepciunea tradiţională a poporului nirvănean se manifestă plenar, încă o dală, noi, făgeţenii, fiind adepţii principiului că e de preferat să vină Mahomed la munte, pentru că ar fi păcat să risipim bunătate de parale cu biletul de tren până în Capitală. Dacă reuşim să-l ademenim pe Tirănescu în Făgetina, al nostru este, iar milionul de dolari intră în patrimoniul spiritual şi material al ţinutului nostru.
        În noaptea care urmează, o sută douăzeci de mii de făgeţeni nu mai punem geană pe geană, plănuind în ce să investim milionul de dolari. Creşte adrenalina municipală de-a mai mare dragul, iar în zori, la primul cântat al cocoşilor, ne năpustim asupra telefoanelor şi lansăm invitaţii atât de disperate pe adresa lui Tirănescu, încât se încing liniile telefonice până la scurtcircuitare.
        La al doilea cântat al cocoşilor, ne aflăm toţi, în păr, la ieşirile din oraş, cu gândul de a folosi circuitele telefonice ale ţinuturilor megieşe şi, când să o facem, se produce, tot brusc şi instantaneu, marea cădere. Dintr-odată, cuiva îi trece o năzbâtie prin cap şi rosteşte în dorul lelii:
        – Dacă Senil nu se ţine de cuvânt şi nu ne dă milionul?
        Întrebarea ne ia pe nepregătite.
        – Cum să nu ni-1 dea? Doar a promis!
        – Şi? N-a mai promis el câte în lună şi în stele în ’96?
        – Contractul cu Nirvana!, izbucnim toţi, dumirindu-ne.
        Şi, pe măsură ce ne dumirim, noua zi se aşterne tot mai temeinic, dezvelind contururile cenuşii ale oraşului fără speranţă. Ne dezumflăm de optimism şi ne întoarcem fiecare la sărăcia lui.

        Costisitoare e clipa, dar înalta Instanţă a Istoriei nu pune niciodată preţ pe clipe. În definitiv, clipele există doar dincolo de treptele templului, la marginea zborului, la începuturile apei.
        – Daţi citire rechizitorului!, se aude un glas dinspre păsări.
        – În noaptea Sfintei Duminici de Rusalii 1951, românii bucovineni şi basarabeni care se refugiaseră în ţară, din calea năvălitorilor bolşevici, au fost ridicaţi, îmbarcaţi în vagoane de vite şi duşi într-o direcţie necunoscută. Urmau să beneficieze de recunoştinţa statului comunist român pentru patriotismul şi pentru conştiinţa naţională, de care au dat dovadă, în acele vremi de cumpănă. Li se stabilise domiciliul obligatoriu în Bărăgan, un adevărat rai faţă de Siberia, căreia îi fuseseră destinaţi iniţial. După o jumătate de secol, românii bucovineni şi basarabeni, refugiaţi în România, nu beneficiază de nici un drept, de parcă ar fi străini în ţara strămoşilor lor.
        – Există vreun martor?, întreabă, rece, acelaşi glas dinspre păsări.
        – Există mulţi, mult prea mulţi, înaltă Instanţă a Istoriei!
        – Are de făcut martorul Nichiforeanu Aurel vreo precizare?
        În întunericul templului, cineva răsfoieşte dosare. Se aud cuvintele scrâşnind unele lângă celelalte. Martorul, un bărbat încărunţit prea devreme, rostogoleşte cu osteneală cuvintele:
        – E dureros să-ţi iubeşti nepământeşte patria, iar patria să nu ostenească niciodată în a te nedreptăţi… Am plecat noaptea, lăsând uşile şi ferestrele deschise, animalele slobode – să se ducă unde or vrea. Erau, printre noi, printre cei peste o sută de refugiaţi din convoi, şi vreo zece copii de ţâţă, de sub un an. Ne adăpostisem în pădurea din dealul Vicovului, rămas dincolo, iar mamele îşi legănau disperate copiii sugari, nu cumva să scâncească, pentru că, dacă ar fi scâncit, nu aveau de ales, ar fi fost obligate să-i sugrume, ca să nu pună grupul de fugari în pericol. Aveam doi fraţi mai mici, pe Ilie, de trei anişori, şi pe Vasile, de doar zece luni. Mi-a fost teamă pentru ei, fără să realizez că eventualul lor plâns ar fi însemnat moarte şi pentru mine, şi pentru tot grupul.
        – Şi ce-i reproşezi, acum, patriei tale?
        – Nimic, înaltă Instanţă a Istoriei! Pentru că eu nu sunt vrednic decât să o iubesc veşnic…

         Vrednicul senator Kolea Drojdiuk se iveşte târziu în Agora, însoţit, ca de obicei, de liota câinilor fără de stăpân, cărora le împarte felii groase de salam, tăiate cu brişca şi cu superbă generozitate dintr-un baton care se iveşte ţanţoş din buzunarul raglanului.
        – Bre jabracilor, zice el spre aglomerarea politicească, e timpul să ne gândim la slujirea ţării şi să batem nişte medalii pe care să le împărţim cui o fi vrednici să le poarte!…
        – Medalii? Ce fel de medalii? La ce ne trebuie nouă medalii?, se nedumereşte brusc şi triplu Nicanor Ţidulă, simţind că iar e rost de cheltuială inutilă din fondurile secrete ale fundaţiilor umanitare ale partidului.
        – Iacă-aşa că ne trebuie, ca să vadă alegătorii că mi-s haiduc viteaz ca Sandu Machidon şi înţelept ca prefectul Solomon!
        – Medalii pentru toţi şi pentru fiecare?, întreabă timid liderul sindical.
        – Pentru toţi ai noştri, desigur, bisău’ vostru de jabraci!… Da’ scumpe şi poleite cu aur, ca să ia faţa şi să aducă voturi cu sacu’…
        – De voturi ne ocupăm noi, organele!, se precipită, plin de solicitudine, generalul Nanău.
        – Brava!, se bucură Drojdiuk, apoi se adresează lui Ţidulă: Să nu cumva să-l uiţi de la o medalie, Nicanoare!
        E prea mult, e din cale afară de mult, aşa că generalul se fâsticeşte ca o fată mare:
        – Merit eu atâta nobilă recunoştinţă?
        Drojdiuk flutură, plictisit, din mână, iar potăile tresar animate de lacomă speranţă.
        – Generale, în democraţie nimic nu se merită, dar se obţine!…
        – Mă opun categoric!, se face auzit, anapoda, glăsciorul unui reprezentant al opoziţiei.
        – De ce? Nu vrei să porţi şi dumneata o medalie ca Sandu Machidon şi ca prefectul Solomon?, se nedumereşte Drojdiuk, iar opozantul se îmbujorează de plăcere.
        – Vreţi să spuneţi că v-aţi gândit şi la mine!?, îngaimă el cu glas pierii
        În secunda următoare, consensul se realizează în Agora, iar epoca medaliilor debutează, pe seama bugetului, triumfal şi cât se poale de costisitor.

        O carte încă nescrisă se prăbuşeşte pe podelele templului, înspăimântând păsările care fâlfâie uriaş din aripi înspre vitralii.
        – Ce-a fost asta?!, auzim dinspre păsări. Cine-şi permite să ofenseze astfel înalta Instanţă a Istoriei?
        – Martorul Nichiforeanu… Şi-a scăpat sufletul pe podele, risipindu-l în toate cuvintele care-l compun…
        Fâlfâie aripi prin negura templului, apoi se face tăcere, o tăcere cu podele crăpate.
        – Să măture cineva! Să adune cineva cuvintele şi să le arunce pe treptele templului! Aici nu avem nevoie de cuvinte. Şi nici de suflete.
        E frig, un frig viscolit, care încheagă cuvinte pe podelele tăcerii.
        – În noaptea de 17 spre 18 iunie 1951, au apărut, în satele din Banat, în care se refugiaseră bucovinenii şi basarabenii, miliţienii şi, pe bază de tabele care erau întocmite din vreme, s-a făcut dislocarea oamenilor. La miezul nopţii, s-a dat ultimatumul fiecărei familii ca, în maximum două ore, să fie gata de drum. La fiecare casă au fost lăsate câte două santinele dotate cu armament de război… Apoi, am fost urcaţi în vagoane şi duşi, sub escortă militară, înspre alt întuneric. Timp de o săptămână, n-am ştiut unde vom fi duşi, apoi s-a răspândit zvonul că, deşi fuseserăm destinaţi Siberiei, vom fi deportaţi în Bărăgan. După o veşnicie, trenul a oprit la Perieţi, lângă Slobozia Veche, de unde am fost conduşi pe un teren complet gol, parcelat în loturi de 2.400 metri pătraţi. Existau, acolo, o mulţime de ţăruşi, cu plăcuţe din scândură, pe care erau scrise numere de ordine. În jurul nostru, roiau miliţieni călări, care se grăbeau să ne repartizeze fiecărei familii câte un ţăruş. Familia şi ţăruşul. La ţăruşul numărul unu – familia Bîgu Ştefan, un basarabean care a murit, între timp, şi a cărui soţie trăieşte, şi acum, în satul care, de atunci, avea să se numească Fundata. Urma, apoi, la ţăruşul numărul 2, familia Chircu, familia Pocotilă – care mai locuieşte, şi acum, acolo, apoi foarte multe familii de bucovineni. Frunză, Socolescu, Ionaşcu, Hariton – din care provine Mircea Hariton, fost director în Consiliul Judeţean, Nichiforeanu, Bejan, alţi Frunză, Luchian, alţi Ionaşcu, Vlad şi aşa mai departe…
        Rând cu rând, cuvintele se rostogolesc afară, pe treptele templului înaltei Instanţe a Istoriei.

        Senatorul Kolea Drojdiuk, gras, masiv, posesor al unui admirabil mers târşit, frumos ca un crai în raglanul de culoarea oţelului, trece mândru spre centrul oraşului, lăsându-se admirat, la ceas de preumblare, de mulţimea alegătorilor.
        – Îs brava, bisău’ meu!, cugetă şoptit vrednicul parlamentar, cu binecunoscuta-i modestie.
        – Domnule senator!, se apropie de el, plin de speranţă, un bătrân, cu un manuscris voluminos în mână. Sunt editorul Plămadă… Am, aici, manuscrisul singurului nirvănean recunoscut ca Erou al Umanităţii… Dacă ne-aţi ajuta să-l edităm…
        – Hm!… Şi ce-a făcut ăsta de-i atât de erou, mă?
        – A salvat oameni, domnule senator! Mii şi mii de oameni…
        – Şi? Eu, care-s senator, nu tot asta fac? Ce mare scofală să salvezi oameni!?…
        Ridică din umeri a nedumerire, apoi pleacă mândru spre ale lui, iar lumea, în trecere prin oraş, întoarce capul, privindu-l cu o schiţă de zâmbet.
        – Domnule senator!, îl acroşează, atunci, poetul care-i scrie, de regulă, articolele electorale. Mi-aţi promis sprijin în editarea ultimei mele cărţi, pe care, în mod respectuos, sunt gata să v-o dedic…
        Luat pe nepregătite, Drojdiuk îşi scarpină îndesat, dar la întâmplare, anumite părţi ale impozantei sale corpolenţe, apoi se stropşeşte spre potăile care-i calcă, la fel de pofticioase ca întotdeauna, pe urme:
        – Zât, javrelor!… V-ajunge!… Ţara trece prin momente grele şi de austeritate economică!…
        – Şi cu volumul meu cum rămâne, domnule senator?, întreabă poetul cu o ultimă fărâmă de speranţă.
        – Ia de la bogaţi, poete! Urmează-mi exemplul şi fii haiduc, luând de la bogaţi cât îţi trebuie!
        Rămas doar cu singurătatea câinilor fără stăpân, care-l împresură vâscoasă, poetul cată lung şi hămesit spre intrarea restaurantului „Gloria Partidului”.
        – Poate mai discutăm la o cafea, domnule senator!, zice el cu glas biblic, de închinare.
        – De ce nu!, se bucură Drojdiuk de companie. Că doar cafeaua e jertfa partidului la temelia europeană a culturii noastre naţionale!
        Prin oraş se răsfaţă o zi albă şi strălucitoare ca o carte încă nescrisă.

        Presimţind că se apropie ora astrală a neamului, bărbatul urcă treptele templului şi se opreşte foarte aproape de uşă. Ezită să intre, stă îngândurat de parcă şi-ar reinventaria sufletul, apoi întoarce părelnic doar capul şi rosteşte înspre munţi şi altare străvechi:
        – Când, ca în Bucovina şi în condiţiile speciale din Bucovina, cu o majoritate de străini culţi şi bogaţi, stăpânirea noastră, a neamului băştinaş, se restabileşte, el are datoria de a se ridica, prin uriaşe sforţări, la situaţia predomnitoare în muncă şi în cultură, fără care dominaţia lui e o simplă formă, supt care se poartă, întărindu-se zilnic, alte interese… Acolo, la dumneavoastră, România Mare nu e o Austrie mică, aceasta s-o înţeleagă oricine şi s-o înţelegem şi noi, cu toate obligaţiile ce impune această înţelegere… Austria a putut stăpâni, prin calităţi şi puteri pe care nu le avem şi printr-un prestigiu tradiţional care ni lipseşte. România nu se poate sprijini nici măcar pe combinaţii de politică externă, ci numai pe valoarea etnică a neamului românesc…
        Noi, trecătorii spre niciunde, ne privim ceasurile, dar uităm să le potrivim după ora aceea astrală, deşi bărbatul din faţa templului se întoarce spre lume şi avertizează sonor:
– Cărturari şi oameni politici, a uita aceasta ar fi mai rău decât o crimă; ar fi o sinucidere stupidă!…
        – Cine e şi ce vrea omul acela?, întreabă, atunci, unul dintre noi, trecătorii spre niciunde.
        – De ce nu-şi vede de ale lui, că doar porţile templului înaltei Instanţe ale Istoriei sunt larg deschise?, întreabă altcineva dintre noi, trecătorii spre niciunde.
        Îmi aprind o ţigară. Suflă vânt dinspre munţi şi trebuie să mă opresc pentru a proteja flacăra în căuşul palmei. Distrat, privesc, peste marginea flăcării, spre bărbatul înalt, incredibil de înalt, din faţa porţilor deschise ale templului. Îl văd păşind spre negura înlăuntrului, în clipa în care o voce de dincolo de porţi îl îndeamnă:
        – Poftiţi, domnule Nicolae Iorga! Înalta Instanţă a Istoriei vă aşteaptă…
        Bărbatul intră, iar porţile templului îl înfăşură ca nişte aripi uriaşe, culegându-i parcă şi urmele de pe trepte.
        Strâng din umeri, de frig, de nedumerire sau doar din obişnuinţă, apoi grăbesc spre oraşul care-şi respiră calm zilele în care oamenii petrec.

        Discursurile celui mai straşnic politician zonal farmecă, întotdeauna, chiar şi atunci când contrariază, printr-o sensibilitate poetico-patriotică băştinaş-homeriană:

        – Îndrăgesc nespus de mult tot ceea ce a creat frumos şi magnific natura în tainica-i lucrare de milenii la rând. Mă copleşeşte „cerul verii străveziu” din satul copilăriei mele, Pungeasca, comuna Grădiniţa, dar şi fluieratul vântului hai-hui în iernile năprasnice ale acestei mirifice aşezări făgetene, atestată de pe vremea lui Bazil Wolf şi propusă de arhitecţi obedienţi, aflaţi şi astăzi pe scaune de comandă, pentru dezafectare…

        –  Jos Bazil Wolf! Jos ruralii şi restitutio in integrum!, strigă, apropiindu-se solidari, cei 24 de membri de sindicat cu funcţii de conducere, care şi-au urmat liderul ţinutal în Partid.

        – Nu-i vorba de Bazil Wolf, pe care-l ştiţi voi!, precizează liderul, şi-atunci cei 24 de membri-şefi ai sindicatului Partidului se luminează la chip şi izbucnesc, instinctual şi tradiţional, în alte urale la fel de avântate:

        –  Trăiască Bazil Wolf! Trăiască ruralii şi restitutio in integrum!

        Speriaţi de larmă, maidanezii încep să latre îndrăcit şi nu se potolesc până nu se aude, iarăşi, vocea calmă şi înţeleaptă a liderului politic ţinutal:

        – Sunt om şi nimic din ceea ce este omenesc nu îmi este străin. Tatăl meu, Victor Plosneac, domiciliat în satul Pungeasca, comuna Grădiniţa, veteran de război, m-a povăţuit să urmez pilda biblicului împărat Solomon, rugându-l pe Bunul Dumnezeu să-mi ofere înţelepciune şi nu avere…

        –  Trăiască monarhia! Jos republica lui Tirănescu!, izbucnesc cei 24 de sindicalişti, când aud că trebuie să-1 urmeze şi ei pe biblicul împărat Solomon.

        Strigătul sindical unitar, dar care gafează pentru a doua oară într-un răstimp atât de scurt, îl deranjează teribil pe marele bărbat politic al urbei.

        – Este cât se poate de trist, zice domnia sa cu nedisimulat sarcasm, că după dictatura proletariatului în tânăra noastră democraţie s-a instaurat dictatura sindicală, căreia i-a fost foarte uşor să se înrădăcineze, având în vedere că fondul de cadre, alcătuit din lumpenproletariat, a rămas acelaşi…

        – Lupmen eşti tu, bă!, nu se poate abţine un lider din cei 24, dar şeful politic nu îl ia în seamă.

        Singur, numai clopotul vorbeşte trecătorilor, spulberând nelinişti dintr-o zare în alta.

        Cumplită unealtă e clopotul, neînduplecată tortură e sunetul lui dogit, vegheat îndeaproape şi la fel de duşmănos de ceasornicul vechi al turnului singurătăţii.

        Fericiţi sunt cei care nu aud clopotul şi ceasornicul, dar şi mai fericiţi sunt trecătorii care le ignoră pentru că au de trăit şi sunt conştienţi de asta!

        Mai aproape, dar la fel de stranii, stau balcoanele singurătăţii, mereu aglomerate de cetăţeni mai lacomi decât fiarele, mai neîndurători decât trecerea timpului şi mai cumpliţi decât cumplitul dangăt al clopotului.

        În preajma balcoanelor singurătăţii, se înşiruie balcoanele oamenilor care trăiesc, în linişte, dimineţile, zilele, înserările, nopţile, şi îşi aud sufletele cântând la lumina stelelor.

        E superb oraşul acelor balcoane, iar oamenii, cântând sub spuza luminii, par croiţi şi chiar sunt croiţi după chiupul şi asemănarea lui Dumnezeu.

        Când se aud clopotele şi când ceasornicul le prelungeşte ecoul, vraja se sparge, iar Dumnezeu îşi întoarce chipul îngândurat spre cealaltă zare a Universului. În absenţa Lui, căutăm un alt punct de sprijin, ridicând ochii spre clopote, spre ceasornice şi spre balcoanele singurătăţii.

        – În numele Domnului, căiţi-vă!…

        – În numele Patriei, înduraţi!…

        – În numele Neamului, sacrificaţi-vă!…

        – În numele Graiului, urâţi-vă!…

        – În numele Viitorului, risipiţi-vă!…

        Rând pe rând, mai duşmănoase decât dangătul clopotului şi cadenţele buimace ale ceasornicului, se aud poruncile din balcoanele singurătăţii, iar trecătorii le îndeplinesc cu o cuminţenie incredibilă, de parcă iniţierea în însingurare ar însemna lotul pentru ei şi pentru cei care vor veni după ei.

        Generaţie după generaţie, trecătorii se căiesc fără să fi păcătuit, îndură fără să aibă de ce, se sacrifică la fel de inutil, urăsc şi se risipesc în anonimatul uriaşei pieţe a templului Istoriei.

        Deasupra lor, într-o ameţitoare plutire, păsările zvâcnesc din aripi cernite, poate a moarte, poate a pustiu, poate a nedumerire.

        Deasupra lor, ba încă şi mai sus, dincolo de păsări şi de
nedumerire, clipesc stele umede, aşteptând clipa în care, prin cântec,
omul pare croit şi chiar este croit după chipul şi asemănarea lui
Dumnezeu.