„Prin multe lucruri le făceau ţăranii năvală cu îmblăcie”

         Fiul lui Petru Rareş, Iliaş, înscăunat domn în septembrie 1456, a renunţat la domnie, în 15 iunie 1551, când a încredinţat tronul fratelui său, Ştefan, şi a trecut la mahomedanism. Destinul lui Iliaş Rareş a fost trist: numit pală la Dârstor, cu numele de Mahmet, a fost, curând, arestat şi închis la Brusa.

        Ştefan Rareş i-a prigonit pe armeni şi a dus o viaţă atât de desfrânată, încât, în septembrie 1552, a fost ucis, în cortul pe care îl ridicase la Ţuţora, de către boierii săi.

        În locul lui Ştefan Rareş, a fost urcat pe tronul Moldovei, după ce fu însurat cu Roxanda Rareş, Joldea: Nunta urma să se desfăşoare la Suceava, Joldea ponind, pe Jijia, spre capitala Moldovei.
        Boierii fugari în Polonia, însă, l-au preferat pe Petrea stolnicul, pe care l-au numit Alexandru Lăpuşneanu. Un corp de oaste polonă, condus de vornicul Moţoc, l-a prins pe Joldea, la Şipote, pe Jijia.

         Lăpuşneanu l-a însemnat la nas pe Joldea şi l-a trimis în călugărie, Roxanda Rareş devenind soţia lui Lăpuşneanu, ctitorul mănăstirilor Slatina şi Pângăraţi, dar şi al mănăstirii Râşca, începută de episcopul de Roman, Macarie.

        Lăpuşneanu avea să părăsească tronul, în 18 noiembrie 1560, când pierdea bătălia de la Verbia, împotriva susţinătorilor lui Despot Vodă.

Despot Vodă, pe reversul talerului de argint

        Cam de aici, din noiembrie 1560, începe destinul Bucovinei sub povara istoriei, istoria însemnând, în fapt, o puzderie de încăierări sângeroase pentru putere, pe care nu le voi mai urmări, pentru că mă interesează, în cartea de faţă, doar mărturiile despre provincia geografică Bucovina. Nu voi ignora, desigur, doar întâmplările istorice, desfăşurate pe pământul Bucovinei, primul dintre acestea fiind uciderea lui Despot, în Suceava:

        „Despot vodă, dacă văzu că l-au viclenit toţi boierii şi l-au părăsit toţi slujitorii, şi ţara s-a ridicat asupra lui, şi ajutor, de unde avea nădejde, de la prietenul său, de la Laschi, nu-i vine, văzând pierirea lui sosită la capul său, îmbrăcat domneşte a ieşit afară din cetate, mai sus de Suceava, la Areni, unde era ţara adunată, şi se închină Tomşii.
        Iar Tomşa cu multe cuvinte l-a mustrat, aducându-i aminte de multe lucruri fără de lege ce le făcuse, că nu numai ţara pustia, ci şi bisericile dezbrăca, şi de lege îşi râdea.
        Cu aceste cuvinte mustrându-l, Tomşa l-a lovit cu buzduganul şi toată oastea s-a lăsat la dânsul, unde, acoperindu-l mulţimea, cu multe răni i-au pătruns trupul.
        Şi aşa a fost sfârşitul lui Despot vodă, după ce a domnit trei ani” (Ureche, p. 199).

        Polonezii lui Laschi, dorind să se întoarcă în ţara lor, „pe la Codrul Cozminului se temeau să treacă, de ţărani, să nu săciuiască pădurea asupra lor, să păţească mai rău decât Albert craiu. Mai apoi, şi-au aflat cale, să se întoarcă pe urmă, pe unde au venit.
        Socotiră că, de le vor şi ieşi vrăjmaşii lor înainte, se vor apăra din sineţe şi se vor sprijini din arme, şi vor hălădui. Care, daca s-au întors înapoi, prin multe lucruri le făceau ţăranii năvală, cu îmblăcie şi cu coase. Ci nimica nu le-au stricat, întregi au hălăduit în ţara lor, numai unul dintr-înşii a pierit” (Ureche, p. 200).

        În 1570, polonezul Andrei Taranowski a călătorit spre Constantinopol, „prin Moldova, prin numita pădure a Bucovinei, unde, cu 73 de ani în urmă, adică în anul 1497, au fost ucişi de către moldoveni, într-o singură zi, 50.000 de poloni, apoi prin Suceava, unde, acum cinci ani, Despod Vodă a fost trădat de unguri şi tăiat în bucăţi de moldoveni” (Călători, II, p. 398).

        Maciej Stryjkowski, călător polon prin Moldova, în 1575, a lăsat o interesantă istorie a Voievodatului, din care nu putea lipsi „icoana” lui Ştefan cel Mare, pe care românii din ambele ţări, „din pricina nespusei lui vitejii, îl socotesc ca sfânt”. Ştefan, care „pe Regele Poloniei Albert l-a biruit, în Bucovina, împotriva aşteptărilor”, şi despre care „moldovenii şi muntenii cântă mereu, la toate adunările lor, pe scripci sârbeşti, rostind în limba lor: Ştefa, Ştefan Voievod, Ştefan, Ştefan Voievod / a bătut pe turci, a bătut pe tătari, / a bătut pe unguri, pe ruşi şi pe poloni” (Călători, II, p. 454).

Înfrăţirea Moldovenilor cu Muntenii

        Armeanul german Martin Gruneweg a călătorit în Moldova, începând din anul 1582: În 16 iunie 1578, fusese martor, la Lvov, la uciderea lui Nicoară Potcoavă, „numit astfel pentru că el rupea în două o potcoavă tare cu mâinile sale. Avea mâini atât de puternice, încât rupea, cu patru degete, un taler, îndoindu-l doar de două ori, într-o parte şi în cealaltă. Un cui mare îl înfigea, până la capăt, în cea mai tare scândură de stejar, doar cu un deget. Acesta zace îngropat în biserica ruteană, iar celălalt, Iancu (Sasul, ucis în 28 septembrie 1582 – n.n.) a fost depus la bernadini, fiind catolic” (Călători, I, Supliment, p. 74).

        „La 18 septembrie 1582, m-am pomenit, întâia oară, în locul unde se sfârşeşte Regatul Poloniei şi am luat cunoştinţă de o altă ţară, anume Moldova, care, aici, în Polonia, e numită Valahia şi pe care cărţile o numesc Valahia, ceea ce înseamnă că acea parte dinspre Ungaria este denumită, aici, iarăşi Moldova…
        La 19 septembrie, am fost trecuţi toţi, cu podul plutitor, peste Nistru, pe malul valah, iar caravana s-a adunat sub cetatea care se află chiar lângă apă. Cetatea e mică, dar, totuşi, puternic fortificată; se găseşte pe o stâncă înaltă, atât de izolată de celelalte dealuri, încât se poate ajunge la ea pe un pod înalt, zidit în partea de jos…

        Oraşul Hotin se află cam la jumătate dintr-un sfert de milă distanţă de cetate. Acesta e ca un sat, se află deschis, aproape de tufe, pe un pământ accidentat.

        Casele au o construcţie în faţă, ca, pe vremuri, la Danzig, unde poate sta căruţa, la adăpost de ploaie. Totuşi, în faţa caselor nu se poate circula, ca în oraşele polone, căci de ambele laturi ale uşii se află câte o masă, care este într-atâta de îngrădită, încât doar prin mijloc se poate ajunge la uşa casei, pentru ca aceia care stau în dosul meselor să aibă linişte.
        Casele sunt foarte mici şi sunt construite numai din lemn, unse cu lut, dar ei locuiesc foarte curat. Ei văruiesc căsuţele, înăuntru şi în afară, ori de câte ori observă că se murdăresc cât de puţin.
        Rar se vede o casă acoperită cu şindrilă, toate sunt acoperite cu paie.
        De teama focului, o casă se află la distanţă de alta, astfel că, între ele, ar mai fi avut loc una; şi toate sunt împrejmuite cu un gard.
        Din casă, se intră, prin două uşi, faţă în faţă, în odaie, unde se află o frumoasă sobă cu cahle, cu care ei încălzesc odaia şi pe care fierb şi prăjesc, după nevoie… Odaia întreagă, împreună cu grinda, sunt văruite, în spatele mesei sunt atârnate covoare turceşti şi, în rest, de jur-împrejur, încăperea e împodobită cu cositor şi oale turceşti.
        Pe masă şi pe bancă, sunt alte covoare.
        Dincolo de odaie, e o cămară, de unde porneşte, până la sobă, o laviţă, după obiceiul turcesc, pe care o folosesc încă, în vremea de astăzi, armenii din Rutenia, dar tot mai puţin.
        Laviţa este un pat, care e înălţat de la pământ, de felul unei mese de atelier, după cum obişnuiesc să aibă meşteşugarii noştri.
        În timpul zilei, ei împodobesc astfel laviţa: întind, deasupra ei, covoare, care ajung la pământ, astfel încât este asemenea băncilor; se poate şedea pe ea, dacă se vrea şi, fiindcă e şi lată, poţi să te întinzi, dacă vrei. Cu toate acestea, valahii folosesc bănci şi mese lungi…

        Şi ceea ce am spus, acum, despre casele din Hotin trebuie înţeles pentru toate oraşele din Valahia şi din Moldova…

        În rest, este un popor frumos în această ţară, care are propria limbă, aproape ca italiana, întrucât sunt o ceată alungată din italia.
        Nu sunt grosolani la înfăţişare, atât cei de la sate, cât şi cei de la oraşe.
        Au un frumos şi respectabil port, după felul polon, dar întrucâtva diferit.

        Pe cap, poartă o bonetă polonă sau o pălărie.
        La cămaşă, ei poartă un guler italienesc, care ajunge până la umeri şi atârnă în faţă, de sus, în jos, până pe piept, şi este din belşug brodată cu mătase de mai multe culori.
        Iar rocul (bundiţa – n.n.) este lung, până peste genunchi şi fără guler, iar în picioare au fixate ciubote roşii sau galbene. Nu-mi amintesc să fi văzut vreunul în papuci, ci toţi, în ciubote.
        Rocul care îi cuprinde împrejur (mantaua răzeşească – n.n.), este o manta poloneză, cu un guler mare, atârnat, şi cu mâneci lungi…

        Când sunt bucuroşi, fac un dans rotund, care se desfăşoară cu cinste, fără râs, sporovăială, şi sar exact după cadenţă.
        Pentru că au case înguste, dansează pe uliţă.
        Unul îl apucă pe altul de mână, împrejur, câte un bărbat şi o femeie, şi fac, astfel, o roată mare. Şi au bucurie atunci când dansează cel mai bine şi unul dintre ei le dă semnalul să sară, astfel: Huţ! Huţ! Huţ!, la ultimul „Huţ!” sar toţi, ca unul, cât de sus pot.
        În timpul săriturii, unul aruncă o măciucă, sub cei care dansează, adică, se înţelege, sub picioarele lor; deci, fiecare ţară are obiceiul său.

        Şi portul femeilor este curat. Toate umblă, ca bărbaţii, cu ciubote.
        Au straie frumoase, de mătase, încreţite la gât, până la gambe, cu mâneci jumătate, adică mânecă până peste cot, frumos tivite; haina este decoltată rotund, pe umeri, şi, sus, este pusă o garnitură de aur şi perle (mărgelele – n.n.). Din aceasta, se iveşte cămaşa, până sub gât, care, în locul gulerului, e cusută, de lăţimea unui deget, cu aur şi mătase, şi are mâneci încreţite; ele poartă, de asemenea, şi lanţuri aurite, salbe, brăţări, mărgean.
        Astfel e podoaba capului: Îşi netezesc părul, sub ele, din creştet, până în dosul urechilor, şi îl coboară şi ceva mai jos, astfel ca fruntea să fie acoperită, apoi îşi fac ca o coroană de năframe, pe care o pun deasupra, însă coroana o fac astfel. Au o maramă din cel mai frumos postav de Louvain, pe care îl pun în patru, încât rămâne lat de patru degete. Ele îl pun egal împreună şi îl răsucesc pe o garnitură gata pregătită. Răsucesc în lăţime de şase degete, de fiecare dată cu un fir de pai mai sus, şi capătul îl prind cu un ac mare de gămălie din argint, de care atârnă o podoabă mică, pe care o pun deasupra urechii drepte.

        Oamenii tineri vâră, şi deasupra amintitului ac, o floricică sau o frumoasă ierbuliţă.

        Pe dinăuntrul acestei coroane, întrucât se zăreşte părul capului, împodobesc, de jur-împrejur, cu agrafe frumoase.
        Haina care le cuprinde este o mantie poloneză.
        Fecioarele poartă, peste cosiţă, un moţ lung, un cilindru mic din catifea neagră sau o agrafă lucrată, care se aşează împreună pe cap ca o pălărie episcopală.
        Dacă una dintre ele a fost deja promisă, aceea poartă, pe capul gol, o cunună deschisă din pene de păun” (Călători, I, Supliment, pp. 77-81).

        În 1588, către sfârşitul lunii august, când trece prin Moldova, Jan Kunig Schonhoffen precizează că „locuitorii o numesc Moldova, iar străinii, Valahia Superioară” (Călători, I, Supliment, p. 139), iar „Suceava, capitala Moldovei, se spune că are mai mult de douăzeci de biserici de piatră, dintre care numai două sunt ale catolicilor” (p. 141).