„O femeie trebuie să devină Preşedintele României”

         Cadâna politicii româneşti, Elena Udrea, deşi nu crede „absolut deloc în discriminarea pozitivă” (aşa e, că doar Băsescu a promovat-o pentru inteligenţa cu care a abolit monarhia din Norvegia), militează pentru împlinirea politică a femeii.

        Nu a femeilor, ci a femeii lui Băsescu, fie ea şi Elena Udrea.

        „S-a dovedit – gângureşte vestala portocalie pe blogu-i propriu şi personal, în care reproduce, la greu, editoriale din „Adevărul” – că oamenii nu merg la urne să voteze în funcţie de faptul că unul dintre candidaţi poartă sau nu fustă”.

        Precum se poate observa, cu inteligenţa ei difuză şi nepieptănată, dama Elena Udrea introduce echivocul cel mai enigmatic, substituind femeia cu „candidaţii (care)  poartă fuste” – numai asta nu mi-ar fi trecut prin cap, deşi ştiam, din folclor, că politica e mare… mă rog!
        „Sunt de părere (i-auzi, taică: are şi păreri rudimentul video!) că o femeie trebuie să devină Preşedintele României doar în cazul în care este mai bună (aici, trebuie să constat, cu lucidă  obiectivitate, că Elena Udrea e o… bucăţică bună!) decât un bărbat pentru această funcţie, nu pentru că poartă fustă sau tocuri”.

        N-am nimic împotrivă: poate să dea jos fustele şi “intimităţile” de pe ea, să se desculţe – după plac, dar să nu cumva să se despovăreze de frescele de fard şi de vopsea, ca nu cumva să sperie copiii!

În rest, îi doresc numai bine, cu nedisimulata şi necondiţionata încredere că dama Elena Udrea va ajunge, totuşi, într-o bună zi, Preşedintele… Norvegiei!

Salariul, la cheremul lipitorilor de afişe ai lui Ponta

         Prin noua Lege a salarizării – în fond, o altă lege a supravieţuirii, noul arendaş al României, Victor Ponta (altminteri n-ar trage cu „vreau să las… o posibilitate mai flexibilă”), ne aruncă la cheremul lipitorilor lui de afişe, unşi manageri, peste noapte (noaptea „coabitării”, desigur), dând, iarăşi dând de la dânsul, adică din ce moşteneşte de la bunică-sa din Pârteştii Bucovinei, respectiv oala de chişleag şi „mai multă flexibilitate conducătorului fiecărei instituţii în parte în a-şi aranja oamenii”.
        Taman ca în guvernarea Boc, Boc, Boc, Boc, Boc, ba, şi mai cuşer, lipitorii de afişe ai lui Ponta vor putea să „mai taie salariile mari” ale lipitorilor lui Boc şi să le „mărească pe cele mici (ale lipitorilor USLaşi), deci un tip de flexibilitate care să ţină cont de performanţa şi necesitatea fiecărui angajart” în politica militantă a noii arendăşii politice româneşti. Salariul lor va avea şi „o parte variabilă în funcţie de performanţa profesională”, stabilite (şi variabila, şi competenţa) de lipitorii încoronaţi manageri.
        Mai pe scurt zis, noi, ceilalţi, ne-am cam ars cu salarizarea şi sub Ponta!

Incompetenţi, dar tari în clanţă

         Despre ministrul funeriu al lui Ponta, Remus Pricopie, n-am auzit, până în clipa în care Ponta îi reproşa că ar fi fost „sac de box” într-o emisiune televizată. Dacă ar fi fost tare în clanţă, primea felicitări.
        Că învăţământul românesc este pe măsura lui Pricopie, adică nici cal, nici măgar, nu-l interesează pe Ponta.
        Pricopie, licenţiat în chimie-fizică (aidoma lui Funeriu), dar iute plictisit de Mendeleev şi de Newton, şi-a tras nişte masterate şi specializări în politruchie prin America şi prin Anglia, consolidându-şi un CV desăvârşit pentru deschiderea şi închiderea uşilor prin Ministerul Educaţiei.
        În iunie 2012, Pricopie a fost de partea lui Ponta, în chestiunea evidentului plagiat, în care, cu viziunea lui chimico-fizică, descifra doar „o bătălie politică, în interiorul unei comisii care ar fi trebuit să respecte standardele legale şi academice” – io-te fleoşc!
        Şi, iac-aşa, Pricopie s-a uns ministru, iar învăţământul românesc s-a uns şi el. Ştiţi foarte bine cu ce.