Cioara vopsită sau opoziţia la opoziţie

Orfelina portocalie Raluca Turcan, preocupată, mai ales, cu predarea codului bunelor maniere lui Crin Antonescu, are, în sfârşit, şi o ieşire bucală normală, aproape raţională, care poate contribui la prestigiul femelei politice în arealul cu pricina.

Distinsa Ralucă a fostului consilier prezidenţial Turcan dă cu damful de arome fine în ciorile vopsite ale lui Băsescu, susţinând, pe bună dreptate, că “este imoral ca un nou partid de dreapta să se facă cu oameni din PDL şi să facă opozitie la opozitie”.

Da, dar dacă Băsescu vrea să-i facă Elenei Udrea o mişcare populară în şezlong, ce te bagi, Raluco?

Dacia, na: este în lanţuri!

Ca să dea bine la public, dar aflată, din postura de a doua nevastă, în cea mai conjugală armonie cu pontosul Victoraş Ponta, ăla ce şi-a pus în cap, din postura de prim-ditrugător al României, să dea peşcheş Roşia Montană mafiei din jurul FMI, Daciana, fata lui Ilie Sârbu (eminenţa roşie a actualei guvernări), o face pe mironosiţa, cerând rapoarte de la abulica Rovana Plumb (vai de plumbul minţii ei!), în loc să-l ia pe soţul Ponta la refec, vizavi şi peste drum de trădarea de ţară, de atentatul la mediu şi, desigur, de subminarea economiei naţionale.

Mai anţărţ, Daciana ameninţa că se leagă cu lanţuri (am auzit că se practică în unele amoruri conjugale moderne), dacă Băsescu, cu mânuţa ungureanului boc, dă plocon FMI Roşia Montană, dar iată că doar Dacia, na, este deja în lanţuri, iar Daciana…

„Treisprezece ani de când Roşia Montană se plimbă”

Preocupat, drăguliţă-Doamne, de punerea în practică a unui „Plan naţional de investiţii strategice şi de creare a locurilor de muncă”, deci durându-l în pontă, dar nu şi sub frontă, de sărăcia noastră de toate zilele, premierul Victor Ponta dă cu pleasna în mediu (de aur nu-mi pasă, că tot alţii l-au şutit), făcând-o pe destoinicul diriguitor al ţării:  „Treisprezece ani de când Roşia Montană se plimbă prin diverse structuri guvernamentale sunt de ajuns”.

Al dracului demagog de trei parale şi o Roşie Montană – deşi pare mai curând o pătlăgea de câmpie!

Actualitatea ţipătului cronicarului

„O, Moldovă, de ar fi domnii tăi, care stăpânesc în tine, toţi înţelepţi, încă n-ai pieri aşa lesne.

Ci, domniile neştiutoare şi lacome sunt pricini ale pieririi tale.

Că nu caută să agonisească şi nume bun la ţară, ci caută, desfrânaţi, numai avuţie să strângă, care, apoi, totuşi, se risipeşte şi încă şi cu primejdia caselor lor, că blestemul săracilor, cum se zice, nu cade pe copaci, cât de târziu” (Costin, p. 57).

„O, Românie, de ar fi  Iliescu, Năstase, Udrea, Băsescu, Ponta, Antonescu, Voiculescu, domnii care stăpânesc în tine, toţi înţelepţi, încă n-ai pieri aşa lesne.

Ci, domniile neştiutoare şi lacome sunt pricini ale pieririi tale.

Că nu caută să agonisească şi nume bun la ţară, ci caută, desfrânaţi, numai avuţie să strângă, care, apoi, totuşi, se risipeşte şi încă şi cu primejdia caselor lor, că blestemul săracilor, cum se zice, nu cade pe copaci, cât de târziu” (Costin, p. 57)

Străbunii materni ai lui Eminescu şi ai lui Cuza Vodă

Rareşa Iuraşcu

Gheorghe Eminovici

Fără îndoială, Rareşa (cu diminutivul Raluca) Eminovici, cea de-a patra fată a stolnicului Vasile Iuraşcu din Şoldeşti (Joldeşti), avea dreptate, atunci când se mândrea, în faţa căminarului, cu înaintaşii ei Iurăşceni, care “au fost boieri de I-a ordine”, deşi afirmaţia conţine şi o exagerare, străbunii ei fiind, de fapt, răzeşi de prin ţinutul Vasluiului, cu moşii şi în Neamţ, care rareori au depăşit statutul de slujitori domneşti.

Un istoric din secolul al XIX-lea, Octav-George Lecca, întocmise, în lucrarea”Familiile boiereşti române / Istoric şi genealogie” (Bucureşti, p. 281), şi o sumară genealogie a neamului Iuraşcu, pornind de la Dumitraşco Iuraşcu, “dovedit printr-un act din anul 1623”.

Istoricul ignora, voit, acel “i” (şi) dintre Dumitraşco şi Iuraşco, care se plâng, în 9 ianuarie 1623 (7131), lui Ştefan Tomşa Vodă de „giupâneasa lui Beldiman, dzicându că le ţine o ocină a lor, ce le iaste moşie din sat di în Plopeşti ”.

Dumitraşco şi Iuraşco sunt, de fapt, verii lui Onciul Iuraşcovici (străbunul Onciuleştilor), respectiv Dumitraşco din Zastavna şi Iuraşcu Drace (străbunul Drăcenilor), dar o legătură de sânge între aceştia şi Iurăşcenii de mai târziu există, urmând să fie probată pe parcurs.

Jachift Iuraşcu

Olimpiada Iuraşcu, sora Rareşei

Octav-George Lecca îl mai menţionează pe Iuraşco Drace, care, împreună cu Başotă, era pârcălab de Roman, în 1634, apoi trece la Stratulat sau Stratul Iuraşcu, cel care “a fost mare logofăt al Moldovei, în timpul domniei lui Dumitraşco Vodă, anul 1685. Se vorbeşte de dânsul în mai multe acte de stăpânire pentru moşii, dintre 1685-95 (Doc. Academ. r.)”.

Şi lista continuă: “Petraşcu Iuraşcu era vel jicnicer, după cum probează un hrisov de întăritură din anul 1689, când domnea Constantin Cantemir.

În secolul trecut (XVIII): Nicolae Iuraşcu era, de asemenea, vel jicnicer, la domnia lui Mihai Vodă Racovitză (1705), şi apoi cămăraş mare.

Miron Iuraşcu, contimporan cu acela, a fost vel medelnicer; iar Ursu Iuraşcu, mare căpitan de Covurlui (1710). etc.

Paharnicul Iordache Iuraşcu, 1812, a avut, la începutul secolului nostru, fiu pe Ioan Iuraşcu, fost spătar (1835), etc.

O parte a familiei, din secolul trecut a căzut şi printre boiernaşi.

Din descendenţii actuali, este George Iuraşcu, mare proprietar la Bacău etc.”.

Rareşa Iuraşcu şi fata ei, Aglae

Rareşa “Raluca” Iuraşcu reprezintă “o parte a familiei”, care “a căzut şi printre boiernaşi”, în ciuda faptului că există două mărturii, în puzderia de “Studii şi documente cu privire la Istoria României“, adunate de Nicolae Iorga, mărturii care pot decripta genealogia maternă a lui Mihai Eminescu.

În 16 Februarie 1721 (documentul nr. 48, scris la Iaşi), „Ioniţă Băihec şi Tofana Iurăşcasa” şi alţii mărturisesc „Spătarului Cuzii Spătar” că au luat nişte acte de moşie „ca să n-aibă dumnealui nici un calabalâc pentru aceste zapise, câte le-am luat noi la mâna noastră” (p. 153)

În 5 Februar 1752 (documentul nr. 64), Ion Iuraşcu dă partea-i din Filimoneşti lui „Ioniţă Cuzii biv Vel Pitar”, „fiindu-mi dumnialui şi mie niam, de pe moaşi-me Antunica” (p. 159), “moaşi-me” însemnând, în limbajul vremii, bunică.

Înrudirea Iurăşceştilor cu moşii lui Alexandru Ioan Cuza şi cu voievodul Gheorghe Ştefan (Dumitraşcu Cuza cerea, în 5 martie 1699: “La Doamna Safta a lui Gheorghei Ştefan-Vodă să agiungeţi pentru niscare zapise, doară vă fi avându, pre satul nostru, pre Unguraşi, rămase de la Penişoară Vistiarnicul”), permit extinderea cercetărilor asupra arborelui genealogic cu trunchi comun pentru Alexandru Ioan Cuza şi Mihai Eminescu (observaţi cât de bine seamănă cei doi?), din care trunchi fac parte mari neamuri boiereşti, precum Boul, Jora, Onciu, Neculce etc.

Trebuie să recunosc faptul că genealogia maternă eminesciană, pe deplin românească (cea paternă este armeano-ruteană, cu “stâlp” Murad Eminovici, care murea, la Lvov, în 1650, ramura Ştefan şi Elisaveta Bogdanska – a probat-o Nandriş), mă provoacă, mai ales din pricina legăturii de sânge cu singurul domnitor al românilor care merită iubit, pentru că ne-a iubit cu adevărat, Alexandru Ioan Cuza. Aşa că intenţionez, înainte de a scrie o carte, să revin cu astfel de schiţări genealogice, care să-mi permită, în cele din urmă, separarea grâului de neghină, deci a adevărului probat de legendări exaltate.