Proze bucovinene: Pământul

George Sidorovici

– Pricepi, tu? Trebuie să ne dai pământul!

*

Trecură trei zile de la înmormântare şi fraţii mortului şedeau înaintea femeii, încruntaţi, cu pumnii strânşi şi privirile lacome. Buimăcită, vădana nu pricepea bine ce vor.

*

– Vai de mine, oameni buni! Ce vi s-a năzărit?… Care pământ?…

– Pământul lui frate-nostru. Amu ne vine nouă, de drept.

*

Pământul rămas de pe urma mortului era, în ţarnă, o curea de vreo douăzeci de prăjini, şi o fâşie de fânaţ, sub deal.

Ilie a Domnului o luase pe Varvara din dragoste. După nenorocirea din pădurea Salatrucului, cu două zile înainte de a muri, lăsase în scris, în faţa preotului şi a notarului, că averea rămâne femeii.

*

Cei doi cumnaţi ai Varvarei însă nu înţelegeau ca pământul, pe care-l munciseră şi ei odată, să-l stăpânească o străină. Lucrul ăsta nu-i drept. Pământul trebuie să vină la matcă.

Varvara îşi acoperi gura cu mâna. Tâlharii caută s-o sărăcească! Să umble pe drumuri după cerut sau se bage undeva slugă?… Nu, asta nu!

*

– Ştiţi doară că Ilie o făcut tistament pentru mine?!

– Ce tistament? L-ai amăgit. L-ai dus cu farmece. Tistamentul nu-i bun!

*

Vorbele se năpustiră peste capul femeii ca nişte pumni.

– Cum… Bată-vă pustia!… Nu-i bun?… Văleu, lume, auziţi porcii – şi, apucând toporul de sub pat –, afară din casa mea, tâlharilor, că vă crăp capu’!

*

Cei doi bărbaţi se traseră spre uşă. Erau vineţi de necaz. Îşi făcură semne să plece.

– Să ştii că locu-îi al nostru, tu Varvară!

*

Femeia ieşi după ei în ogradă, răcnind de se auzea peste întregul sat.

– Locu’ vostru îi în cremănar şi la ţintirim, tâlharilor! Acolo aveţi pământ destul, să vă săturaţi cu el. Nu pe al meu, tâlharilor! Pe aista nu vi-l dau. Mai bine vă scot ochii.

*

Scoşi de răcnetele Varvarei, vecinii şedeau pe la porţi. Clătinau din cap, îngânduraţi.

– Na! S-o stârnit vântu’ pe urma lui Ilie. O să iasă bucluc mare de aici. Numai să vezi. Andrii şi Gavril îs harţăgoşi, nu se dau uşor.

*

Năvălise primăvara în Glodu, cu un vânt cald, ce-a topit zăpezile. În câteva zile, s-au sbicit şi ogoarele. Plesneau mugurii pe crengile copacilor şi cârduri de gâşte sălbatice fâlfâiau lung peste casele satului.

În ogrăzi, oamenii îşi ascuţeau sapele cu pila.

Andrii şi Gavril a Domnului s-au întâlnit pe cureaua de pământ rămasă de la Ilie.

*

– Punem păpuşoi aici?

– Punem, măi Andrii!

*

Pe drumul îngust al ţarnei treceau oameni cu sapele pe umeri.

– Noroc, bre! Îl stăpâniţi voi amu?

*

Cei doi fraţi munceau înainte, vârtos, fără a se uita la careva.

Din ţarnă, vestea că au intrat în pământul vădanei sări peste haturi, până în sat.

Cineva bătu la poarta Varvarei, care tocmai se pregătea să arunce gobăilor nişte grăunţe.

*

– Hii, Varvară! Ia vino mai încoa’!

– Da’ ce ţi-a trebui, măi?…

– Să-ţi spun, cumnaţii tăi îţi lucră pământul.

*

Femeia împietri. Trânti sita cu grăunţe şi începu să fugă pe şosea în sus. Nu se gândea că lasă casa deschisă. Broboada îi lunecă pe umeri. Părul se despleti în vânt, iar obrajii îi dogoreau.

Ajunse în ţarnă, năduşită, cu sufletul la gură. Se uita, prostită, cum cei doi îi sapă pământul.

*

– Măi oameni, voi nu vă temeţi de bătaia lui Dumnezeu?

Bărbaţii tăceau. Nici n-o luau în seamă. Varvara fierbea ca un ceaun cu apă clocotită. Se repezi cu gura pe ei, terfelindu-i, batjocorindu-i în fel şi chip. Când se apropie de ei, ridicară sapele.

*

– Nu ne zăhăi, femeie hăi! Ţi-am spus că locu-îi al nostru.

Sapele luceau, cu tăişuri duşmănoase. Varvara nu îndrăznea să se apropie mai mult. Grăi cu obidă:

– Dacă-i aşa, atunci să vedem ce-o spune judecata.

– Bun, bun! Du-te la judecată!, mormăi Gavril.

*

Varvara porni spre sat, amărâtă, cu capul plin de zumzete ca un ştiubei.

Peste ţarnă, soarele îşi vărsa lumina ca o apă lină. De pe un dâmb se rostogoli o chiuitură straşnică:

– Iuhuhu! pe dealul gol,

Că mireasa n-are ţol!…

*

Creşteau păpuşoaiele frumos, înalte cât omul.

– Are să fie rod mult, spuneau oamenii.

*

Era vară şi pricinaşii se purtau, de câteva săptămâni, pe drumul târgului. Tocmiseră şi avocaţi, dar procesul se tărăgăna încet, cu veşnice amânări.

*

Avocatul îi sfătui să se împace:

– Dreptatea e cu două cumpene şi nu poţi şti în care parte se pleacă.

– Nu, domnule aducat! Nouă ne trebuie pământul întreg, se ţineau dârji Andrii şi Gavril. E al nostru. Trebuie să ne facă dreptate.

– Cum vreţi, răspundea avocatul. Eu v-am arătat cum ar fi mai bine.

*

Pe coridorul întortochiat şi întunecos al judecătoriei, forfotea lume multă. Şedeau oamenii pe lăiţile de pe lângă pereţi şi în picioare, atenţi la moşneagul somnoros de lângă uşă, care, din când în când, striga câte un nume.

Varvara Domnului, cu ochii obosiţi şi plânşi, s-a grămădit într-un ungher. Nu departe de ea, Andrii şi Gavril se măsurau reciproc, posomorâţi.

– Întră înăuntru, femeie!, o îndeamnă moşul de lângă uşă. V-o venit rându’!

*

În sala largă de judecată, îi lua în primire un domn aspru, cu mustaţă neagră şi groasă ca un fuior răsucit. Se răstea când la cei doi bărbaţi, când la Varvara. Răsfoia, nervos, într-un vraf de hârtii şi apoi iar începu să strige.

Se repeziră, acum, ca nişte câini ciobăneşti, din două părţi, şi avocaţii. Împroşcau cu vorbele în stânga şi în dreapta, de credeai că le-a pus cineva la gură o vânturătoare.

*

Varvara, Andrii şi Gavril pricepeau prea puţin din cele ce se vorbeau. Fiecare nădăjduia că dreptatea se va cumpeni înspre el.

După ce sfătui în şoaptă cu câţiva de lângă el, domnul cu mustaţa groasă şi răsucită începu iar a răcni:

– Gavril şi Andrii a Domnului, ori a Dracului, cum vă spune, ce aveţi cu pământul Varvarei?

– Să trăiţi, domnule rat!, îndrăzni, mai cu curaj, Gavril. Pământu’ îi de la tata nostru, partea lui Ilie, cel de-o murit. Ş-amu, de-o murit, însamnă că pământu’ ne vine nouă, c-aşa e bine.

– E bine pentru tine, căpcăunule, plesni-ţi-ar ochii!, se sbârli Varvara.

*

Judecătorul se răsti din nou:

– Femeie, şezi molcumă! Aici judec eu!

*

Târziu, după ce se rosti sentinţa, Andrii şi Gavril ieşiră în drum, năruiţi. Pierdură procesul. Au simţit cum li s-a scurs pământul printre degete.

S-au afundat într-o crâşmă, să se îmbete. Andrii suduia:

– Paştele şi ’mnezeii mă-sii de judecată!

– Lasă, măi Andrii! O să facem singuri dreptate.

*

Ochii lui Andrii se holbară, mari, sticloşi. În cap îi încolţi un gând otrăvit.

*

Veni toamna, risipindu-şi rugina amară peste spinarea ţarinilor şi-n frunzişul copacilor. Păpuşoaiele înalte îşi foşneau, uscate, săbiile galbene.

Porneau oamenii la strâns de cartofi şi păpuşoi.

*

Într-o dimineaţă, c-un început de brumă argintie, Andrii şi Gavril îşi făcură dreptatea pe care o coceau de două luni.

Varvara culegea păpuşoiul semănat de ei.

S-au strecurat, furiş, printre lanurile de cucuruz, căzându-i în spate.

*

Când i-a văzut, femeia s-a învârtit în loc, simţind cum suflă, rece, a moarte în jurul ei.

O fărâmă de blestem i s-a rupt de pe buze.

*

Andrii îi înfipse cuţitul, adânc, între coaste. Varvara se rostogoli la pământ ca un sac de porumb.

O îngropară la rădăcina unui fag.

*

– De-amu să ne mai iei pământu’, tu Varvară!, râse gros Andrii.

*

Spre răsărit, soarele se înălţa, slab şi bolnav, cu străluciri de cositor. Un cârd de gâşte sălbatice fâlfâi sus, aproape de cer.

*

Era o noapte de păcură, vâscoasă s-o tai cu toporul. Prin sat, vântul fluiera a pustiu. Nici câinii nu se încumetau să iasă din culcuşuri, pe aşa vreme. Ploua mărunt şi rece peste pământul putred. Speriaţi de întuneric, oamenii zăvorau zdravăn uşile şi se ghemuiau unii în alţii, pe cuptor.

*

De când omorâră pe Varvara, aceste nopţi lungi şi spăimoase, de noiembrie, îi înnebuneau.

În fiecare noapte, o mână nevăzută sgârâia în fereastră şi parcă auzeau un glas ascuţit şi scâncit:

*

– Haideţi, cumnaţilor, să vă dau pământu’!…

Tremurau, cuprinşi de friguri, şi le dârdâiau dinţii.

*

– Du-te, Andrii! Tu ai omorât-o. Pe tine te cheamă, îl scutura Gavril.

– Nu eu. Păcatul îi al tău. Tu m-ai îndemnat, se apăra Andrii.

Se uitau unul la altul, urât, ca nişte duşmani de moarte.

*

Slăbiră amândoi. Obrajii le deveniră albi ca varul.

– Ce-o fi având, se întrebau oamenii, că umblă ca tehuii?…

*

În noaptea asta, aşteptau să audă iar jelania de totdeauna. Vântul sgâlţâia fereastra, ca un om beat. Tresăreau şi când trosneau lucrurile din casă.

Doamne, gândeau amândoi, cât are să mai ţie canonul ista?

*

O linişte grea îşi urzea pânza deasă prin unghere. Parcă curgea în jurul lor o apă cleioasă, ce le umplea gura de nămol. Şi, deodată, îi cutremură spaima aceea cumplită, vecină cu nebunia.

– Uite-o! Uite-o că vine… Gavril!…

*

Văzu şi Gavril o mogâldeaţă vânătă, cu părul plin de mucegai, şi cârpe spânzurând peste carnea beşicată şi puroioasă. Mirosea în casă a hoit. Mogâldeaţa avea ochii mici şi galbeni, ca de pisică.

– Tu Andrii, să-ţi dau pământu’? Hai, îţi dau pământ mult şi întins cât o împărăţie! Şi ţie, Gavril, să-ţi dau! Haide, veniţi cu mine!…

*

Mogâldeaţa îşi întinse spre ei mâinile negre, de pământ. Bărbaţii gâfâiau şi ochii li se umflară de spaimă, să ţâşnească din orbite.

*

Cântară cocoşii, răguşit. Se aşternu iar o linişte grea, de pâslă. Mogâldeaţa se topi, ca un fum. Într-un târziu, Gavril grăi, înăbuşit:

– Azi o străpungem cu ţăpuşu’! S-o făcut vădana strigoi.

*

Dimineaţă tare, când nu se lumina încă bine de ziuă, erau amândoi la fagul unde o îngropară pe Varvara. Scormoniră pământul şi scoaseră trupul pe jumătate putrezit. Gavril scuipă cu scârbă în lături, şi apoi înfipse parul în dreptul inimii.

Un vaier prelung sfârtecă văzduhul.

*

– Auzi?

– Nu-i nimic. Aşa ţi se năzare când omori strigoii.

– Unde-o punem?

– O svârlim colo, în fântână.

*

Dormiră, în ziua aceea, ca lemnele, pentru toate nopţile de groază, nedormite.

*

– Du-te, băiete, vezi de ce joacă mânjii ceia, lângă fântână!

Băiatul se aplecă peste ghizduri, să cerceteze adâncul.

– Tatăăă! Un mor în fundul fântânii!

– Ce spui?, şi fugi şi el într-acolo.

*

Chemară oamenii din sat şi jandarmii.

– Asta îi Varvara Domnului!, se minuna lumea. Şi spuneau c-o plecat la un neam al ei, la munte. S-o dus săraca mai departe…

*

Îi aduseră cu forţa pe Andrii şi Gavril.

– Voi aţi omorât-o! Aşă-i?…

*

Nu avură putere să tăgăduiască faţă de atâta lume. Coborâră privirea în pământ.

– Şi de ce-aţi străpus-o cu paru’?, întrebă un jandarm.

– Se făcuse trigoi, răspunse, în silă, Gavril.

*

Din mulţime, se desprinse un om voinic, care le slobozi câte un pumn în falcă, umplându-i de sânge:

– Şi-aţi spurcat fântâna, tâlharilor! (Revista Bucovinei, nr. 1-2/1945, pp. 22-27).

Proze bucovinene: Bejenirea Rădăuţului

Petru Rezuş

Stă de-un timp zbuciumată de gânduri amare… N-are gust de vorbă, cum n-are gust nici de somn şi nici de mâncare… Vin veştile tulburi dinspre miază-noapte, ca acum patru ani, lărmuiesc năprasnice şi aţâţă mintea oamenilor la spaime fără ogoi…

*

Vin iar bolşevicii spre Bucovina… S-aude că au rupt frontul nemţesc hăt, departe, în Galiţia, între Tarnopol şi Proscurov şi se îndreaptă spre Cernăuţi.

*

Domnica, văduva lui Alexa, tremură de prea multă grijă, dar tremură şi de frică. Părţii femeieşti nu-i este dat să cumpănească prea mult nici gândurile, dar nu-i este dat să se împotrivească prea mult nici vremurilor cu îndrăzneala şi cu vitejia…

*

O apucă, de aceea, prea adeseori, după gânduri repezi, o mulţime de spaime, apoi doruri avane de ducă la feciorii căpătuiţi departe de casă…

De când i-a murit bărbatul, Domnica a rămas singură, iar gospodăria a apucat-o la vale ca o apă zăgăzuită prea multă vreme şi care a scăpat dintr-odată din făgaşul ei rânduit.

*

Mai ales acuma, cu pârdalnicele acestea de veşti, numai de gospodărie nu-i ardea nimănui în Rădăuţi. Gospodarii rădăuţeni stăteau pe la colţuri şi pândeau străinii care treceau în goana maşinilor… Larma de pe uliţe pătrundea în case, ameţea de cap pe băştinaşi, care ieşeau, apoi, turbaţi în mijlocul iadului de afară…

*

Oraşul era desfundat din toate părţile… Dinspre răsărit intrau trupele nemţeşti ce mărşăluiau fără odihnă pe drumurile retragerii, tocmai de pe frontul de la Uman, dinspre miază-noapte se scurgeau fără încetare refugiaşii români din Bucovina de sus. Zgomotele neomeneşti se ridicau pretutindeni: scrânete de fierării, urlete de sirene şi de claxoane, gemete şi duduiri întunecare de tancuri…

*

În învălmăşeala aceasta de căruţe, maşini şi tancuri, omul era pretutindeni; militar sau civil, bărbat sau femeie, copil sau bătrân, el înainta pe drumurile bejeniei…

Ploua mărunt de câteva săptămâni, amestecat cu omăt, şi se lăsa spre seară un frig ascuţit de te pătrundea la oase. Rădăuţenii se uitau plini de deznădejde la această privelişte grozavă şi nu ştiau încotro s-o apuce…

*

Domnica grăbi spre gara oraşului. N-avea cal, nici căruţă. Dacă vroia să mai iasă din oraş, trebuia să se urce în vreun tren oarecare, care va mai pleca spre inima ţării. Când ajunse la gară, îi fu dat să vadă toată nenorocirea acestui târg bucovinean.

Pleca ultimul tren.

*

Zi de duminică posomorâtă. De sus cernea o ploaie măruntă, fără încetare; jos se amestecau bocetele şi sudălmile înfricoşate, urletele neomeneşti cu semnalele ceferiştilor… Nu se mai ştia ce-i acolo… Lumea înnebunise, vagoanele erau pline până la strivire, totuşi, fiecare mai voia să se urce pe ce apuca, pe locomotivă, pe acoperişuri, pe tampoane…

*

Oprită pe un tăpşan, mai de-oparte, Domnica sta cu mâna la gură. Lacrimi îi curseră şiroaie pe obrajii ofiliţi de timp, apoi prinse a se căina ca la mort.

Un acar, ce trecu în goană, se răsti la ea, aspru şi plin de obidă:

*

– Du-te acasă, femeie nebună, nu mai mări nenorocirea oamenilor cu bocetele tate!…

*

Plină de o sfârşeală ce i se lăsă până la suflet, Domnica se îndreptă spre casă. Udă, cu straiele grele pe ea, călca încet, clătinându-se.

Se opri, deodată, lovită de un gând dureros, aşa cum te loveşte cineva cu o vorbă plină de răutate…

*

Când a mers ea aşa încet şi plină de istovire? Când îi venea ba gust amărui de moarte, ba vânt de nebunie? A aflat… La moartea bărbatului… La moartea lui Alexa… Numai atunci a mai fost în starea asta, altfel a ţinut piept, totdeauna, şi la bine, şi la rău…

*

Poarta scârţâi lung şi căzu îndărăt cu o răbfnire seacă. N-o întâmpină nimeni. Nu mai are pe nimeni. Pustiu, pretutindeni, şi rece. În casă i-a rămas, încă de la moartea bărbatului, aşa, ca un iz de mort şi, de câte ori intră, îi vine să se întoarcă de la uşă. Aşa şi acum. Stă pe pragul uşei, toropită de amarul zilelor care i-au vânturat nenorocirea, aşa, dintr-odată, fără întrebare…

*

Vântul, care a apucat-o, apoi, şi a purtat-o ca pe o frunză moartă, pe toate drumurile, nu-şi mai aduce aminte când a început a sufla în sufletu-i răvăşit… Şi-aduce aminte numai când şi-a domolit furia…

*

Nu mai ştie, de aceea, oricât ar încerca, acum, pe drum de întoarcere, pe la ce porţi a bătut şi de cine s-a rugat s-o scoată din târgul pustiu şi s-o îndrepte şi pe ea spre inima ţării…

Pe jos şi cu căruţa, suduită şi lovită, s-a strecurat printre băjenari şi s-a trezit, deodată, în gară, la Dorneşti.

*

– Unde pleci, babo?

*

Se deşteptă, dintr-odată, şi se uită în jurul ei. Strâmbă de povara din spate, pe care de-abia acum o simţi, udă până la piele, frământată de chinul trupului şi al sufletului, se înălţă în faţa străinului obraznic, aşa cum o ştia întreg cutul în care trăise.

– Înapoi, acasă! Noi nu fugim de pe locurile noastre ca toţi veneticii…

*

Îşi întindea, acum, pasul obosit spre târgul din care vroise să fugă pentru întâia oară în viaţa ei. Ochii ei osteniţi cuprindeau, acum, întreaga nenorocire a acestui târg.

O seară leşiatică începea a se întinde prin uliţele gloduroase şi printre casele posomorâte de la marginea dinspre Dealul Crucii a târgului. Nici o vietate nu se mai mişca nicăieri. După larma ca de iad a zilelor de mai înainte, tăcerea ce stăpânea toate cuturile târgului era parcă mai îngrozitoare…

*

Fără garduri, fără porţi, fără uşi, gospodăriile se iroseau una după alta… Numai când se mai apropie de mijlocul târgului, băgă de seamă că începuseră a umbla cete de golani fără căpătâi, care spărgeau dughenele şi prădau casele… Dintr-o parte de târg prinse a se înălţa fumul vânăt al unui incendiu…

*

Plină, din nou, de-o grijă neagră, Domnica iuţea pasul spre căsuţa ei… (Fragment din romanul „Târg bucovinean“, Revista Bucovinei, nr. 5/1944, pp. 187-189).